cum trecem şi cum picăm la examene

am dat un examen la limba latină cu un profesor foarte exigent, mare latinist. ei! demult, dar nu degeaba ţin minte. şi ţin minte parcă s-ar întâmpla acum. iau biletul cu detaşare, mă duc în bancă, şi încep să citesc textul latinesc de tradus în română. textele latineşti se traduc cu dicţionarul, dar asta ar fi trebuit să fac acasă. aşa că trebuie să fac tot ce pot pe un text la prima vedere, fără dicţionar. profesorul mă cheamă, mă aşez pe scaunul de dinaintea catedrei, ia biletul de examen, citesc traducerea mea.
tace.
vrei să mai citeşti o dată?
mai citesc o dată.
tace.
ce naiba? dacă tot mă pică, să mă pice... mă rog, să nu mă pice aşa, ca pe un cocalar.
profesorul aşteptase să-l privesc în faţă, direct.
uite ce e. dumneata n-ai tradus textul ăsta acasă. dumneata ai improvizat  traducerea asta aici. dumneata ai un simţ deosebit al limbii.
profesorul a continuat, mi-a spus că iau examenul ăla, dar îl iau fără glorie. fără glorie.
cum fără glorie? aproape pluteam. ce fusese de auzit auzisem.

oameni şi nori

aceştia sunt tepui, in venezuela.

 eroziunea solului, jur-împrejur, a făcut ca  ei să apară ca nişte munţi.
de fapt nu fac decât să conserve fragmentar imaginea a ceea ce a fost cândva suprafaţă plană, câmpie.
     pe tepui sunt plante şi  fiinţe diferite de ceea ce creşte şi trăieşte pe restul pământului.











ai uneori senzaţia prăbuşirii lucrurilor din preajmă. ai impresia că ai rămas izolat  pe un tepui. 
alteori crezi că li s-a întâmplat altora.

geacar

când am publicat întâmplări cu creierul meu, unii cronicari au scris că am un nume imposibil, că ar trebui să-l schimb imediat. acum, când tastez pe google, o mulţime de geacar, toţi tineri, din romania, din spania (vorbitori de română) mişună pe internet. dar mie cel mai mult mi-a plăcut când am aflat de comuna coloneşti, 
in partea de nord-est a judetului Olt,  în a cărei structură
o suprafata mai mare o ocupa vegetatia de lunca si acvatica fiind formata din urmatoarele specii lemnoase: salcii, rachite, plopi, anini ele formand padurile de lunca, numite zavoaie. cel mai important zavoi se afla in sudul comunei numindu-se Geacar.
o, ce bună şi sfântă tocmală să ai numele unui zăvoi! sau zăvoiul să aibă numele tău. aş vrea eu, vara la umbră de salcii şi răchite, plopi şi anini, să mă plimb de colo-colo prin zăvoiul meu ca un paşă.
ca un paşă, aşadar. profesorul pompiliu marcea, îndrumătorul lucrării mele de diplomă, m-a întrebat (în 1980, nu acum, nu vă panicaţi) de unde am numele ăsta atât de rar:
nu l-am găsit nici în dicţionarul onomastic! ce origine are?

cred că germană, mi-am încercat eu şansa. se termină aşa, ca heidegger.

ei, germană, cu gea ăsta înainte! poate turcă. ia interesează-te pe la primărie la voi în sat.

la noi în sat, la produleşti, nu mi-am imaginat pe nimeni scotocind urice şi vechi hârţoage îngălbenite întru (ce ziceţi, domnu noica?), deci întru elucidarea complicatei origini a numelui de familie geacar.
şi de fapt, lasă, dom-le, legenda în pace.
căci legenda spune despre un turc instalat cândva, în negura timpului, în sat:
ăsta e pământul meu acum!
şi din turcul ăla s-ar trage cei numiţi geacar în produleşti, dâmboviţa.

 măcar aţi rămas cu moşia, a tatonat terenul dumitru bădiţa, poet şi prozator şi om de televiziune, când mi-a ascultat povestea.
mda, cu moşia şi neamul, am zis gândidu-mă cum mi-ar sta fumând ca un turc pe moşia lui, din narghilea.

cu neamurile. pe care se oferise o asistentă medicală să mi le caute la istanbul.
era o vreme când ascultam muzică de pe discuri de vinilin. aveam un pick-up nou-nouţ, automat, redegist. redegeul era visul de aur al românului în anii aceia. ee! de-am duce-o ca-n rdg! redegiştii încă nu începuseră să fugă în rfg.
şi la pick-up, printre czeslaw niemen şi duke ellington, phoenix şi maria tănase, ascultam câteodată un turc, tayfur cred, sau aşa. îl dădeam la maxim, trăznit. vezi, sângele săracul, vorbeşte! nu înţelegeam niciun cuvânt, dar sunetele tânguioase ale caravanelor în deşert, agitaţia din suk, ţipetele cămilelor la adierea răcoroasă deşi îndepărtată a apei le simţeam cum mă vezi şi cum te văd.
abia am reuşit să aud bătăile disperate în uşă.
era asistenta:
sunt turcoaică, domnul meu. am auzit ce muzică ascultaţi (oprisem pick-upul)!
nu înţeleg, i-am zis, moale.
de ce? vă e frică să vă declaraţi naţionalitatea?
nu, sunt român, de ce mi-ar fi frică...
haideţi, domnu! că v-am văzut numele pe uşă..

şi brusc, a început să vorbească turceşte.
n-am regretat niciodată aşa tare ca atunci că nu ştiu limba asta.
nu ştiu turceşte, doamnă, vă rog.
am tăcut amândoi, mie mi s-a părut interminabil. ea evalua situaţia, cred. pe urmă mi-a turuit româneşte că e asistentă la dispensarul cartierului, că mai stă o vreme în zonă şi o să plece, să-i spun repede rudele din istanbul, sa nu-mi mai fie frică, o să revină.

dar n-a mai revenit, deşi eu am mai pus discul cu muzică turcească. deşi l-am dat la maxim

despre plictiseală

astăzi lucrând cu elevii de-a şaptea pe textul florin scrie un roman de m. cărtărescu, la un moment dat le-am cerut să aleagă secvenţa preferată  între una cu haiduci şi alta cu copii cam de vârsta lor. copiii au selectat partea cu haiducii şi mi-au spus şi de ce. pentru că e mai spectaculoasă.
dar dincolo e vorba de copii care vorbesc ca voi, zic marfă, la pariu, capre (referitor la fete), se dau cu rolele etc, am observat eu.
daaa. dar e banal, plicticos, e ceva obişnuit.
viaţa voastră e plicticoasă?
păi cam e.
compunerile lor de genul o întâmplare deosebită       încep aproape invariabil aşa: într-o zi mă plictiseam, n-aveam ce face... şi continuă cu scene incredibil de incoerente şi absurde.
e o problemă plictiseala în rumenia. ne plictisim de mici, ne plictisim toată viaţa.
în fotografie e dunărea la eşelniţa, debarcaderul din dreptul casei de vacanţă a lui nea gogu. nea gogu e un bărbat singur, vara închiriază mansarda casei. lângă el stă o batrână de 90 de ani, al cărei unic fiu trăieşte în suedia. bătrână stă toată ziua cu ochii pe casa vecinului când el lipseşte. aţi udat florile? unde sunt iepurii ăia? în malul apei, oameni cu puteri pe care noi n-o să le avem niciodată şi-au construit vile. toată clisura dunării e plină de vile pe malul românesc. zici că e coasta de azur. malul sârbesc e pustiu. pe malul românesc vezi ici-colo canistre ruginite de benzină. pe malul sârbesc nu vezi ţipenie de om.
vin oameni de peste tot, am văzut pe vaporaş şi o englezoaică, să vadă clisura, noua atracţie turistică of romania şi să se fotografieze cu capul lui decebal.

plictiseala en miettes e suportabilă. de fapt, e interesantă.

eu. zise el

ăsta

ăsta sunt eu, iar în spatele meu e lacul bâlea. dar dacă aş vrea să revăd o imagine, mi-ar plăcea una dintr-un orăşel cum ar fi strehaia sau filiaşi prin care poate treci o singură dată în viaţă, iar când treci nici nu-ţi trece prin minte să te opreşti sa faci o fotografie. totuşi, în orăşele, cât ar fi ele de neînsemnate, e viaţă. în memorie mi s-a fixat un băieţel lângă blocul lui, într-un loc precum cele pomenite mai sus. eu treceam cu maşina pe şoseaua devenită acolo strada, pe lângă locuri care pentru mine nu însemnau nimic dar pentru el erau viaţa. nu te opreşti decât dacă nu mai poţi de sete sau foame, şi chiar şi aşa te mai abţii, aştepţi să vină ceva mai de soi. tu te bucuri că merge maşina cu tine mai departe şi lumea rulează ca un film pe parbriz, el are alt film în cap şi eu ştiu asta pentru că, la vârsta lui, şi eu m-am uitat la trenuri apărând şi dispărând în depărtări şi lăsându-mă singur în câmp, tulburat de lumea care pâlpâie în mine, undeva unde nu fusese nimic.

gustul public

există gust public literar azi în romania?
până în 1990, gustul public literar putea fi aproximat, se simţea. dacă era vorba de romane româneşti, gustul public se spune că se orienta spre cărţi subversive, în care autorul avea un dialog secret, peste umărul eventualului cenzor. marin preda nu scria totuşi subversiv, ba chiar în esenţă susţinea tezele regimului, totuşi gustul public nu-l asimila cu regimul comunist şi cântăreţii lui. publicul îi cumpăra şi îi citea cărţile, moromeţii şi personajul titular au intrat în conştiinţa publică. în ce priveşte poezia, gustul public se împărţea între nichita stănescu şi adrian păunescu. cititorii lor erau din tabere culturale diferite, după o vreme (şi după nişte cărţi), tabăra care îl agreea numai pe păunescu l-a adoptat şi pe nichita, ba chiar şi-a facut din el un fetiş. nu puteai să critici un fetiş literar pe vremea comunismului, chestie care pt unii funcţionează şi azi.
când zic gust public mă gândesc la mase de cititori.
cărţile celor trei se vindeau în tiraje de sute de mii de exemplare. cu banii de pe un roman, preda şi-a cumpărat o vilă în bucureşti. cărţile erau nu numai cumpărate, dar şi citite, puteai găsi oriunde şi oricând oameni care citiseră ceva de ei.
nichita stănescu a fost ultimul poet român asimilat de gustul public, ultimul din specia celor percepuţi ca inventatori de poetic, şi nu doar resuscitatori ai limbajului (admis îndeobşte ca) poetic.
după el, cititorul român n-a mai avut chef să urmărească aventura, cum să zic? lirismului românesc? uau! bine, lirismului românesc.
există cam vreo 10 000 de români care scriu şi citesc literatură română, împrăştiaţi pe vreo câteva saituri literare. în rest, nu mai există nimic. iar ceea ce urmează sa vină din urmă e şi mai tenebros.

iza scrie despre nora

am descoperit cu întarziere destul de mare un lucru interesant: cineva a postat un text sub numele meu. iată-l:
http://fairy-fic.myforum.ro/subiectul-anterior-vt1019.html?view=previous

Trimis: 17/09/2007 21:48    Titlul subiectului:
George Geacar-Nora Citat: Nora traieste la etajul trei al unui imobil de lux vopsit în culoarea caisei stricate Nora întinde esarfe la soare pe balconul ce da înspre parc în fiecare joi la ora trei. Când bate soarele sub umbrela Nora e goala în al doilea balcon alaturi de sticla de granini cupa cu gheata si tarta cu fructe rosii. Cu al treilea balcon e alta poveste acela da catre strada si nu contine nimic fiindca Nora îsi fereste averile de ochi indiscreti. Nora e blonda de trei luni. Înainte era bruneta purta tatuaje spinoase haine din latex bratari cu tinte si tinea la fereala un bici. Locuia un subsol unde numai pielea ei lumina. Acum Nora poarta mereu ochelari de soare rotunzi adora Chevy si pe Hitchcock si primeste oaspeti cânta Happy Birthday are tenul curat ochi mirati si mister bijuterii haine haute couture barbati Bond uneori un voiaj alteori zapada si multe parfumuri. Nora e tânara înca si poate mima fericirea în fiecare noapte la trei când ilumineaza ca o caisa în al treilea balcon si îi e deajuns sa stie ca nicicând nu va fi nora cuiva.

textul nu e scris de mine, aminteste destul de liber de un text al meu, rodica postat cam pe vremea aia pe clubliterar.

*** rodica pocneşte uşa metalică de la intrare clic-clac pantofii pe hol sub cuier direct din picioare pac comutatorul poc dulăpiorul din baie apa vâjâie în chiuvetă. rodica iese cu picături pe ea ca un fruct. rodica: opt ore în picioare la kaufland impecabilă cu clienţii zâmbeşte non-stop asta trebuie scos. cu o oră de stat în fotoliu cu picioarele dedesubt cu un păhărel de ceva o revistă pentru femei zumzetul de gospodină aflată în treabă al maşinii ei de spălat rodica se uită la frigiderul imens cu afişaj electronic se încruntă puţin n-are chef. a fost o zi specială şi-a amintit azi faze de care uitase! ei bine hahaha şi-a amintit cozile la poate se bagă ceva unde o trimitea mami. azi cu anda şi miha la rate la altex două ore despre ce-au discutat şi au râs? despre cozi cum se băgau hahaha cum se băgau ele în faţă ce nebune erau! erau mici - zece ani - nu le lua lumea în seamă doamne cum a trecut timpul

situaţia mă pune în încurcătură, nu ştiu ce ar trebui sa zic. au  fost unii care au luat din textele mele, dar iată că alţii îmi atribuie ceva ce n-am scris.
dacă aceea care semnează iza va intra vreodată aici, să ştie că am citit cu simpatie textul ei.

cum începem (mereu)

dacă n-aş fi atât de leneş, aş scrie eseul ăla despre instanţa supratextuală pe care îl amân. am pomenit ceva şi în Marin Preda şi mitul omului nou despre asta şi unii au comentat de genul ce mai e şi asta.
sunt destul de convins că mentalităţile la români nu se schimbă, sau se schimbă prea lent, mai mult sunt mimate atitudini noi care sunt părăsite cu uşurinţă apoi. cred ca dacă mâine ne-am trezi cu un ceauşescu la cârmă, imensa majoritate  a românilor ar abandona imediat limbajul democratic european însuşit cât de cât în cei 20 de ani aproape ireali de democraţie românească şi ar reveni cu uşurare la să facem totul. dacă te uiţi pe forumuri, chiar şi acum găseşti postări de genul stima noastră şi mândria, ţinta fiind acum noii cârmaci. foarte interesantă, vorba vine, a fost polemica din zilele morţii şi îngropării lui păunescu.
înainte de 89, circula un text: n-are cur şi n-are coae ceauşescu nicolae, cât să lingă într-un an păunescu adrian. după 89 unii l-au găsit genial pe poetul repetabilei poveri, mai mare decât oricine, eminescu eventual. nichita stănescu, poet din generaţia bardului de la bârca, pare complet ieşit din calcule.
alţii l-au contestat pe păunescul. pe motiv că a fost poet de curte. că a scris despre partid si despre ceauşescu. că a pervertit gustul artistic al tinerilor cu cenaclul lui de folkisti întârziaţi şi de cântăreţi genul trăiască ceauşescu, trăiască tricolorul, trăiască alma venus, măria sa poporul. toate acestea sunt adevărate, numai că ofuscaţii, nostimă situaţie, sunt tocmai noii cântăreţi de curte, cei din generaţia pixelului albastru şi a vitezei dosului de palmă prezidenţial măsurată în km pe secundă.
tocmai când poetul lui ceauşescu murea, cam în zilele alea adică, prezidentul actual găsea că de fapt ceauşescu n-ar fi fost aşa de rău dacă renunţa după primii 10 ani. sigur că mulţi cred asta, nu ştiam că şi preşedintele care a condamnat comunismul. domnul liiceanu ce-o fi zis de condamnarea asta, iată devenită doar parţială? dar de afirmaţia că guvernul domnului boc se lasă călcat în picioare de milioane de români şi, aşa pe burtă, trage romania din criză împotriva voinţei ei. împotriva voinţei ei, aşadar. văd pe ecranul memoriei cuvintele astea rostite şi altă dată, de altcineva, despre altcineva. chiar de păunescu adrian despre ceauşescu nicolae într-o perioada cam la fel de nenorocită ca asta. poetul de la bârca pretindea în anii 80, când românii făceau frigul, foamea şi frica, că un om de stat (precum ceauşescu) poate face bine poporului său chiar împotriva voinţei lui. nu cred ca domnul băsescu îl cita pe domnul păunescu, cred că e vorba doar de o similitudine de gândire. că sunt oameni care ştiu care e binele milioanelor de semeni ai lor şi li-l administrează ca pe untura de peşte, care e nasoală la gust, dar cică face bine.
după 90, păunescu a declarat în scris că a fost o greşeală. ideea.
m-a incitat cel mai mult, în zilele morţii şi îngropării lui păunescu, afirmaţia poetului dan sociu cum că puştii de azi nu mai rezonează la sărut mâna tatăl meu, sărut mâna mama mea. da de unde! am făcut un test pe elevi de clasa a unsprezecea, le-am citit texte de păunescu şi un tânăr poet contemporan fără să numesc autorii. l-au preferat pe păunescu, pe care l-au recunoscut imediat şi l-au apreciat pe motiv că a fost şmecher, pe al doilea poet l-au considerat un golan, un drojdier.
aşa că astfel stau lucrurile cu mentalităţile si cu instanţa supratextuală despre care ar trebui să scriu totuşi.