george geacăr

merge şi aşa

2012-03-06T15:19:00.011+02:00

tragedia de la coafor este un caz de cuplu la vârsta critică - 50 de ani - când ea (47 ani) este cea care tânjeşte la o nouă viaţă, nu el (53 ani), cum ne obişnuisem. va să zică au făcut bani împreună o viaţă, el este ceva pe la poliţie, şofer etc, suficient ca să se descurce şi pe alături de lege, ea este coafeză şi la serviciu şi acasă. au un apartament de 180 mp, trei maşini, terenuri şi case moştenite şi un credit de 45ooo euro, care pe alţii de vârsta lor i-ar îngrozi. dar ei nu trăiesc din salarii, ce naiba.
focalizarea presei se face pe el, despre ea abia dacă am auzit şoapta unei reporteriţe cum că ar fi avut un iubit. a avut sau nu, ce contează! el, un malac cu ceafă groasă, obişnuit să se întâmple numai ce pofteşte rânza lui, nu înţelege cum se poate termina aşa prost totul. mai bine să moară toţi, decât să fie ea fericită cu altul!
de aia a şi tras trei gloanţe în casieră, o bănuia de intrigi cred, şi doar unul - în inimă - în soţie. de aia a tras şi în martorii nevinovaţi. să se înveţe minte, să ţină minte cine e el, el nu e fraierul nimănui. de-aia îşi cumpărase pistol tare, să rupi ziduri cu el dacă vrei. bănuim ce însemna pistolul ăla pt el.

soţia făcuse o reclamaţie la poliţie, cred că asta i-a fost fatală. a grăbit execuţia şi a şi arătat că în ţărişoară nu funcţionează nici poliţia, cum nu funcţionează nicio instituţie - cu excepţia smurdului poate - ceea ce cine nu ştia. în ţărişoară lucrurile se rezolvă de la sine cumva, în caz că trebuie neapărat o rezolvare. dar, de ce-ar trebui.

4 martie 1977

2012-03-04T13:08:00.002+02:00

era cald, cu mult mai cald decât azi. afară nu era întuneric, dar nici lumină clară, să zicem amurg târziu, semiîntuneric. îmi făcusem baie şi mă culcasem. eram între vis, mai aproape de el, şi trezie, aşa că n-am dat atenţie micilor legănări ale patului în care dormeam, ori mintea relaxată le-a pus în legătură cu somnul. mama a strigat cutremur! din uşă şi mi-a zis să ies afară din casă. am ieşit nu f repede şi nu f uşor, căci mă loveam de orice îmi era în cale, masă, scaune, tocuri de uşi, iar picioarele călcau uneori în gol. eram confuz şi neîncrezător. ca orice individ care trăieşte ce n-a mai trăit până atunci. un cutremur e cam tot ce poate fi mai de neînţeles, dacă ai o grilă raţionalistă. afară, nu te puteai ţine în picioare, drept. m-am aplecat şi mă ţineam de gărduleţul grădiniţei de flori pe care îl au casele de la ţară. alternativa era să te trânteşti la pământ şi să te prosternezi, dar nu ştiam nicio rugăciune, în caz că mi-ar fi trecut prin cap să mă rog. pământul făcea valuri ca marea. valurile veneau de departe, aplecau zarzării din grădină cu crengile la pământ, cum zice poetul, apoi pomii se ridicau la loc, iar casa, căci îi venea rândul, zuruia din toate ale ei, cărămizi, ţigle şi geamuri, ca arca lui noe pe uscat. era însă un huruit mai grav şi mai adânc care, chiar dacă nu acoperea zgomotul casei, urletele animalelor din curte, cotcodăceli şi mugete, le făcea de percepţie minoră. huruitul ăla îţi inducea teama că pământul pe care îl ştii de atâta timp şi pe care te-ai simţit în siguranţă se poate despica, se poate rupe în bucăţi, se poate sfărâma. simţeai că n-ai unde să fugi. că n-are niciun rost să fugi, n-ai cum să scapi.
de fapt, lumina pe pământ era lumina lunii, nu era amurg. când şi mişcările verticale s-au liniştit, iar solul a redevenit cert, a rămas o lună însângerată deasupra lumii, veghind indiferentă, dar despre asta, culoarea de sânge a lunii, eu nu-mi mai amintesc, e din poveştile despre cutremur, fiecare avusese cutremurul lui, în toate istorisirile figurând luna plină de sânge.

ia te uită ce-a adus pisica!

2012-02-23T22:13:00.000+02:00

de dimineaţă cutiile poştale de pe scara mea erau pline cu prostioare de-astea.

după-amiază, cam toate erau pe jos, călcate în picioare. am salvat eu una aici, şifonată un pic, ce-i drept.

antiemoţie de iarnă spre primăvară

2012-02-21T14:03:00.007+02:00

azi am stat mai mult pe youtube ascultând muzică legionară, comunistă, neutru-patriotică, citind texte, şi comentariile aferente, despre antonescu, zelea-codreanu, horia sima, ceauşescu, băsescu, dacism şi tot genul acesta care colcăie oarecum underground.
cântecele legionare mi se par cu adevărat răscolitoare, destinul lui antonescu nu te poate lăsa indiferent, producţia propagandistică a comuniştilor este mai găunoasă, decorativă şi de imitaţie, de fapt. artiştii comunişti au preluat de la legionari.
un şef de la sri, adică proaspăt fost securist, ne atrăgea atenţia, mie şi unui coleg de la ziarul la care lucram prin anii 90, să nu ne lăsăm amăgiţi de discursurile şi de cântecele legionare, în caz că ne ducem, ca ziarişti, la întrunirile lor.
de ce, l-am întrebat, dar n-a putut să formuleze ceva coerent.
mi-am dat seama de ce pe cont propriu, descoperind în revista memoria poezia lui radu gyr, ridică-te gheorghe, ridică-te ioane!, un îndemn al poetului legionar la răscoală anticomunistă în anii 50, poezie pe care eu o cunoşteam (mai puţin autorul) de la cântarea româniei lui ceauşescu, unde se sugera că e vb de răscoala de la 1907. aşadar, comuniştii ceauşişti refoloseau şi textele legionarilor, nu numai retorica lor (mai puţin ortodoxismul, totuşi!), iar securistul nostru (vorba vine, ha, ha!), se cam încurca în această dilemă. am scris în revista litere despre descoperirea mea, prin anii 90, a preluat-o şi cronicarul româniei literare, interesat şi incitat, dar şi cronicarul adevărului literar şi artistic, iritat şi deranjat de scormonirile mele. scormoniri care au şi încetat, n-am putut găsi nimic la biblioteca judeţeană, broşurile cu textele cântării româniei, să zicem, nimeni n-a vrut să-mi mai spună nimic. am observat că există culturnici, dar şi oameni de cultură, f deranjaţi dacă cercetezi literatura comunistă şi n-o găseşti în regulă. adică dacă spui că parte mare din ea e material de propagandă pur şi simplu pt bani şi poziţie socială te-ai ars, sare imediat eugen simion, dar şi daniel cristea-enache, şi-ţi dau cu vărguţa la mâna scriitoare. he, he! paznici de far!

dar, altceva voiam să spun. dacă vrei să echilibrezi emoţia care te poate cuprinde ascultând muzică legionară sau texte despre antonescu, citeşte, omule normal, comentariile concetăţenilor noştri, simpatizanţi ai lui antonescu, ai legionarilor, ai lui chao, ai dacismului, ai tuturor xenofobiilor politice, şi o să-ţi treacă rapid emoţia estetică. ce varsă oamenii ăia din ei. nu-i deosebeşte că sunt legionari, antonescieni, comunişti, dacişti autohtonişti, observaţi că nu se atacă între ei. te lecuieşti de eroisme, de cultul omului excepţional, de fanatisme cu care secolul trecut a umplut capetele oamenilor şi cimitirele.
o să vrei să citeşti sau să asculţi muzică despre oameni normali, nu despre sângeroşi care vor să ne oblige să gândim ca ei. mie aşa mi se întâmplă.

totul despre veaţă

2012-02-19T18:40:00.005+02:00

am mai scris şi eu câte ceva de dimineaţă, iar după-amiază m-am tras în dormitor la căldură şi la televizor. maşina e tot înzăpezită, şi ştiu bine cât îl supăr pe d-l mru cu asta, dumnealui nu plăteşte lenea mea. doar eu pe-a lor, da.
şi la televizor, ce să auzi, dacă nu pe d-na aceea de la loteria naţională... căreia guvernul boc i-a dat atâţia bani ca să-i ia postul... care a candidat din partea opoziţiei contra d-nei teo trandafir... în fine, ştiţi de cine vb. d-na a schimbat de curând partidul, teo trandafir a lăsat baltă parlamentul. câtă energie verbală consumată degeaba printre apropiaţii mei, la vremea respectivă.
d-na nuştiucumocheamă turuie ceva despre explozia de la sighetu marmaţiei. ceilalţi vorbitori au zis că nu e normal să explodeze a doua oară, cu specialişti şi cu autoritaţi cu tot, d-na zice ba da, pt că d-na susţine guvernul acum şi nu e bine să zici că nu e normal.

eu zic că nu e normal.
nici ce face d-na nu e normal. înainte, când era în opoziţie, turuia la fel, numai semnul era invers. sigur nu sunt fraier dacă nu-mi dau seama cum poate cineva să facă asta? sigur, sigur?

mai bine pe blog, unde dau de ceva care mă tranformă într-o pătrăţică de unt pusă în dry cooker. pe blogul meu a intrat cineva de aici.
totul despre veaţa privighetoarei. ce frumos, chiar îmi plac cuvintele astea (şi privighetorile), hm, o fi normal?
normal, normal.

încremeniţi în proiect

2012-02-15T20:54:00.001+02:00

ne-a acoperit zăpada lui dumnezeu.
iar deasupra - copacul sub care se află maşina e tei - deasupra teiul sfânt îşi scutură creanga. nasol, nu?

dar, lasă dimitrie stelaru, mai lasă! vom avea şi noi vară, vară! şi-o cană de ceai cu aromă de tei proaspăt pe masă!

sancta simplicitas

2012-02-14T11:35:00.005+02:00

o bătrânică din zonele calamitate şi intens mediatizate zilele astea, întrebată dacă are cu ce se încălzi, a spus reporteriţei că deh! mai pune şi ea pe foc ceva lemnişoare, ceva cărţi, ce să facă.
reporteriţa n-a zis nimic, ea căuta senzaţionalul ca orice reporter, dar nu l-a găsit. se aştepta să audă că băbuţa trage un gât de tărie şi se bagă în cârpe, poate, ştiu eu? dacă d-l toader, pedelist de frunte, ştie că toţi cei 74 de morţi (minus unul...) au murit beţi...
pielea sensibilă de pe creierul meu a reţinut cum se încălzea femeia cu cărţi. nu citindu-le, ci punându-le pe foc.

vorba ceea, dac-aş fi unul dintre acei autori care se respectă şi sunt respectaţi, aş produce acum ceva ditirambi spre gloria cărţii, ceva elegii legate de decăderea ei, dac-a ajuns din ce-a fost un biet combustibil solid precum cocenii de porumb! dar nu sunt dintre acei autori.

mă gândesc ce cărţi să fi avut bătrâna în casă, desigur manuale vechi de pe când copiii ei, acum adulţi cu rosturi pe undeva departe, mergeau la şcoală. cărţi de premii la sfârşit de an şcolar, poate şi volume date obligatoriu la prăvălie o dată cu sticla de ulei sau de gaz, cum se proceda pe timpul lui chao. mi-amintesc că găseam cândva prin genul ăsta de case şi prăvălii opuri de valoare şi le salvam de la utilizare ca hârtie de şters la cur.
să fim realişti. bătrâna se încăzea şi ea cum putea. nu punea pe foc semnificaţii, doar obiecte. iar dacă vrem semnificaţii, cărţile îi salvau viaţa. dar nu cred că din cauza asta reporteriţa a înghiţit ştirea şi nici n-a clipit.

tigăi de teflon

2012-02-12T10:40:00.001+02:00

un prieten, căsătorit imediat după facultate cu o colegă (un cuplu tânăr de intelectuali de mare calitate, amândoi citiţi, talentaţi, inteligenţi, în fine amândoi foarte ok cum ar veni), îmi povestea cât de surprins a rămas el de soţia lui, după câţiva ani de căsătorie, când lucrurile au început să intre pe făgaşul domestic.
mergeam, bătrâne, pe la ai ei, la ţară, şi când am văzut-o cum se schimbă de haine cu nişte trenţe, cum se încalţă cu cizme de-alea mari de cauciuc, cum intră printre porci în cocina aia cu noroiul până la genunchi, nu mi-a venit să cred. o clipă m-am temut să n-o sfâşie animalele - au porci mulţi, e o gospodărie aşezată de ţară - care cereau de mâncare cu un zgomot infernal, dar nici vorbă, ea era de acolo, din filmul ăla, s-a descurcat, i-a pus la punct imediat, i-a rezolvat. mă uitam la ea, mă întrebam unde o fi rămas în clipele alea intelectuala finuţă, cu care discutam eu cărţi grele şi filme, alături de care îmi înalţam sufletul prin muzee şi expoziţii de artă şi nu-mi venea să cred
că sub coaja intelectuală a rămas, intactă, ţăranca? am pus şi eu un pic de sare pe rană.
da, bătrâne, a răsuflat el.

am convenit amândoi că asta e, există oameni pe care cultura, formaţia intelectuală, nu-i pătrund în esenţă, cum nu pătrunde aurul în obiectele poleite cu el. sau teflonul în tigăile de aluminiu care se dau la promoţie cu atâta succes. poleiala intelectuală le dă o anumită utilitate socială, poate chiar importantă, dar atât. în esenţă rămân ce-au fost

tu rămâi ce-ai fost. romantic. am râs.

iar acum vă spun că mi-am amintit întâmplarea aceasta ascultându-l pe mihai răzvan ungureanu, noul prim-ministru pus de băsescu cu surlă şi tobă să-i salveze imaginea. le vorbea bătrâneilor astupaţi de zăpezi prin sate lăsate fără şcoli şi spitale, le zicea în limba română, deşi ştie sanscrita se pare, le spunea lucruri pe care ei le mai auziseră şi de la chao şi de la băse: că sunt leneşi din moment ce n-au pus mâna pe lopeţi să dea prin nămeţii de şase metri. d-l mru lăsase coaja de intelectual în gipan şi vorbea ca un activist, ceea ce este el de fapt.

meniu de câine

2012-02-11T14:42:00.000+02:00

am citit la clasa a şasea doină de mihai eminescu. nu pt că mi-ar plăcea, ci pt că este în manualul pe care îl folosesc anul ăsta, cel al editurii all, autori anca şerban şi sergiu şerban.
ştiu de mult că actuala generaţie şcolară ia textele literare drept ştiri de televiziune sau de ziar, în fiecare an şcolar la clasa a opta apare elevul care întreabă dacă întâmplările din romanul baltagul sunt adevărate.
ieri, când am citit strofa cine-au îndrăgit străinii
mânca-i-ar inima câinii,
mînca-i-ar casa pustia
şi neamul nemernicia! clasa a făcut ăăăăăăîîîî!, un zgomot surd care m-a surprins, şi când le-am văzut ochii întunecaţi mi-am dat seama de ce: mulţi dintre copii au părinţii la muncă în spania sau italia sau cipru etc. poate că simt pe pielea lor cum le-a mîncat casa pustia şi, dacă le-ar mai mânca şi câinii inima, ar fi prea mare pedeapsă pt ei şi părinţii lor.
fără să ştie măcar dacă au îndrăgit străinii sau doar au apelat la mila lor.

nu-mi place poezia asta, îmi amintesc cum o cita şi chao, naţionalismul lui eminescu îmi e antipatic, proastă idee să o propui unor copii de doisprezece ani.

cică

2012-02-07T11:56:00.004+02:00

o soluţie e să scriu iarna secvenţe care se petrec vara, şi invers. astăzi chiar aşa am făcut şi mi-a plăcut, dar nu mai postez textul pt că nu se înţelege mare lucru din fragmente mici. şi, în plus, vulnerabilitatea.

dintre ştiri, mi-a atras atenţia cum a scăzut târgoviştea în cei 22 de ani, de la o sută de mii de locuitori la şaptezeci şi ceva de mii. dramatic, mai ales într-un judeţ cu 74 la sută populaţie rurală. oraşul a mai trecut prin perioade de depopulare, n-ar fi ceva nou. dacă n-ar mai fi nici capitală de judeţ, cum plănuieşte ăla, ar deveni un orăşel prizărit, cu o universitate de stat unde faci ce facultate vrea muşchii tăi.

cică ar fi căzut guvernul boc.

se poate, e mare frăsuială, cum se mai întâmplă în ţărişoară când bagă la promoţie tigăi teflonate ori posturi de miniştri şi secretari de stat. noul boc e un intelectual de aceeaşi vârstă cu originalul, deranjat o leacă din drum în 1989, pe când era în comitetul central al utc. omul, înţeleg, intră prin partide când are nevoie, şi iese imediat ce nu-i mai trebuie. e candidatul.

vara

2012-02-05T08:05:00.000+02:00

astăzi te duci cu vaca, zicea mama.

trebuia să-mi zici de ieri, ţipam eu. cu cine mă mai duc eu acum?

vorbeai de seara cu un prieten când ştiai că trebuie să te duci cu vaca la păscut. ori chiar cu mai mulţi, era şi mai bine. vacile pasc ce pasc, câteva ore în şir, apoi se aşează jos şi rumegă. asta se întâmplă după-masă, când e cald de mori şi cauţi un pic de umbră. vaca stă la picul ăla de umbră, aţipeşte cu ochii pe jumătate închişi, rumegă leneş, sau cu hărnicie, depinde cum priveşti treaba asta fără pic de răgaz, şi din când în când oftează greu de parcă meditează la ceva foarte greu. aşa o fi făcând ea lapte, bine, dar nu poţi să stai cu orele să te uiţi la vacă. cu prietenii joci cuţitaşul, purceaua, gropiţe, spui porcării despre fete, mai faci mişto de cineva, ai ce face. orice băiat are un briceag în formă de peşte, unii au şi altfel de bricege vechi, de pe la moşi de-ai lor, sau noi, cu multe limbi şi cu plexic pe ele, aduse de prin bucureşti, care are tată sau ceva cu servici în bucureşti. briceagul în formă de peşte e f. bun, n-ai ce să zici. sunt întâi seriile de aruncări din palmă, apoi de pe două degete, de pe un deget, din pumn, arunci cuţitaşul ţinându-l de vârf şi, la sfârşit, îi dai o mişcare de răsucire laterală în aer cu degetul mare şi arătătorul şi el trebuie să se întoarcă şi să se înfigă în pământ. toate aruncările se repetă, câte trei aruncări la fiecare figură, când greşeşti, ieşi şi intră altul, intri când îţi vine rândul iar şi continui de unde ai rămas. cam toţi suntem buni la cuţitaş, uneori cine începe jocul îl şi termină, nu greşeşte nimic, rareori găseşti câte un fraier şi aşa că jocul ăsta nu ne ia mult timp dacă nu ai fraierul de care să faci mişto. pt că dacă ai început să greşeşti şi ceilaţi încep să zică o iei în mînă, dai cu ăla ca mama după raţe şi d-astea, începi să transpiri şi să te enervezi şi îţi dai seama cum e să fii fraier, tu eşti fraierul azi. la purcea îţi trebuie măciuchiţă, pe care oricum trebuie s-o ai ca să mai faci vaca atentă pe unde bagă botul, să nu intre în porumburile oamenilor, că, dacă te prinde omul, o beleşti. măciuchiţa e de salcâm, cu un rest de buturugă la capăt, cojită şi lustruită, când o arunci vâjâie prin aer şi, dacă te pricepi, loveşte la fix om, vacă, sau pom, ce vrei tu. dar la joc trebuie să loveşti altă măciuchiţă aşezată jos la doi paşi mai întâi, apoi din ce în ce mai departe, şi nu trebuie să arunci aşa ca un ghiolban, ar fi prea uşor, trebuie să atingi pământul cu capătul subţire şi, din mişcare, să-i dai drumul rostogolindu-se prin aer şi să cadă la ţintă. ai greşit, ai ieşit, rămân doi inşi în finală, dacă nu eşti unul dintre ei stai şi te uiţi. gropiţele joci când sunt şi fete cu vacile, ăsta e un joc mai mult pt ele, dar merge şi de băieţi dacă n-ai ce face. la gropiţe ai nevoie de minge, o mingiuţă de cauciuc, o arunci şi în gropiţa cui s-a oprit acela trebuie să nimerească pe cineva cu mingea, dacă n-ai minge adevărată faci una de cârpe, dar nu e mişto. fetele nu prea joacă des, oricum, nu sunt grupuri aşa de mari de multe ori, iar când sunt, ele se strâng separat, cântă poate ştiţi şi voi ce oraş frumos şi ce seri sunt la moscova sau altele, treaba lor. dacă nu sunt băieţi şi n-ai ce face, te duci pe lângă ele, dar atunci tac brusc şi una îţi zice până la urmă venişi acilea, muceo, muierceo sau d-astea şi pleci, ce dracu.

vineri, de trei ierarhi

2012-01-31T14:02:00.004+02:00

dacă lumea se împarte în şmecheri şi fraieri, cred că mama mea nu era şmecheră, a fost o mare fraieră toată viaţa ei de 87 de ani, pe care cum şi-a trăit-o? muncind pământul în satul ei, ca să-şi ţină familia de mamă şi fraţi mai întâi, de soţ şi copii mai apoi. nu era proastă, chiar dacă făcuse doar şase clase de şcoală, nu era încuiată. înţelegea lucruri dincolo de orizontul ei, în felul ei desigur, şi o ascultai, adică o ascultam când vorbea, mirat şi cu sufletul încălzit. cred că avea şi talent, femeile - în special - din sat veneau să le dea în bobi. adică să le ghicească ceva din ce urmează să li se întâmple. mama curăţa boabele de pe un ştiulete neînceput, alegea patruzeci şi una din ele, le amesteca îndelung şi şoptea patruşunu de bobi, patruşunu de fraţi, bine ştiţi, bine să-mi daţi, cum ştiţi să rodiţi, ţara s-o hărăniţi, aşa să-mi spuneţi dacă şi litania ei continua cu expunerea cazului lui cutărică, dacă mai găseşte gâsca albă care n-a venit aseară la mâncare, dacă e de bine că fata cutare vorbeşte cu ăla, dacă e cazul să facă un drum sau nu cineva. împărţea bobii, citea în ei, dacă ieşeau pe trei era de bine parcă, dacă pe cinci, de rău. sau invers. ascultam interpretările ei, cum asculta şi pacientul, convins că asist la miracol, dar mai ales fermecat de poveştile pe care mama le scotea din bobi. când rămâneam singuri, apăsaţi de un mare gol din moment ce miracolul dispăruse, bineînţeles că o întrebam dacă e adevărat.
ce să fie adevărat. zicea.
ce i-ai spus.
ee, ce ştii tu. vorbe, ce să fie. du-te la treaba ta.
cum vorbe? i-ai spus doar aşa, vorbe?
eram dezamăgit să aud asta chiar de la ea. iar când veneau unii pacienţi să-i mulţumească pt ghicit, ce bine a fost că au făcut cum i-a învăţat ea, mă lua din nou apa.
hm! parc-aş fi nică vorbind de mama lui. nasol.
de fapt, satele astea ale noastre ce au fost ele mai bine de o mie de ani? oale de pământ în care au fiert sub capac greu esenţele ieşite din pământ, ierburi şi carne. câţi puteau pleca din ele să-şi urmeze un talent, o chemare? aproape nimeni, sute şi sute de ani. oameni nebăgaţi în seamă de puternicii zilei, dispreţuiţi, fraieri. la marginea satului începea lumea care pt ei nu exista decât ca un desen pe cortex, o imagine, o poveste.
care a fost şi care este.

ieşire din iarna gândirii

2012-01-29T11:44:00.006+02:00

săptămânile fierbinţi prin care trecem au scos de sub covor o pbl înghesuită acolo cam de toată lumea românească, politicieni, media, sindicate, şi chiar opinia publică în genere, gura târgului cum ar veni. mă refer la acea largă categorie de români, formată din pensionari şi din tineri la început de carieră, români ce trebuie să trăiască din câteva milioane de lei vechi pe lună.
cu o suficienţă criminală, bătrânii sunt priviţi neglijent, ce mai vor şi ăştia, de ce nu crapă dracului o dată!
tinerii, indiferent ce studii ar avea ei şi indiferent unde ar lucra, în mediu privat sau de stat, sunt la discreţia angajatorilor, graţie noului cod al muncii impus de guvernul actual, şi asta dacă au un loc de muncă, pt că cei mai mulţi n-au nici atât. cum n-au nici ceea ce comunismul le-a oferit părinţilor lor, posibilitatea de a avea o locuinţă, o vacanţă anuală, tratament medical adecvat.
de peste 20 de ani, li se cere acestor oameni să se bucure că au scăpat de comunism, ceea ce a început să sune cinic în ultimii trei ani. în anii lăbărţării la putere a ideii politice chipurile de dreapta de ce să primiţi voi, când putem lua noi! în numele crizei, invocată ca o instanţă, care le dă dreptul la orice abuz, ei au tăiat salarii oricum mici, au ciumpăvit pensii oricum ridicole, şi cu banii ăştia s-au îmbogăţit fără jenă oamenii oamenilor de la putere, construind lucruri pe care nu le ceruse nimeni, sărbătorind mereu câte ceva cu fast şi cheltuială, modernizând nimicul.

există şanse reale pt oricine să se realizeze în romania? evident, nu. de trei ani guvernează teoria ciumpăvirii.
statul, aşa cum este condus actualmente, se contractă şi impune fenomenul şi ţării. ţara devine, pe zi ce trece, tot mai mică, tot mai insuficientă chiar şi celor vreo 17 milioane de români care, cică, am mai fi pe-aici. preşedintele a cerut unor categorii profesionale, profesori, medici, să mai plece dracului şi prin alte părţi, căci ce mai este de-abia le-ajunge lor, alor lor.

lucrurile astea au fost împinse sub covor de cam toată lumea.
este de neînchipuit ce forţă pot avea nişte cuvinte în ţara noastră, asupra poporului naiv care suntem, în anumite momente. cine impune cuvintele-cheie ale momentului? e o stihie socială, o forţă ocultă, un interes ascuns, o inconştienţă naţională?
democratizarea
privatizarea
corupţia
criza
ce rol au avut cuvintele astea?
corifeii din ani 90 ai democratizării au ajuns în anii 00 partizanii concentrării puterii într-o singură mână. ce mai înseamnă democraţie astăzi pt oameni ca liiceanu, pleşu etc. să critici nu puterea, ci opoziţia? să discreditezi alternanţa la putere?
a făcut cineva un studiu asupra rezultatelor privatizării, dincolo de cele câteva succese cunoscute de toată lumea, cum este dacia? învăţământul superior privat, să zicem, a fost o idee bună? dar altele? ne impune cineva privatizări bezmetice? şi noi ne supunem? de ce?
lupta contra corupţiei a fost altceva decât un spectacol mediatic? nu cumva corupţii noştri sunt buni, iar ai lor sunt răi? când lupta contra corupţiei ajunge la oamenii de la putere, sau la banii pt partid, nu cumva dosarele dispar în ceaţă?
a făcut cineva o analiză socială focalizată pe anii de criză 2009 - 2012, ca să vedem cu toţii câţi oameni, şi anume cine, au fost afectaţi negativ, adică au sărăcit, şi câte persoane, şi anume cine, s-au îmbogăţit? politicienii puterii din care categorie or fi făcând parte? dar preşedintele băsescu? dar familia lui?

cum se ratează gesturile istorice

2012-01-25T21:01:00.000+02:00

e adevărat că în piaţa universităţii ninge, dar la cotroceni plouă.
încă de aseară a fost o tentativă de lacrimi prezidenţiale, care prin popor se zice cum că omul nostru a încercat din nou să pişe ochii, dar ceva n-a mers la instalaţie.
azi, prestaţia omului de la cotroceni a început promiţător, apoi vorbele sale s-au lăbărţat însă, şi au curs cam degeaba. apă de ploaie.

aş vrea să simt ca-n metafora nuferii se nasc din nămol. dar nu-mi vine

2012-01-24T18:32:00.001+02:00

în afară de jos băsescu!, jos guvernul!, alegeri anticipate, nu comasate! lozinci care unesc pe toată lumea din pieţe, masa protestatarilor se desparte în insule cu deziderate specifice. pe acelea se grăbeşte să le satisfacă puterea politică de azi, pt ca să fie uitate cele de bază.
aşadar, până acum ei au renunţat la legea sănătăţii, l-au repus pe raed arafat în funcţie (iar el s-a dus cuminte la loc, ceea ce i-a cam risipit aura), au retras taxa auto, negociază (sau se prefac) cu revoluţionarii în sensul redobândirii privilegiilor, au sacrificat un ministru ca pe o oaie, nicidecum ca pe-un miel.
simţind miros de cadavru, ceea ce chiar pare guvernul!, sindicatele de profil sar şi ele în stradă. să apuce şi ele ceva!

nu ştiu cine a mai rămas să ceară o nouă clasă politică în atare condiţii.
mai ales că partiduleţul ce părea că se naşte din spumele pieţei universităţii pare să fi fost avortat.

şi, mai ales, e senzaţia de lehamite. ceva se întâmplă, dar nu pare naştere, cât agonie.

p.s. azi a fost ziua unirii. preşedintele s-a întors la popor. cu spatele.

pentru cine şi contra cui

2012-01-22T13:37:00.000+02:00

piaţa universităţii nu a obţinut nimic, şi nici nu sunt semne că va obţine ceva concret (în afara erodării iremediabile a ceea ce numim regimul băsescu), dar sunt voci care au început deja să-şi dispute paternitatea izbânzii. cam prea multă grabă în a alunga pe unii de lângă trofeu! mă tem că eşecul, cel puţin de moment, nu şi-l va asuma nimeni.

observ cu oarecare tristeţe tendinţa, care este într-adevăr a noastră, e românească, de a arunca repede la coş totul, în speranţa că am pus mâna pe cioara de pe gard. deci, să nu manifestăm numai împotriva celor de la putere, să-i dăm jos pe toţi! s-o luăm de la zero, iar!

să nu observăm ca acesta e ritmul nostru de asimilare, şi anume foarte lent, că partidele, astea pe care le avem, au revenit la putere, după trecerea prin opoziţie, în variante îmbunătăţite, pnl a fost mai bun decât cdr, psd mai bun decât pdsr? n-ar fi normal să pretindem, nu doar să aşteptăm, ca usl să fie un pas înainte, nu unul înapoi? nici n-ar fi prea greu ca un partid să aibă o prestaţie mai bună decât a avut-o pd-l.

pd-l şi acoliţii săi joacă, în momentele astea grele pt ei, la meci nul. ceva mai bun decât manifestanţii au dreptate, dar opoziţia nu! nu au tupeul să spună. deocamdată.
la cum îi cunoaştem, să nu ne mirăm că în curând vor debita şi inepţia supremă: oamenii din stradă demonstrează contra lui ponta şi antonescu.

a nins, dar nu cu pixeli albaştri

2012-01-21T13:26:00.000+02:00

transformarea pieţei universităţii într-un hyde park în care vine cine vrea şi strigă ce poate îi oripilează pe nostalgicii lui 21 decembrie 89, ca şi pe "mitingiştii" anilor 90.
folosesc intenţionat peiorativul "mitingişti", aruncat ca o zoaie de presa puterii de atunci peste piaţa universitaţii, spre a-l aminti presei puterii de acum, presarilor puterii de acum, ca să nu se mai chinuiască să inventeze termeni degradanţi pt protestatarii de azi, istoria le oferă termeni de-a gata, dacă nu e suficient viermi, ciumpalaci etc, pot trece direct la bandiţi, din dicţionarul lui nikolski.
e într-adevăr una să delimitezi zona liberă de comunism în jurul km 0 în 90, şi alta să vii cu stema pcr şi cu poza lui chao îndoliată în 2012, în acelaşi loc.
dar... asta e! istoria nu stă pe loc, e ca banda lui moebius. mulţi protestatari de azi se întreabă ce le-a adus postcomunismul în afară de şomaj şi de umilinţă, pt mulţi umilinţa provenind din observaţia că statul acesta protejează pe şmecher, pe hoţ, pe demagog, pe ipocrit, pe bogătaş, pe incompetent, pe membrul de partid de guvernământ, pe pilos. dacă nu te încadrezi în niciuna din aceste categorii, n-ai nicio şansă, şi asta se întâmplă pe faţă, fără nici cea mai mică jenă. nu s-a ajuns dintrodată aici, dar acum s-a atins paroxismul. dacă te încadrezi în categoriile respective, e clar că te deranjează mitingurile de protest şi e f clar şi de ce.
nici chiar apelul pt o nouă clasă politică nu e de ignorat. la urma urmei, mutilarea în parlament a rezultatelor ultimului scrutin electoral parlamentar a fost posibilă chiar datorită proastei calităţi a unora dintre parlamentarii ieşiţi din urne pe listele psd şi pnl, care au trecut în tabăra lui băsescu. ar trebui, într-adevăr, o clasă politică selectată cu mai multă rigoare, piaţa universităţii este în dreptul ei s-o ceară, iar partidele ar trebui s-o şi producă. este în interesul lor. chiar şi pleşcarii din pdl, vorba micului paleolog, ar trebui să tragă cu urechea şi să renunţe la tălmăceni, la igaşi, la udrele, dar primenirea se face în opoziţie, nu la putere.
căci piaţa cere mai înainte şi mai abitir ca orice jos băsescu! şi alegeri anticipate, nu comasate! nu numărul celor care strigă contează, cum conta în 90. atunci protestatarii erau o minoritate, majoritari erau susţinătorii lui iliescu, şi de aceea orice nou-venit în piaţa universităţii era salutat ca o mică victorie. astăzi, dacă ar veni în stradă toţi cei care-l vor jos pe băsescu, n-am avea străzi pt ei. preşedintele băsescu e un jucător, eu cred că dânsul vrea s-o vadă şi p-asta. deocamdată joacă la cacialma. se crede în filmul cu pixelul albastru.

noi de-aicea nu plecăm. aşteptăm

2012-01-18T19:03:00.000+02:00

mitingurile din oraşele româniei au intrat în impas, după părerea mea. şi nu atât ele, cât cel din bucureşti, după care "se învârtesc" precum planetele după soare.
mitingul din bucureşti deci deocamdată stagnează. nu produce nimic. nu există decât pancarte, care de la o vreme au devenit un mijloc de manipulare (am văzut una jos băsescu jos ponta jos antonescu sus democraţia căreia eu, unul, nu-i înţeleg logica), decât lozinci în versuri sau proză, şi strigăte.
lipsesc discursurile, lipsesc liderii acestei mişcări de stradă, lipseşte o listă a revendicărilor, lipseşte un plan de acţiune, lipsesc întâlnirile reprezentanţilor mişcării de stradă cu aceia de la care au ceva de cerut, preşedinte, guvern, coaliţie guvernamentală.
în schimb, a apărut teama că mişcarea de stradă ar putea fi confiscată de cineva, eventual de opoziţie. dar această mişcare de stradă, până una-alta, "a confiscat" ea însăşi deziderate ale opoziţiei parlamentare: demisia guvernului boc, demisia sau demiterea preşedintelui, alegeri anticipate şi nu comasate.
în afara câtorva revendicări specifice care vizează taxa auto, roşia montană etc, mişcarea de stradă cere o nouă clasă politică.
f. bună şi originală idee, dar cui îi este adresată această cerere, fără a deveni uşor ridicolă? preşedintelui băsescu? guvernului? coaliţiei guvernamentale, alcătuită (şi) din trădători ai partidelor prin care au ajuns în parlament? opoziţiei? societăţii civile? lui dumnezeu?
şi cam pe când ar fi de aşteptat un răspuns la revendicarea aceasta presantă? săptămâna viitoare, de ziua unirii, cu angajamente solemne, cu jurăminte fierbinţi?
se cere o nouă clasă politică apărută spontan? înseamnă că avem de aşteptat. poate fi vorba de zeci de ani.

la ce te poţi gândi stând într-o scoică

2012-01-17T10:47:00.002+02:00

e posibil ca manifestanţii violenţi de duminică seara să fi fost dirijaţi de cine ştie cine de păpuşar, care a urmărit să compromită manifestaţia paşnică, aşa cum se străduieşte să demonstreze presa.
dar efectul obţinut n-a fost deloc cel scontat. populaţia urăşte aşa de mult guvernarea aceasta arogantă, încât, în sufletul lui, românul a aprobat violenţa primită în obraz de regimul băsescu.
cine a calculat că se va creea o falie între piaţa universităţii şi omul de la televizor a greşit. nu mai suntem în 1990. chiar şi presa a greşit insistând pe distincţia de fineţe între manifestanţii buni, cei paşnici, şi cei răi, cei violenţi. demonstraţii paşnice am tot văzut de trei ani încoace şi am văzut şi cum sunt tratate de aroganţii de la putere: cu dispreţ. aşa că, pdl primeşte ce merită, şi încă nu primeşte destul.
reacţia acestui partid osificat a fost aşa cum mă aşteptam: lipsită de aderenţă la realitate, exact ca a pcr în decembrie 1989. ca şi cpex comunist, activiştii pdl sunt convinşi că ei sunt trimişii pe pământ ai dumnezeului reformelor, dar poporul e idiot, pt că nu-i înţelege.
poporul nu înţelege că aşa e normal, în viziunea pedelistă, să i se usuce lui buzunarele, ca să înflorească firmele pedeliste care cotizează în campania electorală.
poporul nu înţelege că e normal, în viziunea pedelistă, să reduci veniturile oamenilor şi în consecinţă să se reducă consumul, şi să te mai aştepţi la relansare economică fără consum.
poporul nu înţelege că e normal, conform practicii pedeliste, să dai legi în favoarea unei minorităţi politice sau sociale, cum ar fi legile ce privesc procesul electoral de anul acesta, legea sănătăţii ce ni se pregătea, precum şi altele mai mărunte cu adresă precisă, precum taxa auto, cauciucurile de iarnă etc.
oamenii au văzut şi au tăcut vreme de 2 - 3 ani, iar acum tensiunea se descarcă. ţesutul exoderm care este pdl încearcă să protejeze un traian băsescu derutat. ce să facă el, să-şi forţeze norocul, ca şi până acum, să ignore mesajul dat de români? să încerce să schimbe ceva?
ce?
sistemul lui de putere s-a osificat şi e gol pe dinăuntru ca o scoică. dacă va mişca ceva din el, e posibil să se sfărâme în întregime.

un text primit de la ioan viştea

2012-01-11T12:50:00.001+02:00

Ioan Viştea a debutat cu scrisori şi texte de atitudine la europa liberă, pe vremea lui chao, citite de N. C. Munteanu. tot atunci, a pus în circulaţie în samizdat cartea sa Exilul interior, din care, pe 26 octombrie 1989, Ioana Măgură Bernard a citit poezia El ştie tot. sunt puţini români care au făcut ce a făcut ioan viştea, dar mulţi care vorbesc mai mult decât el.

ioan viştea vorbea atunci despre ceauşescu. acum vorbeşte despre băsescu.

e o onoare pt mine să găzduiesc textul lui.

CANALIA POLITICĂ

În ultimii 20 de ani, un specimen toxic, gregar, dominat de apucăturile şi instinctele băieţilor de cartier din lumpen-proletariatul anilor 60-70, a invadat spaţiul public sub înfăţişarea înşelătoare a unui personaj politic.

După ce i-a fugit marea de sub picioare, iar securiştii naţiei l-au dezlegat de „post", însărcinări şi obligaţii, fie din indiferenţă şi ignoranţă, fie numai din nebăgarea noastră de seamă, personajul s-a strecurat, insidios, ca un Cal Troian în Cetate. Războiul Troian, coborât pe meleaguri dâmboviţene a devenit cu timpul Războiul Traian !

Nimic n-a stat în calea instinctului său de parvenire, a setei, a dorinţei nemăsurate de a se cocoţa în cele mai înalte dregătorii ale ţării. Avea, ce-i drept,un „bagaj” precar, extrem de sărăcuţ în materie de politichie, de statură şi acţiune politică dar, în schimb, a dispus totdeauna de coate ascuţite si antrenate, de un incredibil tupeu şi o irepresibilă , uluitoare şmecherie. Astfel „ înarmat „ a dărâmat guverne ; a subminat din interiorul lor coaliţii ; a „înjunghiat” pe la spate tovarăşi de drum cărora le jurase, dacă nu credinţă, cel puţin prietenie ; a plâns telegenic pe umerii victimelor uneltirilor sale ; a făcut afaceri cu oameni pe care i-a încredinţat mai apoi, când procuratu rii, când ştreangului ; a scuipat acolo unde a lins şi a lins acolo unde părea a fi uitat că scuipase ; şi-a pus „aripile” mai tinere sau mai vârstnice ale familiei în ipostaza de siluitori ai limbii române şi ai finanţelor, pe cât de ridicolă pe atât de bănoasă; şi-a făcut cadou vile şi proprietăţi, lui şi odraslelor lui, din bani niciodată justificaţi iar adversarilor politici cadouri otrăvite ; a împilat, a învrăjbit categorii socio-profe-sionale făcând ca slugărnicia şi frica să rămână în veci profitabile slăbiciuni omeneşti ; a recitit cărţile de istorie pe dos şi pe sărite jignindu-ne memoria precum şi reperele , simbolurile naţionale şi trădându-şi cu fiecare apariţie publică micimea şi incultura; a minţit vârtos, fără jenă şi fără remuşcări cât n-au făcut-o toţi regii noştri laolaltă încât dacă ar învia Vlahuţă şi-ar face „mea culpa” ; a înfierat comunismul din ( im ) postura de notoriu profitor şi beneficiar al sistemului ; a trecut de la stânga la dreapta eşichierului politic cu seninătatea şi repeziciunea cu care a jurat strâmb pe Biblie şi cu care azi, uitându-se în ochii uimiţi ai cetăţeanului, îi subtilizează portofelul, cureau, ceasul şi pâinea de la gură în numele unui iluzionism economico-financiar.

Un mare om politic spunea cândva : „ Daţi unui om puterea şi o să-i vedeţi caracterul !”

Acum, ca treziţi dintr-un somn de decenii, românii care au avut în tot acest răstimp „pâinea” şi „ cuţitul „ votului în mână, poate încep să înţeleagă,în sfârşit, pe mâna cui au dat puterea, pe mâna cui a încăput ea. Din perspectiva ultimilor 15 ani, este tot mai clar că au dat-o unui om cu vocaţia gâlcevei şi a răului în sânge, unui om fără onoare, fără morală şi scrupule şi fără Dumnezeu, fără răspunsuri adecvate la provocările vremii, incapabil să-şi înţeleagă menirea şi să se ridice la înălţimea importanţei istorice a funcţiei şi a momentului şi mai ales, fără putinţa şi voinţa de a arăta un „ azimut” corect şi credibil corăbiei bete care este România de azi. În plus, ca şi cum n-ar fi fost prea destul, mânat de o tentaţie primitivă, îndeobşte la îndemâna celor aflaţi în conflict toată viaţa cu tocul, călimara şi rafturile bibliotecilor, specimenul are, mai nou, aere de „tătuc” şi nostalgia marelui geniu al Carpaţilor din învăţăturile şi năravurile căruia a „ supt „ în trecut. De ce tradiţie, de ce bicameralism când ne putem întoarce foarte bine la Marea Adunare Naţională ? Îl încorsetează prevederile unei Constituţii care n-a fost croită pe măsura taliei lui epocale ? Păi, să facem repede alta care să cadă definitiv în genunchi în slujba egocentrismului său fără seamăn ! E nevoie de pluralismul vocilor, de restabilirea criteriilor valorice, de specialişti şi expertiză în faţa situaţiilor de criză ba, chiar de răscruce de drumuri a lumii ? Ei, aş ! Poveşti ! Doar el are soluţii, numai el este monopolistul adevărului şi al căilor de trasat, de urmat !

Toate astea într-o Europă un pic cam surdă şi un pic cam mioapă excedată şi ea de problemele ei de „familie „ şi într-o ţară , se vede treaba, nevindecată încă de cicatricele celor trei dictaturi. Şi pentru că tot se poartă moda recursului la istorie cu dese referiri şi inevitabile exagerări la Republica de la Weimar şi ascensiunea lui Hitler, să-l coborâm mai degrabă pe tărâmul realităţilor istorice româneşti, dacă tot suferă de tentaţia unei a patra dictaturi în România. Nu de alta dar în felul acesta o să-şi poată vedea mai bine „ lungul nasului „ precum şi diferenţele de potenţial şi statură. Să-i amintim deci că regele Carol al II-lea, cu toate tarele şi păcatele lui, era un „ tip” inteligent şi instruit. ( aflat în exil la vremea când Cotul Donului şi însăşi cotitura războiului

erau departe şi nimic nu prefigura deznodământul ştiut, el face o previziune cutremurătoare : că ruşii vor câştiga războiul şi că România va cădea în sfera de influenţă sovietică ! vezi Jurnal şi Memorii ) . Vedeţi cumva vreo asemănare ? Nicidecum ! Antonescu, ( ah, iată un nume care-i dă frisoane ! ) prins în menghina unui context istoric nefericit, avea, mai presus de toate , ca-rac-ter ! Aici, alăturarea chiar nu suportă nici un fel de comparaţie !

Cât despre Ceauşescu şi viclenia lui tărănească care l-a făcut în epocă partener onorabil, credibil al marilor oameni de stat ai vremii, asemănarea nu s-ar putea ridica vreodată mai sus de genunchiul broaştei de la Snagov !

El seamănă doar cu el însuşi, e egal cu sine, cu propria-i suficienţă şi micime. El n-are decât exerciţiul şmecheriei grosiere şi vulgare, şmecheria ridicată la rang de virtute politică . Atât !! Ori, numai cu şmecheria poţi, cel mult, să iluzionezi şi să „ îmbrobodeşti” vremelnic mulţimile,poţi să atentezi la instituţiile statului democratic un timp, dar nu poţi trece cu ea nici „pustiul”, nici criza, nu poţi vindeca nici greaţa, nici lehamitea şi nici disperarea. Nu, el face parte din categoria altor accidente, altor toane şi capricii ale istoriei.

Prin comportament şi limbaj, prin dispreţul manifest faţă de tot ce înseamnă dialog real, constructiv, altul decât cel avut cu sicofanţii, prin instaurarea unei stări de asediu şi continuu război între palierele fundamentale ale statului, prin inginerii de culise cu care, fie subminează , fie configurează majorităţi parlamentare arbitrare, artificiale, în beneficiul propriului interes îngust şi meschin, el nu este nimic altceva decât CANALIA POLITICĂ perfectă ! E arhetipul ei !

Şi apropos de recursul la istorie. Mă gândesc ca nu cumva vreun consilier mai slobod la gură şi mai imprudent să-i şoptească într-o zi că naziştii şi-au incendiat intenţionat Parlamentul.( Reichstagul ). Mai ştii? La mintea şi la instinctele lui e în stare de orice ! Pentru că cine a incendiat cândva rada unui port prin străini, din şmecherie şi iuţeală de mână, e capabil oricând să dea foc unei ţări . Atenţie, deci, oameni buni ! Opriţi-l cât nu-i prea târziu !!!

ioan viştea

sacrificiul vacii

2012-01-10T12:17:00.002+02:00

eu i-am zis mamei să nu cumva să cumpere capră, că fug de-acasă. am continuat să avem vacă şi trebuia să mă duc cu ea la păscut. mersul cu vaca la păscut era o treabă de copil sau de om bătrân. dacă nu, dădeai vaca la văcar şi văcarul păştea vacile pe islaz. islazul avea iarbă pe el la început, primăvara, când se deschidea oficial, era chiar o mică festivitate, îţi venea să te dai peste cap în iarbă de bine ce îţi părea că s-a deschis islazul. pe urmă, iarba dispărea, vara islazul era ars de soare, mai păstra doar o vagă nuanţă verde. seara, vacile veneau pocâltite de foame, cu ochii mari, speriaţi. se cunoaşte f.uşor dacă o vacă are ceva în stomac, sau îi chiorăie maţele, după cum burta ei este rotundă sau i se observă oasele şoldului prin piele şi un gol mare dedesubt. vaca flămândă nu are lapte, dar dacă n-are cine să se ducă cu ea la păscut, o dai în continuare la văcar, ce să faci. sau o vinzi la oraca. la oraca, taie vaca şi face din ea salam, dracu să-i ia pe ăia care-l mănâncă. la oraca te duci cu vaca de lanţ, mergi pe jos pe câmp prin dâmbovicioara, n-o s-o iei pe asfalt, să ocoleşti, şi la titu, gata, ai ajuns la oraca. te întorci acasă fără vacă şi povesteşti vreo lună cui te întreabă şi chiar dacă nu te întreabă cum ai mers cu vaca pe drum atâţia kilometri şi vaca tot trăgea săraca la iarba de pe margine şi mergeai şi mergeai şi vaca până la urmă înţelegea. la dâmbovicioara, opreai la puţ, puţul ăla din care curge apă rece printr-o gaură în ghizd, şi beaţi apă rece şi tu şi vaca. mai era puţin până la titu. la oraca îţi cântărea vaca, te trimitea s-o legi unde aşteptau şi alte vaci la tăiat, te întorceai să te scrie în registrele lor câţi bani ai de luat şi, când plecai, urla vaca după tine, săraca, nu mai mugea, urla. ce să fac, dacă nu mai am pe nimeni să se ducă cu ea? dacă nu mai era bună de lapte? dacă nu mai făta de vreo doi ani? după caz.

specific naţional. sau multinaţional

2012-01-09T12:25:00.001+02:00

comunismul ni l-au adus ruşii pe tancuri. noi n-avem nicio vină, noi eram cu oile şi doineam mioriţa din fluieraşul de os, de soc sau de fag, cum se nimerea, iar istoria dădea peste noi ca un jeep peste un amărât de logan.
unii dintre noi au colaborat cu ruşii care ne-au adus comunismul, au colaborat cu dej, cu ceauşescu, cu securitatea, dar ce vină au ei? au colaborat şi ei, au luat şi bani pt asta, aşa era sistemul, ce să faci, aşa se câştigau banii atunci, făcând rău semenilor tăi, băgându-i prin puşcării, sau doar procopsindu-i cu un dosar ca un bolovan legat de gât. aşa e viaţa, ne ridicăm pe cadavrele altora. ca gazaţii de la auschwitz.

istoria e de vină, nu ne lasă în pace. noi n-am vrut nimic, nici război cu romanii (sau cu dacii, depinde de perspectivă, dar parcă dă mai bine dacismul, nu?), nici cu migratorii, noi n-am vrut feudalism, noi n-am vrut capitalism, noi n-am vrut comunism, noi nu vrem capitalism din nou. noi n-avem nicio vină, de vină sunt alţii.

bine, turnam la securitate (unii din noi), scriam romane la comanda socială şi de partid, laudam colectivizarea şi naţionalizarea, lăudam ctitoriile comuniste, canalul dunăre-marea neagră unde au murit zeci de mii de oameni nevinovaţi, dar ce, o făceam din convingere? altceva aveam noi în sufletul nostru. aveam gândire evazionistă, ascultam europa liberă, purtam blugi şi plete ca-n occident, dar turnam la securitate ca-n orient. aşa e specificul nostru naţional. avem personalitate dublă, aşa rezultă din cărţile noastre de istorie, îi băteam pe turci de câte ori îi prindeam prin rovine şi noroaie şi bălţi şi apoi îi cocoşam cu desagi plini cu mahmudele şi icuşari. tribut, de! ca să nu uite cum i-am snopit în bătaie. aşa suntem noi, dar ce suflet avem! ce poeme scoatem din suflet! da, turnam la securitate (unii din noi), luam banii pe turnătorie, ne îmbătam din banii ăia, observaţi drama noastră? dar ce poeme scriam după aia!
bune de premiat.

numele meu este dmitri. nu al meu, al lui robert mîndroiu

2012-01-03T15:09:00.006+02:00

prima carte citită în 2012 era începută din ultimele zile ale lui 2011, pot spune că am trecut anul (şi) împreună cu dmitri miticov, numele meu e dmitri, ed. paralela 45, apărută în 2010.
o carte neapărat de citit pt cine iubeşte poezia, poezia românească anume, poezia nouă în special.

dmitri miticov a fost mai întâi un nume pe situl literar agonia, unde pre mulţi îi acuza că-l copiază. nu ştiu cât adevăr şi câta strategie publicitară o fi fost în treaba asta. pe urmă, dmitri a venit pe clubliterar, aici remarcându-se prin acuzaţii de cerşetorie la adresa unor texte postate. la un momendat, un text de-al meu a primit şi el eticheta buclucaşă. relatez asta pt a înţelege, eu şi cititorii blogului meu, ce vrea să însemne cerşetoria. era vorba în textul meu de o discuţie cu tatăl lui sorin stoica, prozatorul mort tânăr de cancer, iar lui dmitri i s-a părut că eu folosesc drama familiei stoica, adică o dramă reală, în scopuri literare, respectiv impresionarea cititorului.

şi acum să vedem ce relatează dmitri în cartea lui. de fapt, ce piese de puzzle ne oferă el ca să ne construim povestea: dubăsari şi corjova, dincolo de nistru, dmitri şi familia lui (fratele andrusha, mama tatiana, tatăl victor), vecinii şi copiii sau nepoţii lor, gardiştii ruşi şi crimele lor (violuri, oameni împuşcaţi, oameni omorâţi cu ciocanul în cap); satul moacşa, în românia (l-am căutat pe hartă, e pe lângă braşov, prin secuime), emma şi erika, prima fiind oarecum iubita lui dmitri, cealaltă fiind prietena emmei, victima abuzurilor sexuale ale chiar tatălui ei, nişte băieţi cu nume ungureşti etc. personaje sunt şi radiohead (des invocată, mai ales cu piesa how to disappear completely), dar şi lucruri concrete sau abstracte: stetoscopul, schizofrenia, lacul nostru, ţeava galbenă de la corjova (de gaze ruseşti, presupun), creionul chimic, lingura de inox etc. obiectele sunt la fel de importante ca şi personajele vii sau moarte, în sensul că beneficiază de atenţie egală, dacă nu sporită, din partea conştiinţei care narează, fie aceasta dmitri, fie andrusha. de fapt, existenţa unei a doua voci, cea a lui andrusha, are rolul ochiului exterior cu care este privit dmitri.
toată povestea aceasta este livrată cu mijloacele prozei (textele sunt antologate şi la proză şi la poezie!), mai puţin coerenţa story-ului. de fapt, e greu de spus că există un story, mai curând există memoria unor fapte, un background ceţos, întunecat, atroce. chiar amintirile jocurilor copilăreşti sunt atroce. personajele asociate cu un anume loc îşi permit să circule şi dincolo, aşa încât nu ştii sigur dacă viaţa este trăită sau doar visată, mai exact trăită ca un coşmar.
vocea care intermediază între realitatea textului şi realitatea noastră, a cititorilor, o face fără vreo urmă de participare afectivă, ci la modul mecanic al aparatului care emite muzică fără ca asta să-l sensibilizeze pe el ca emiţător, să-l oripileze, enerveze, entuziasmeze, indigneze sau orice altceva doriţi. aşa cred că încearcă să evite dmitri miticov cerşetoria.
cartea este şi un spectacol de tehnici literare. timpul curge sau se opreşte, se dilată sau se contractă, obiectivul aparatului de filmat caută panorame sau se opreşte pe detalii, aşteptările comode sunt întoarse pe dos, notaţia realistă conlucrează cu imaginarul dezlănţuit etc. un deliciu să citeşti şi să găseşti chestii. mi-ar trebui mult timp să le spun.

pe pielea crudă a lui 2012

2012-01-01T12:56:00.001+02:00

afară e soare, călduţ, cer senin, parcă a venit primăvară în această parte de lume. a venit un an nou, a venit şi primăvara, ia te uită!
e prea frumos să fie adevărat, şi noi ştim că nu este.
aşa şi cu urările de început de an. politicieni la putere, finanţişti, oameni de afaceri precum şi hoţii de buzunare ne-au atras atenţia să ţinem bine de bani în 2012, că 2011 a fost o glumă nereuşită pe lângă ce va fi.
adică ne-au spus mai întâi asta şi apoi ne-au urat un nou an bun.
pt că ei ştiu că oamenii, de când au învăţat să inventeze viitorul, cred că el nu poate fi decât bun.
iar şmecherii, din această superstiţie a oamenilor, ştiu că pot câştiga.

pielea năpârlită a lui 2011

2011-12-31T12:07:00.001+02:00

ultima impresie contează, aşa că 2011 se încheie prost. iată de ce:

sunt în parcare la kaufland, e o aglomeraţie indescriptibilă şi înăuntru şi afară, maşinile bâjbâie după un loc, eu dau să ies în marşarier, buf! l-am lovit, asta e, parcă era pe contrasens, dar ce mai contează, am asigurare casco şi rca, ce-mi pasă. hai la asigurator, bine că nu mai trebuie şi la poliţie, asiguratorul avea nişte funcţionari pt constatări şi întocmirea dosarului, dar ei nu mai sunt unde erau, la marginea oraşului. hai în oraş! dar nici acolo, acolo obţinem doar numărul de bucureşti unde ni se deschide dosarul şi apoi, hai în cealaltă parte a oraşului să facem pozele şi tot restul. parcă vă ştiu, zice omul de la constatări. sigur, de astă vară, când mi s-a spart baia de ulei în drum spre peştera. ce vă trebuia să vă duceţi cu maşina pe coclauri! uite, eu nu mă duc pe dumul ăla, vedeţi! mi-a zis astă vară. ce vă trebuie să mergeţi la kaufland cu maşina! uite, eu nu mă duc, trimit soţia cu sacoşa, îmi zice, previzibil deja, acum. asta e, n-are încotro, trebuie să se ocupe de noi, deşi e suspicios, bănuie un aranjament între mine şi partea vătămată, partea vătămată s-a temut tot timpul că aş putea să mă car dracului şi să las treaba aşa, nerezolvată, ar fi preferat să-i dau nişte bani, cred. prea multă alergătura, prea multe formulare de completat. în fine, pot să plec acasă după vreo două ore.

tot în aceste zile lui cristi i s-a stricat kindle, a trebuit corespondenţă cu amazon, garanţia expira în câteva zile.
tu te aştepţi să-ţi trimită aparat nou înainte să vadă ce s-a întâmplat cu cel vechi?, i-am zis lui cristi, convins că nimeni nu poate fi atât de credul. ei bine, se pare că nu toată lumea e suspicioasă ca noi, românii, şi că amazon chiar aşa va proceda, va trimite noul aparat şi apoi va aştepta să-l trimitem pe cel înlocuit.
treaba asta chiar m-a surprins, în două feluri contradictorii cu referire la ei şi la noi, şi mi-a făcut şi o idee despre cum s-or fi folosind unii compatrioţi de credulitatea lor. ceea ce m-a jenat.

cu capra prin cartier. pauză de ţigară

2011-12-25T14:16:00.004+02:00

de crăciun, trebuie să admiri sticla de whiskey, nu s-o goleşti.

altfel, o să vezi colindători turnând lichid de frână la motor şi o să admiri capra care fumează!

nu este totul pierdut! (leapşă preluată de la horia gârbea)

2011-12-24T11:07:00.005+02:00

ştiu că o comunitate de douăzeci de milioane nu poate pieri cu una cu două, deşi se vede cu ochiul liber că se străduieşte din toate puterile.
aşa că semnele degradării comunitare, oameni călcându-se în picioare pt tigăi la promoţie, votanţi convinşi cu un kil de ulei, babe înscrise la partid pt o pâine, politicieni şi ziarişti schimbându-şi discursul şi partidul de la o zi la alta, de parcă le-a comutat butonul cineva, semnele astea deci, le iau precum ia gospodina spuma din ciorbă. spre binele ciorbei, adică.
deocamdată, nu vedem ce fierbe în oală, vom gusta anul viitor la alegeri. în caz că nu va da pe dinafară până atunci, deşi semne nu sunt, dar nici în 89 nu erau.

totuşi, gestul domnului emil constantinescu de a merge la înmormântarea omului deosebit care a fost vaclav havel împreună cu traian băsescu, cu avionul prezidenţial, m-a surprins.
prima dată m-a enervat. domnul emil constantinescu e chiar atât de naiv? ce şi-a închipuit că face t.b. în afara unui gest de imagine favorabilă lui? crede că şi-a abandonat lupul blana, sau că t.b. va discuta vreodată cu adversarii altfel decât cu un cap în gură?
pe urmă, mi-am dat seama că domnul emil constantinescu n-a făcut decât să arate că a rămas acelaşi din posterul electoral de prin 92: ochi visători spre cerul albastru cu norişori.
ceea ce nu e rău. e bine să ştim că nu s-a degradat totul, că mai există lucruri simple, credinţe şi naivitaţi.
uneori naivitatea poate fi mai puternică decât ura.

transmit leapşa mai departe blogurilor: liber-poezionist, Elisa - gradina mea de vis, joc fecund, blogul meu, white noise, ioana geacăr/photography/writing, dar şi oricui mai vrea din lista de bloguri pe care le citesc.

ancheta de pe blogul lui petruţ pârvescu

2011-12-21T13:38:00.001+02:00

George Geacăr – Scriitorul – destin şi opţiune

„cred în opţiune. nu ştiu mare lucru despre destin, în afară de ceea ce am citit prin cărţi. dar lucrurile adevărate le trăieşti cu mintea ta, nu cu a altora, de la ei îţi poate veni o sugestie, nu mai mult. e adevărat că nici asta nu e puţin.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. cred în opţiune. nu ştiu mare lucru despre destin, în afară de ceea ce am citit prin cărţi. dar lucrurile adevărate le trăieşti cu mintea ta, nu cu a altora, de la ei îţi poate veni o sugestie, nu mai mult. e adevărat că nici asta nu e puţin. în fine, destin o fi pt mine că m-am născut într-un sat fără să pot învăţa să fiu ţăran, că m-am născut în anul în care a murit stalin – n-am putut fi contemporani decât vreo două luni cred, nu ştiu din vina cui – că nu mă puteam integra în lumea comunistă din vina familiei şi din vina mea, dar mai ales din vina lor, că nu mă pot integra nici în această lume capitalistă, vorba vine capitalistă, pt că nu e, e un joc tragic, pt că e stupid, de-a hoţii şi fraierii.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. debutul unui scriitor e un motiv de broderie. putem face mileuri cu motivul ăsta, dacă mai ştiţi ce e e un mileu. sau putem face carpete, ştiţi ce e o carpetă? aveau vecinii părinţilor mei pe pereţi unele cu păunaşul codrilor, spune-mi de cine mi-e dor. mama a avut o viaţă foarte grea, n-a avut răgaz să brodeze, cred că nici nu avea talent pt asta. i-a murit tatăl când ea era adolescentă, a trebuit să muncească pământul cu boii şi plugul în locul lui, fraţii erau mai mici decât ea. eu am încercat ceva chiar şi în acest context ostil, îmi ieşeau nişte relatări ce s-a mai întâmplat pe uliţa mea pe un caiet pe care l-au găsit ai mei şi mi l-au citit. şi au râs, se pare că le-au plăcut relatările mele, o fi fost ceva în ele, ştiu eu. textele s-au pierdut, nu poţi fi un autor grijuliu cu opera la 10 ani, dar a rămas în memoria mea, nimeni nu mai poate schimba nimic, e perfect. altfel, îmi amintesc că am mai debutat o dată, debutăm de câte ori vrem, ce mare lucru, de-abia prin 1979, ianuarie, în două reviste simultan, amfiteatru şi luceafărul, fără ca revistele să fi ştiut una de alta, de ce au de gând să facă, adică. una din părţi s-a supărat, pe motiv că aş fi omul celorlalţi. de fapt, eram omul nimănui, duceam şi eu poeziile pe care le scriam pe la reviste, ce să fi făcut altceva cu ele. e adevărat că la revista amfiteatru mergeam de multă vreme, duceam poezii constanţei buzea, citeam în cenaclu, oamenii care veneau acolo erau în viitorul apropiat de atunci cenaclul de luni.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. drumul spre prima carte a fost foarte nasol, am ratat un concurs la editura albatros când aveam un volum gata, din motive de aiureala în care trăiam. pe urmă n-au mai fost concursuri, pe vremea aia, anii 80, se debuta doar aşa, s-au închis porţile generaţiei, gata. dar scriam continuu, conduceam cenaclul din târgovişte, unde invitam tineri scriitori afirmaţi deja, frecventam numele poetului, cenaclul lui cezar ivănescu, trăiam în atmosfera aia şi publicam în reviste, ceea ce pe vremea aia nu era puţin. pe urmă a venit 1989, m-am implicat foarte mult, mergeam la mitinguri anti-fsn, eram în alianţa civică, scurtă vreme şi în partidul alianţei civice, mi se părea f important să contribui la schimbarea la faţă a româniei în direcţia democratizării. acum, la ceea ce trăim acum, aş putea spune că mi-am pierdut timpul, dar nu mai pot face nimic decât să urmăresc împietrit ce fac şi ce spun vectorii de opinie ai societăţii civile foarte exigenţi, pe bună dreptate, cu iliescu atunci, foarte permisivi, inexplicabil aparent, cu băsescu acum. deşi lucrurile stau exact la fel. revenind, drumul spre prima carte a fost aşa: în 1997, editura cartea românească a organizat primul concurs de debut de după 1989. am trimis, am câştigat şi cartea a apărut. era o carte, întâmplări cu creierul meu, scrisă prin anii 80, a doua jumătate a deceniului, şi a apărut în 1998, primăvara, pe ea scriind ca an de apariţie 1997. sentimentul meu era de înstrăinare, şi de debut şi de carte şi de lumea literară cu strategiile ei pe care nu le cunosc pt că n-am vrut să le învăţ. editura a luat un premiu al us pt debuturile pe care le-a făcut (!), cartea mea a luat şi ea un premiu, nu mult după aceea, al asb. preşedintele juriului era eugen simion, care mi-a strâns mâna puternic, să mă trezească la realitate, cred. peste câţiva ani, urma să scrie nasol despre autorul necunoscut al eseului marin preda şi mitul omului nou, eu adică, deloc trezit la realitate, din moment ce scrie aşa liber despre literatura de sub comunism. de vină e, cred, dan cristea, care mi-a omologat premiul de debut al cărţii româneşti, deşi depăşisem limita de vârstă. s-a făcut că nu observă, din motivele dumnealui, deşi am văzut că i se reclamase flagrantul. iar apoi, în 2004, mi-a publicat şi eseul despre preda, care a supărat atâta pe unii, taman la cartea românească!

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. te influenţează ca om şi scriitor mai tot ce trăieşti, într-un sens sau în altul, să faci sau să nu faci ceva. m-au influenţat lecturile, cred, dar ce ştiu eu, oamenii pe care i-am cunoscut, cenaclurile, sau mai nou internetul literar, clubliterar, poate. dar nu înveţi numai lucruri bune, e f complicat. să lăsăm aşa cu influenţa...

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. am mai zis, nu pot să rămân indiferent la ce e în jur. scriitorii mai tineri sunt nepăsători, îşi văd de scris după modelul scriitorului profesionist american. dar nu pot să nu observ cum o dau în bară când se apropie de real. îmi amintesc de motivele rizibile pt care l-au votat ei, unii dintre ei, pe băsescu în 2009, îmi amintesc reticenţa cu care au privit evenimentele din r. moldova, când cu revolta aceea, care a dus, după un timp, la căderea comuniştilor de la putere. dar acum, din păcate, nu mai există societate civilă în formă organizată în care să mă implic. scriu pe blog când am ceva de spus, nu cât ar trebui , sau cât aş avea de spus. societatea românească s-a atomizat, instituţiile statului au decăzut chiar şi de la puţina credibilitate la care ajunseseră în vremea lui iliescu şi a lui constantinescu. susţinătorii intelectuali ai lui băsescu îşi apără idolul politic exact cu argumentele susţinătorilor lui iliescu şi par a nu-şi da seama de poziţia grotescă în care se află. ba chiar şi cu argumentele susţinătorilor lui ceauşescu, dacă e să ne gândim că ei aprobă tot ce face prezidentul, în mod necondiţionat, pe motiv că ne face binele cu forţa (!), şi că reformează nu ştiu ce. românii trăiesc în mizerie, mulţi dintre ei, intelectuali mai ales, profesori şi medici, dar şi alte categorii profesionale intelectuale, în numele unor cuvinte-fetiş, cum sunt reforma, sau criza. în acelaşi timp, banii de la buget sunt cheltuiţi aiurea, pt a ajunge în buzunarele cui trebuie. să dau un exemplu minor, dar sugestiv: o şcoală din judeţul meu, dâmboviţa, propusă spre demolare, a fost mai întâi renovată, termopanizată, faianţată, lambrisată, dotată cu încălzire centrală şi abia apoi, adică aproape imediat, la o săptămână adică, demolată. asta e puterea astăzi, respectiv dezinteresul pt tot ce e durabil, de viitor, adică dezinteresul pt instituţii credibile, dublat de interesul pt noi şi ai noştri. evident, ai lor.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. literatura română contemporană este aşa cum o vor cei care o scriu. nu e cazul să ne facem griji pt ea, se descurcă. o parte dintre scriitori se comportă ca nişte profesionişti, care scormonesc să găsească ceva nou, plăcut şi profitabil la lectură. altă parte trăieşte în trecut, roteşte caleidoscopul modelelor vechi, vorbeşte o limbă literară care nu aparţine nimănui în mod special, sau aparţine tuturor. dar, ce contează? lumea merge înainte.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. timpul creaţiei e cel în care creezi, restul sunt poveşti, unele dintre ele coerente, dar poveşti. scriitorul urmăreşte ceva cu scrisul lui, acuma depinde şi dacă îi reuşeşte şi dacă ce urmăreşte el contează. şi cât contează. am o carte gata de publicat şi alta gata de scris.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

flower power

e zăpadă: o pânză subţire.

dacă treci printre blocuri
dacă laşi urme
aş putea să le văd
dimineaţa când iau pâine din colţ.
sunt un înger sunt ca un înger pot să te văd
dar nu pot să fac nimic pentru tine.

te văd pe străzi
şi simt aerul tău nepăsător dar degeaba.
acum e iarnă şi ninge la greu şi orice siluetă
poate eşti tu. sufăr pentru toate siluetele care dispar la colţuri.
poate bate vântul şi nu auzi strigătul meu
eu te văd iar tu te uiţi spre mine şi nu mă vezi
nu mă auzi iar eu te aud foarte bine
şi asta nu-mi foloseşte la nimic.

aş vrea să pun o capcană
ca pentru o sălbăticiune de pe discovery.
o să pun pantalonii ăia evazaţi maro
pe care i-am sfâşiat în gardul viu de la mitropolie
ştii tu în ce noapte. şi mocasinii ăia cu franjuri la glezne.
şi cămăşile înflorate cu guler mare rotunjit.
cât am bătut gangurile bucureştiului după mocasinii ăia
şi căminele studenţeşti după super riffle de la arabi.
cămăşile negre cu guler ascuţit tighelite cu alb
pantalonii de prelată kaki.
cămăşile uni cambrate.
scurtele de iarnă viu colorate.
am căutat de multe ori prin buzunarele lor
am găsit fel de fel de prostioare
hârtiuţe scrise din care n-am înţeles nimic.
am găsit scrisori şi bileţele de dragoste
şi nu mi-am adus aminte nimic.

2011, Târgovişte

prostia ca diamant. sclipitoare şi cu multe feţe adică

2011-12-19T20:01:00.003+02:00

* după-amiază, cam când vin eu de la şcoală şi deschid televizorul, observ în treacăt un serial - sau nişte seriale, nu ştiu exact - coreene, care din corei?? unde se plânge f. mult. de fapt, asta mi-a atras atenţia, cam o treime din timp se plânge, iar în rest cum o mai trece vremea pt oamenii aceia despre care nu ştiu mare lucru, decât că agită săbii şi vorbesc scurt şi dur. m-am şi întrebat de ce-or fi plângând ei atât, aşa le e firea, sau aşa cred ei că e arta...
si vis me flere, dolendum est primum ipsi tibi, te pomeneşti.
azi am văzut iar spectacolul cu plânsul, dar nu în film, frate, pe străzi şi-n spitale, în uzine şi-n hale, oamenii trântindu-se la pământ şi bocind incredibil.
de fapt am mai văzut asta tot la ei când a murit kim ir sen, pretenu lu chimir gol, numele de cod al lui chao.
acu a murit fiul lui. iar fiul fiului a devenit automat preşedinte. fiul lui chao n-a mai apucat. dar nu ne lăsăm noi întrecuţi de coreeni, poate ne iese cu eba, nu?

* nişte femei cu bani dar fără minte, nişte fotbalişti şi alte persoane au dat sute de mii de euro, case, bijuterii etc unor ghicitoare cu ghiocul ca să le rezolve prin vrajă unele treburi domestice: să le omoare o mamă, să le revină iubitul, să dea un gol etc. unii au fost mulţumiţi, alţii nu. acuma vor banii înapoi cei nemulţumiţi şi ar vrea să îi ajute statul. probabil aşa ar fi normal, dacă mai e cazul să apelăm la normal în ţara asta.
de fapt, amatorii şi amatoarele de vrăji n-au făcut decât să plătească un impozit sever pe prostie. cred că ar avea un buget dolofan statul aplicând acest impozit tuturor credulilor, ca să fiu aşa, un dulce, tuturor pasionaţilor de magii şi paranormale, tuturor amatorilor de teorii ale conspiraţiei etc.
atenţie, nu toţi oamenii aceştia sunt proşti în înţelesul clasic al termenului. un poet român important, nu un prost deci, credea că în sua preşedintele e doar aşa de formă, că puterea reală o are un guvern aflat într-un avion aflat continuu în zbor.
există oameni pt care explicaţiile raţionale nu sunt suficiente, ei caută poveşti în spatele lucrurilor şi cu cât e mai gogonată povestea, cu atât mai fanatici sunt adepţii ei. acesta e un tip nou de prostie, a lumii celei de-a treia faze de hiperconsum, a oamenilor acestei lumi întorşi la un nou tip de analfabetism, analfabeţii cu studii universitare. singura "scuză" e că seamănă periculos de mult cu jocurile artei.

pomul de iarnă/ bradul de crăciun

2011-12-17T20:05:00.000+02:00

să nu cumva să creadă că nu-l mai aşteptăm

lansare pe ruinuri

2011-12-07T20:59:00.001+02:00

astăzi, 7 decembrie, criticul literar octavian soviany şi-a lansat la târgovişte cartea cinci decenii de experimentalism. compendiu de poezie românească actuală, apărută recent la noua şi foarte vioaia editură bucureşteană, casa de pariuri literare.
public numeros, tânăr, vânzare bună, de necrezut, nu?
îl aşteptăm şi pe poet şi pe romancier.

capra cu iezi zgubilitici

2011-12-06T11:34:00.001+02:00

cu cât face mai puţin pentru învăţământ, cu atât are pretenţii mai mari acest stat român în care trăim. apucăturile lui încep să se bazeze tot mai mult pe vechile reflexe comuniste: dă-le puţin şi cere-le mult! bagă frica în ei! ameninţă-i că-i dai afară!
selecţia negativă care operează la intrarea în învăţământ - se face profesor cine nu reuşeşte altceva mai bun!- aduce anual valuri de noi cadre didactice fără personalitate, cu pregătire îndoielnică, temătoare de controale profesionale şi, în consecinţă, obediente. nu pot să înţeleg altfel comportamentul generaţiilor tinere. n-ar crâcni nici dac-ar munci pe degeaba, presupun, şi asta vine şi ca o consecinţă a propriei aprecieri.
statul actual a observat că elevii nu citesc literatură, au aşadar un vocabular sărac şi o viziune îngustă, reducţionistă, o viaţă interioară minimă, redusă la instincte, o înţelegere sumară a lucrurilor. elevii să citească mai mult! a ordonat statul român actual! dar a uitat ceva, pentru citit trebuie mai întâi carţi. or, cărţi nu s-au mai trimis în şcoli de pe vremea guvernării liberale, cea mai generoasă în această privinţă. guvernul actual apreciază că a fost o risipă pe vremea aceea, ce atâtea cărţi! pe vremea aceea şi profesorii primeau o sumă de bani pt a-şi procura cărţi, poate nu toţi profesorii le cumpărau, dar acum nici vorbă de bani pt cărţi, nici vorbă de salarii întregi. şi lucrurile astea sunt doar o parte din curba de sacrificiu abătută asupra învăţământului de vreo doi ani, curbă de sacrificiu descrisă succint de procentul din pib alocat învăţământului: 2%!
în schimb, se cer profesorilor lucruri absurde, sunt făcuţi vinovaţi de situaţii asupra cărora nu pot avea control şi nici n-ar fi cazul să aibă. viaţa intimă a elevilor, timpul petrecut acasă etc.
societatea îi învaţă pe copii să urască şcoala, chiar şi preşedintele le spune asta, societatea îi învaţă să fie excentrici, să bată cluburile la vârste mici, să se drogheze, unii politicieni au avut în program liberalizarea drogurilor, societatea îi învaţă să rezolve pbl sexuale de la o vârsta fragedă, integrează fetele şi băieţii în aceleaşi cămine etc. foarte bine, dar aşa condiţii, aşa rezultate! şcoala nu e răspunzătoare în atare condiţii.
şi lucrurile încă n-au ajuns la situaţii extreme, deocamdată sunt cazuri izolate care fac deliciul programelor de ştiri senzaţionale. încă n-a apărut elevul înarmat în şcoală, dar...

ziua ciolanului. cu fasole

2011-12-02T07:18:00.000+02:00

a trecut.
băsescu şi boc au colindat după ceva voturi şi au cules huiduieli.
apoi marineru s-a dus la ceaunul cu fasole şi cârnaţi al lui onţanu. onţanu, cum se ştie, e şi el unul dintre ofiterii români făcuţi generali pt că au trădat. e şi el în oastea de strânsură a altui general, de aceeaşi factură, oprea.
cred că avem singura armată din lume cu generali înaintaţi în grad pt trădare, nu pt vreun eroism. cât de mic.
seara, prezidentul a făcut apel la înţelegere între români, bla-bla-bla, şi aproape imediat i-a întors spatele fostului preşedinte, emil constantinescu. cam atât valorează vorbele lui băsescu. dar, domnule emil constantinescu, ce căutaţi acolo? l-aţi văzut acolo pe regele mihai?

mâini îngheţate, suflet încălzit

2011-11-22T11:08:00.001+02:00

azi noapte a nins, de dimineaţă încă ningea cu fulgi mici, meschini.
nici ninsorile nu mai sunt ce au fost, prima ninsoare trebuia să fie cu fulgi mari şi rari, ca în compunerile şcolare, ca în manualele de citire.
noroc că e marţi, zi metodică. dar chiar şi aşa trebuia să merg la piaţă, iar piaţa e hăt, la vreo câteva sute de metri, vreo cinci. ia-o pe jos, nenică, recită în gând sau printre dinţi balada cauciucurilor de iarnă, în rezumat cam aşa: n-am.
pe stradă, impresia a fost că mulţi ştiau balada, dar nu păreau afectaţi. poliţie pe străzi, nexam.
vânt rece, de-ţi dădeau lacrimile. am încercat la hală, care e mult mai aproape, dar la hală nimeni, frate. la unu mai, piaţa centrală, oameni zgribuliţi încercând să vândă ceva altora, la fel de zgribuliţi. nu-mi place să mă uit în ochii oamenilor care aşteaptă în frig să vândă ce au de vândut, simt o presiune ciudată, poate ridicolă.
- asta ne trebuia, iarna, că lemne şi porc avem!
îmi place umorul lor, negru. umorul nostru. la asta chiar suntem tari. hai acasă, mâini îngheţate, suflet încălzit.

la pisici un an de viaţă înseamnă şapte ani omeneşti

2011-11-21T00:11:00.001+02:00

astăzi blogul la care tocmai vă uitaţi împlineşte un an.
mult şi puţin.
îmi dau seama că ar trebui să fac ceva, dar ce.
ce faci cu un blog de un an? îi iei moţul?
îl închizi?

cine o fi zis asta? (concurs cu premii)

2011-11-20T10:27:00.001+02:00

decât să-mi povestesc viaţa, mai bine mi-aş inventa alta.

greu de găsit

2011-11-17T18:13:00.000+02:00

cred că am citit pe undeva că prietenul cel mai bun e cel împreună cu care poţi să taci.
sau poate nu.

salcie tânără. colaj

2011-11-11T21:50:00.001+02:00

tovarăşu bou

2011-11-10T13:08:00.001+02:00

comentatorii care folosesc apelativul tovarăşe, crezându-se domni... ar trebui să se mai gândească.
sigur că intenţia este de a fixa o etichetă infamantă, dar de la intenţie la realizare mai e...
de fapt, zicând cuiva tovarăşe te asociezi cu persoana, eşti alături de ea.
în liceu, liceul meu purta numele celebrului pictor al carelor cu boi, directorul îi alinta pe cei păstoriţi de el boii lui grigorescu.

nişte ţărani depresivi

2011-11-08T12:50:00.004+02:00

chiar acum din crâng venii
şi c-o veste bună...

ăăă, nu chiar din crâng.
de la policlinică, de fapt.
iar vestea, iată care este: ţăranul român nu mai este prost ca la rebreanu, greu de cap ca la preda (cu excepţia lu tata, fireşte), sucit ca la velea, pitoresc ca-n baragan.
nu, frate, s-a emancipat, acum e diabetic şi depresiv.
boli boiereşti.
să nu fii boier, că te ia mama dracului!
păi, să nu fii, dar dacă ai diabet şi eşti depresiv, poţi să te pui contra?
contra mersului lumii?
mergeţi la policlinică şi priviţi cozile de la cabinetele nutriţioniştilor şi psihologilor. majoritatea pacienţilor o formează oamenii veniţi de la ţară din noapte, cu mult înainte de deschiderea uşilor spre sănătatea pe reţetă. stau pe băncile lungi de pe holuri, aşteaptă cu orele, şi-şi împărtăşesc unii altora leacuri şi compoziţii de ceaiuri. nu ştiu câtă încredere au în pastile şi diete alimentare, am bănuiala că destul de puţină. o să-i oprească doctoru să mănânce din porcii lor? să bea din vinu lor? da, ce, au omorât pe mă-sa?
mersul la doctor e doar aşa, un ritual. că de murit, mori când îţi vine ceasul. de unde ştii tu, mă, paştele şi grijania! ă, de unde?

literar vorbind însă, cărţile cu ţărani proşti, sau şmecheri, sau hoţi, sau pur şi simplu răi nu mă mai interesează. aş vrea cărţi cu oameni, iar dacă e să fie cu ţărani, ei să nu fie etichetaţi din capul locului de naratorul care ne face cu ochiul de deasupra capetelor lor. urăsc naratorul ăsta, sunt sătul până peste cap de el.

suntem într-o boabă de chihlimbar cenuşiu

2011-11-06T09:41:00.003+02:00

un reflex nou: repede cu ochii pe geam, dimineaţa când mă trezesc. căci nu mi-am cumpărat cauciucuri de iarnă. în prima dimineaţă când voi vedea alba aşternută pe jos, la drum, tovarăşi! cu fruntea sus spre staţia de microbuz, ca la douăzeci de ani, cum zice un cântec.
am aproape un fel de nerăbdare, de febrilitate a aşteptării viitorului care vine dinspre trecut. mă va bate din nou vântul prin staţii, voi petrece timpul cu vine? nu vine? voi fi din nou în priză directă cu lumea, voi socializa cu prietenii mei, navetiştii. şapte kilometri matinali în microbuzul cu ştiri cotidiene despre varza pusă la butoi, despre preţuri, despre ăştia care ne guvernează, despre ce-a fost aseară la televizor. ca să zic aşa, de-abia aştept.
astăzi e duminică dimineaţa, nu se pune problema. am pus pe aragaz ibricul, ibricul cel nou!, şi mă uit pe fereastră. centrala merge, în apartament e cald, afară e recele neiertător de noiembrie, vine anotimpul neîndurător ca trenul annei karenina.
vârfurile plopilor de dincolo de blocuri se mişcă uşor, ca o ameninţare, aerul are o consistenţă cenuşie, gelatinoasă, norii se duc undeva unde au altă treabă. pe aici n-au de făcut decât să micşoreze orizonturile, să ne delimiteze spaţiul la strictul necesar deasupra capetelor.
nu mişcă nimic şi nimeni, nu aud un sunet în parcarea de ciment, nici pe câmp cât îl văd printre blocuri, pe şoseaua de centură a oraşului trec maşini cu zgomote impersonale de motoare din altă lume din care vin şi în care se duc. noi ne consumăm încet bula de aer din boaba de chihlimbar.

monarho-republicani

2011-10-25T21:06:00.000+03:00

unii se miră ce caută atâţia monarhişti de dată recentă pe micul ecran.
eu mă mir unde sunt monarhiştii din anii 90. unde sunt insignele monarhiste de la rever?
a devenit nerentabilă monarhia pt corifeii alianţei civice, gds-ului?
e mai lucrativ băsismul?

week-end în rezervaţia cristinei ispas

2011-10-23T11:40:00.003+03:00

personajul volumului de poeme rezervaţia are multe în comun cu autoarea cristina ispas, dar cartea nu e violent biografică, precum în alte cazuri douămiiste. este preferată discreţia, decenţa, sugestia, şi aş putea încheia comentariul aici, pt că am rostit deja cuvintele-cheie.
spaţiul în care se mişcă are două puncte de control, bucureştiul de după programul de lucru, (+ bucureştiul de weekend) şi corabia, un orăşel, cum se ştie, pe malul dunării. populaţia de suflete a acestui spaţiu, în afara unui eu ubicuu, mereu rănit, mereu în defensivă ori expectativă, dar mereu atent şi gata la notat detalii, e formată din dani (relaţia de lungă durată), prezent în ambele locaţii, mama, tata (f. puţin), bunicii la corabia; grupul-suport la bucureşti. grupul-suport e format mai mereu din alte nume, de fapt prenume, doina, miky, elena, cutărică, n-are rost să ne încărcăm memoria. sunt prieteni, probabil nu persoane cunoscute ca la alţi douămiişti, care totuşi au ceva în comun, anume că eu îşi caută (dar îşi găseşte, oare? asta e întrebarea) printre ei un anume confort intelectual, plăcerea de a trăi, ca să nu zic vorbă mare, raţiunea. pt că eu lasă impresia că e permanent în căutare, umblă de colo-colo, mai ales în week-end, şi pare că nu găseşte ce caută.
de aici, tonul uşor grizat de un soi special de melancolie, o melancolie cu care eu s-a familiarizat de mult şi poate chiar îi place. oricum nu avem de-a face cu rupturi, cu bipolarităţi, şi probabil asta este şi nota specifică sunetului etichetat cristina ispas, chiar dacă ea aminteşte la un moment dat de un sindrom clerambeault. lumea ei este suportabilă, chiar plăcută, prietenii sunt tineri care lucrează prin multinaţionale, azi aici, mâine-n cairo, suntem departe de mizerabilismul primului val douămiist. de fapt, cred că asta e rezervaţia eului cărţii: o lume de succes, formată din oameni inteligenţi care discută despre orice excesiv, mai ales despre sex, printre care s-ar putea să simţi că nu-ţi trece timpul degeaba bând prin baruri şi pălăvrăgind. eul se fereşte cu grijă de ciudaţi, de eşuaţi social, de încremeniţi în proiect, iar lumea ca lume aproape că nu există, nu căutaţi mărturii ale vremurilor că nu e cazul. programatic, că de-aia suntem în rezervaţie, confort şi disconfort y compris.
cristina ispas este o persoană inteligentă şi informată, ca autoare, poetă, se construieşte cu atenţie în baza unor opţiuni clare. cred că are cititorii care îi împărtăşesc opţiunile. între autorii tineri eu aş alătura-o lui radu vancu pt ceea ce am spus mai sus, şi aş pune lumea ei în opoziţie netă cu a lui sgb, să zicem.

connaissez-vous cristina ispas (?) (!)

2011-10-22T10:18:00.007+03:00

n-am văzut-o decât o dată, eram în bucureşti cu cristi pt admiterea la facultate a lui cristi, deci acum patru ani, diana, cu care tocmai ne întâlniserăm, a dispărut un moment şi în faţa noastră s-a oprit cineva la care nu m-am uitat decât când am apreciat că întârzie prea mult acolo. m-am uitat ca să încerc să înţeleg şi mi-am dat seama că e cristina ispas, prietena dianei, colega de clubliterar. faza nu mi-a plăcut pe loc, ori am decis că nu-mi place, pt că nu fusesem avertizat poate, or întâlnirea din întâmplare era cusută neglijent, pt că fusesem privit secunde bune fără ca eu să ştiu de cine şi de ce. oameni complicaţi, asta e, am scurtat la maxim, oricum mă crispează întâlnirile cu literaţi, eu fac tot posibilul să nu semăn a literat.
acum am ocazia să mă uit şi eu la cristina ispas fără ca ea să ştie, tocmai citesc rezervaţia, a doua carte a ei de poeme, poate am să scriu câte ceva aici despre asta.
până atunci, ce mai ştiu eu despre cristina ispas?
că pe club mi-am amintit greşit ceva din laurenţiu ulici, iar cristina ispas m-a corectat prompt şi ritos, cu un aer de universitar exemplar şi perfect informat. ceea ce nu e, universitar vreau să zic, căci informată e.
că e fană băsescu, ceea ce mie îmi displace profund la oricine, mai ales la oamenii inteligenţi.
că discutam cândva despre cărţi pe mess, şi am avut o mică dispută în legătură cu american psycho, carte şi film.
că, imediat ce costel baboş mi-a încredinţat (nasol cuvânt!) administraţia clubliterar, primul moderator la care m-am gândit a fost cristina ispas. iar ea, imediat ce a devenit moderator, a dat pe cineva afară de pe club (!), iar costel baboş i-a retras imediat calitatea de moderator, trecând cu uşurinţa lui de canadian de origine română peste faptul că n-o numise el.
şi altele.
iar acuma, hai să citim împreună rezervaţia cristinei ispas. eu am citit-o, deja, o dată şi vă spun ritos şi perfect informat: merită!

lăsaţi-l liber, că e simpatic!

2011-10-20T13:04:00.001+03:00

în filmele cu salvatori, gen salvaţi soldatul ryan, satisfacţia spectatorului e aşteptată la final, când se împlineşte dezideratul.
până atunci, peripeţii peste peripeţii, o mulţime de secundari îşi pierd viaţa pt a o salva pe a eroului principal. dar ce contează? în filme nu interesează decât ce i se întâmplă superstarului.

dar şi în viaţă e la fel, dacă ne uităm la câţi inşi, avocaţi, lătrăi, dătători cu părerea, se străduiesc să-l scape de puşcărie pe şerban huidu, să-i dea drumul pe şosele din nou, să facă terci loganurile cu jeepul lui.

imaginaţi-vă scenariul invers: huidu în logan, storcit pe asfalt de un jeep. şi acum ascultaţi-i în imaginaţie pe lătrăii de la tv.

nobel jobs

2011-10-07T20:55:00.001+03:00

premiul nobel în zilele noastre nu are cum să se mai acorde pt motive strict literare. din simplul motiv că astăzi tehnicile literare se învaţă, există o mulţime de mijloace la îndemâna unui tânăr talentat să scrie excelent şi chiar mai mult decât atât. există cărţi, există şcoli, există maeştri... doar să vrei, şi devii scriitor. există mulţi tineri care învaţă să scrie destul de repede, îi vedem peste tot.
deci e nevoie de mai mult ca să aspiri la un premiu de valoarea pecuniară a premiului nobel. recunoaştere nu prea oferă acest premiu, uitaţi-vă pe lista ultimilor ani de nobelişti literari şi o să vedeţi că pe unii lumea i-a contestat imediat ce au luat premiul, iar pe alţii i-a uitat.
e nevoie de destin ca să aspiri la premiul nobel. dacă erai din est, era o şansă pe vremea comunismului fiind dizident, anticomunist. astăzi, ce să mai faci dacă eşti din est? să cânţi în corul prezidenţial? pe motiv că prezidentul luptă pt o cauză bună? ridicol.

steve jobs a murit, deşi era genial, deşi era budist, deci tolerant, şi nu fanatic precum creştinii sau musulmanii, deşi era vegetarian. atunci, cum trebuie să fim, dacă steve jobs a murit deşi era aproape perfect?
întrebarea e retorică, sigur, ştiu că nu e raţiune acolo unde nişte schimburi moleculare, nişte reacţii chimice decid totul.

lumea din cap

2011-10-04T11:49:00.008+03:00

după standarde, nu prea aveai ce face nici într-o singură zi, darmite săptămâni, luni şi ani. după standardele de mai târziu adică, de care atunci nu avea habar. nu se gândea la asta. chiar peste drum era singura fierărie din sat, fierari erau o familie de ţigani, fierăria era în curtea lor. curtea era plină de lucruri, cărbuni, fiare vechi, căruţe la reparat, erau oameni şi cai. aşteptau să pună potcoave, şine la roţi, cercuri la butoaie, balamale.
îmi plăceau mirosurile, mai ales cel de copită de cal arsă de potcoava fierbinte. îmi plăceau mişcările fierarilor, le ştiam pe dinafară, mă uitam la ei dacă sar cumva peste una din ele. puneau bucata de fier vechi în cărbuni, foalele negre, de cauciuc cred, aduceau metalul la incandescenţă, îl scoteau cu cleştele pe nicovală şi, cu lovituri de ciocan ritmic-alternative, modelau din fierul moale forma care le trebuia. ciocanele produceau sunete diferite, mai muzicale şi mai subţiri ale tânărului, mai grave şi mai răguşite ale celui bătrân. sau invers.
copilul se uita din uşa larg deschisă a fierăriei.
într-o zi, bucata de fier de pe nicovală a ţâşnit ca un glonte de sub ciocan, direct spre uşa larg deschisă. copilul se uita în continuare la fierari, dar vedea că fierarii s-au oprit, fierul încins la roşu nu mai era pe nicovală. totul fusese prea rapid
- a trecut la milimetru, ai văzut? a zis unul din fierari, să admitem că fierarul bătrân. faţa lui neagră devenise cenuşie. ţi-am spus să nu mai laşi copii aici, dă-l afară din curte.
- dar ai văzut cum a luat fierul curbă pe deasupra capului? s-a crucit celălalt. copile, să nu te mai prind pe aici. eşti însemnat, ţine minte!
am lăsat să treacă două-trei zile, ştiam că atât le trebuie oamenilor mari să uite. pe urmă m-am prezentat la uşa fierăriei cum te-ai duce la cinema. sau la televizor, la video. sau la calculator, în fine.

de unde venim, de unde trebuia să venim

2011-09-04T11:59:00.000+03:00

două ştiri recente mi-au atras atenţia şi îmi circulă prin creier:
- undeva în univers a fost descoperită o planetă de diamant. ea în întregime este un diamant enorm.
- chinezii au găsit fosila strămoşului mamiferelor - deci şi al omului - care a fost contemporan cu dinozaurii. spre deosebire de dinozauri, strămoşul nostru era de talie mică, un rozător, un şobolan mai mare.

invit pe cine are inspiraţie să lege cumva cele două ştiri. sau să mediteze pe marginea oricăreia dintre ele.

cisnădioara camping

2011-09-01T14:22:00.002+03:00

am răsucit cheia s-a oprit motorul

am aşteptat. clac portiera

abia mişcam picioarele.

ori punem cortul ori luăm căsuţă. e cam târziu

apune soarele curând

deci să luăm căsuţă. şi totuşi

mai bine sacii noştri de dormit.

văzusem câinii campingului

şi i-am chemat

adică am strigat ceva spre ei. degeaba. ori nu era pe limba lor.

am aşteptat. a venit unul. când au venit şi ceilalţi

era degeaba. mă uitam spre munţi.

ce linişte –

un aer transilvan. aşa de grav. de aia scriu

poeţii lor cum scriu.

erau aproape nişte balansoare.

am stat în prag ca să mă uit cum aş fi stat dacă fumam. dar nu fumez.

doar m-am uitat: fetiţa blondă picura un cântec

în limba ei. băiatul blond se enerva. ea nu-l lua în seamă

se legăna. die groo-sse!

şoptea el apăsat. aşa era nervozitatea lui. ea nu-l lua în seamă

de ce nu pot citi reviste literare

2011-08-26T08:37:00.001+03:00

pt că sunt prea multe, dacă ar avea de spus ceva important n-ar fi nevoie de atâtea.
dar nu acesta e motivul adevărat, aş putea să selectez câteva, nu?
pe care să selectezi? toate sunt la fel. toate copiază românia literară în tradiţia ei comunistă.
omul care scrie la revistă literară nu prea are habar de realitate, trăieşte în bula lui de oxigen, şi de acolo judecă lumea şi gusturile ei.
lumea habar nu are de omul care scrie la revistă, nu ştie nimic şi nu-i pasă de disperările lui autiste.
omul de la revistă se consideră superior, din textele lui supurează ţâfna.
n-are nimeni chef să suporte ţâfnele cuiva, e oricum prea mult că suportăm ţâfnele mai marilor zilei.
omul de la revistă nu ştie nici el de ce ar trebui să citească cineva revista lui. în sinea lui el reprezintă cultura (el scrie cu majuscule cuvântul ăsta). de fapt, omul de la revistă face şi el, ca şi alţii, un rău mic şi cotidian culturii.
ne agasează.

te piteşti sau te ploieşti? te târgovişte - ploieşti

2011-08-22T15:53:00.003+03:00

fordul merge din nou.

era şi timpul.

aceasta e o statuie.

iar acesta e poetul cu aripile retezate

nu sunt simpatic

2011-08-20T16:23:00.000+03:00

ultima oară când am fost la mare
aveam o pungă de piersici
mari şi zemoase
clefăiam piersici în rapidul bucureşti-constanţa
o tipă de la fereastră se uita din când în când la mine
ioana şi cristi zâmbeau
(diana rămăsese acasă în anul ăla)
eu am plescăit una câte una toate piersicile
tipa a cedat prima a ieşit până la urmă pe culoar
şi ştiu de ce mi-amintesc faza
pentru că realmente
n-am putut să merg nicăieri vara asta

cartea şi filmul

2011-08-17T10:38:00.000+03:00

să citeşti un roman sau să vezi un film înseamnă să petreci cu plăcere câteva ore şi, dacă ai noroc, chiar cu oarece profit. nu poţi să treci aşa, doar citind din plăcere şi viciu vieţile altora, trebuie şi oarece profit.
săptămâna asta am început-o cu saramago, evanghelia după isus cristos, şi, cum am primit pachetul de la polirom, am lăsat baltă pe isus tocmai când pleca de acasă şi am trecut la chigurh, criminalul lui cormac mc carthy, nu există ţară pentru bătrâni, carte pe care am citit-o pe nerăsuflate, nu ştiu deocamdată cu ce profit. probabil niciunul, ba chiar m-a cam iritat efortul tuturor personajelor de a da replici memorabile.
sincer, filmul e mai bun, şi dacă mi-aduc aminte că se spune că nu se fac filme bune după cărţi bune...

viaţa şi opera

2011-08-15T08:37:00.003+03:00

abia aştept să treacă ziua de astăzi

abia aştept să vină ziua de mâine

de trei zile car ardei capia

ardei gras gogoşari. de trei zile n-am mai scris în jurnal

am dat prin storcător zeci de kile de roşii

micro doişpe sparge de miros de zacuscă

atâţia ani mi-a stat mintea numai la ziua de mâine

cum să-mi trăiesc clipa tocmai acum?

poate gândesc ca o veveriţă sau un raton

dar zilele astea de sfârşit de vară vor trece

cine va ieşi în decembrie pe balcon

cu paharul de suc de roşii şi votcă?

cine se va uita de la doi

cum le bagă vântul cristale de gheaţă în ochi?

cine va ronţăi castraveţi? veveriţa nu

e un animal destul de simpatic?

sticla cu ochi albaştri

2011-08-14T10:53:00.000+03:00

umor englezesc: mutu dă bine pe sticlă, dar nu pe sticla de la TV.

grafitti

2011-08-13T10:29:00.001+03:00

o tendinţă nouă la autorii de inscripţii pe zidurile din oraş.
cu ceva ani în urmă: de aici nu iese nici musca nefutută; noi suntem ăia de care ţi-a zis mă-ta să te fereşti.
ce-am văzut ieri: hai să facem cu schimbul, mie mi-e frică azi, ţie mâine.

gabriel pleşu

2011-08-12T12:37:00.000+03:00

după ce a fost admonestat public de traian băsescu pe motiv că şi-ar cam fi luat nasul la purtare, andrei pleşu a încetat cu criticile.
cu criticile la adresa puternicilor zilei, sigur.
mult mai comodă era critica jurnalistelor de la televiziunile de ştiri!
e de aşteptat ca andrei pleşu să le critice din nou pe ele? probabil, că tot e o mică modă printre intelectualii lui băsescu critica, nu a guvernului, doamne fereşte!, ci a televiziunilor, a presei în general. presa e de vină că se întâmplă ce se întâmplă, în logica lor.

nb. ziarista de la b1 l-a întrebat pe băsescu aşa: ce părere aveţi despre gabriel pleşu? hi hi hi!

a doua mie de ani

2011-08-11T09:08:00.003+03:00

l-am văzut prima dată pe adrian mutu la tv, într-un meci al echipei f c argeş, şi i-am reţinut numele încă de atunci pt că era un puşti care a făcut un lucru neobişnuit: a refuzat să iasă de pe teren când antrenorul a vrut să-l schimbe. iar antrenorul era nicolae dobrin. nu la multe minute după aceea, mutu a marcat şi cu golul acela fc arges a câştigat.
nicolae dobrin şi-o fi amintit atunci că nici el, când era jucător, nu punea la inimă, mai curând în altă parte, vorbele antrenorului. n-ai tu în cap ce am eu în ghete, zicea jucătorul dobrin antrenorului său, cred că halagian, dacă nu mă înşeală memoria. aşa că antrenorul dobrin s-a înclinat în faţa jucătorului mutu, chiar dacă acesta nu era la vremea aceea decât un puşti. aşa merg treburile în romania, iar eu de aici m-am dus cu gândul nu la problemele lui victor piţurcă sunt antrenor la naţională, sau glugă de coceni, ci tocmai la emil cioran, pe culmile disperării, ce-om fi făcut o mie de ani? lipsa celor o mie de ani de acasă, o mie, nu şapte, e greu să facem în aşa fel să nu se vadă. ai trăit o mie de ani în bordeie ascunse în pământ, ai fugit în păduri când năvăleau migratorii - în loc să le fi ieşit înainte cu furcile la marginea satului - ai refuzat organizarea, autoritatea şi, în cele din urmă, istoria, e clar că ai nevoie de încă o mie de ani să le înveţi. dacă apreciem prima mie de ani, rotund, de pe la 300 la 1300, a doua mie ar curge de la 1300 la 2300. hai, că nu mai e aşa mult!
marii jucători de fotbal pe care i-am avut, mă refer la cei supertalentaţi, nicolae dobrin, ilie balaci, liţă dumitru etc, nu şi-au exploatat talentul decât parţial, pt că, se spune, n-au vrut să muncească să şi-l cultive, au avut vieţi dezordonate, n-au ascultat de sfătuitorii lor. pare a fi o pbl naţională dacă ne gândim că nici eminescu, iată nu e vb numai de fotbal, n-a ascultat de sfătuitori, nu şi-a dat doctoratul (...licenţa), n-a avut biografie de prof univ, sau altceva, ci de ziarist la publicaţii obscure, sau de partid.
dar lui eminescu nu-i reproşează nimeni nimic. numai lui mutu.

orbi şi iluminaţi

2011-08-08T12:20:00.002+03:00

eseu despre orbire este chiar un eseu - cu aspect de roman - despre putere, puterea de a-i conduce pe oamenii care trăiesc fără să vadă. lumea întreagă trăieşte aşa, de aceea ar fi nevoie de iluminaţi, clarvăzători, vizionari. ideea stă la baza religiilor dar şi în mintea despoţilor luminaţi sau ne. toţi despoţii pretind că vor să facă binele, chiar şi împotriva dorinţei beneficiarilor ipoteticului bine. toţi vor să treacă strada o babă care n-are nevoie de aşa ceva.
părerea mea despre iluminaţi, clarvăzători şi vizionari e că aceştia trebuie ţinuţi cât mai departe de puterea politică. puterea să aparţină oamenilor obişnuiţi, normali.
sigur că soţia medicului, personajul care în roman îi conduce pe cei din grup pt că vede, este un om normal care îi ajută pe acei oameni. aşa este în romanul lui saramago, în realitate nu se întâmplă astfel. în realitate cei care au puterea conduc după bunul lor plac, ba au şi tupeul să pretindă că o fac spre binele comun.

tratament pt bibilici

2011-08-07T08:30:00.000+03:00

saramago, eseul despre orbire, o ora dimineaţa, ca o pastilă care face bine, nu neapărat din plăcere.

ca apostolii

2011-08-04T08:22:00.002+03:00

pe lângă că scade glicemia şi colesterolul, mersul pe jos oferă o nesperată favoare: poţi parca unde vrei.

fraze

2011-08-03T09:36:00.000+03:00

baia de ulei trebuie adusă din germania, în romania nu se găseşte. durează zece zile.
păi, ce dom'le, maşinile astea sunt făcute pt drumurile din germania, nu din romania.
şi dacă neamţul se ia după frunza d-nei udrea şi vrea să vină ca turist, trebuie să vină cu şosea cu tot?

mersul pe jos e să nă tos. şi nasol.

ce ne-o fi trebuind să vizităm peşteri şi munţi.

pe drumuri de munte cu happy

2011-08-02T10:51:00.000+03:00

happy se duce la munte, la peştera ialomicioarei

dar drumul e prost şi baia de ulei a maşinii se sparge.

ce-i de făcut? şto delati?

totdeauna e o soluţie. nu pierde speranţa.

cu mâna altuia

2011-07-30T08:29:00.001+03:00

sunt câteva posturi tv cu programe de bucătărie, reţete, mâncăruri exotice sau tradiţionale, ce vrei. nu ştiu cum se face, dar majoritatea au prezentatori-bucătari bărbaţi. de fapt, se face în felul următor: bărbaţii au reputaţie de buni bucătari, evident nu la ei acasă.
totuşi, când îi văd pe aceşti bucătari amestecând compoziţiile cu mâinile goale, când îi văd băgând degeţelul în sosuri şi apoi în guriţă, îmi piere orice chef să gust din mâncărurile lor.

pentru ce e făcută lumea

2011-07-27T09:12:00.005+03:00

s-au făcut măricei, sunt dolofani şi prostuţi, se împiedică în orice şi cad. dimineaţa îi văd de la fereastră dormind în iarbă, în acelaşi loc unde zăceau sub rafalele de ploaie când au fost furtuni.
mama lor te supraveghează cu grijă dacă vrei să te joci cu puii ei, deşi mare lucru n-ar putea face. ei sunt foarte dornici de joacă, dar cred că ştiu deja că lumea nu e făcută pt asta. în timpul furtunilor, ea nu s-a priceput să le găsească vreun adăpost ceva. stăteau cu toţii, mamă şi pui, sub torentele incredibile, sub cer. ea nu scotea niciun sunet, ei însă scânceau, ţipau din când în când, cum poate să fie aşa rău cel care varsă atâta apă rece şi frig peste ei.

vis/real

2011-07-25T15:59:00.000+03:00

l-am visat pe j.p., un amic mort de câţiva ani, ştiam şi în vis că e mort, voia să ne spună ceva şi eram curios ce. mergeam către o casă, voiam să intrăm, să ne aşezăm undeva şi să vorbim. în timp ce mergeam mă gândeam că el, fiind mort, ce nevoie mai are să meargă pe jos, poate să se deplaseze oricum. m-am uitat înapoi să văd dacă mai vine după noi. dispăruse.
- nu începe cu de-astea, am zis.

avem treabă

2011-07-20T11:06:00.001+03:00

vestea bună e că nu sunt veşti proaste: familia a supravieţuit furtunii.
dar să ne vedem de treabă, să ne cultivăm grădina.
ea e la prima experienţă de mamă, nu se prea pricepe şi ar mai vrea încă să se joace. când latră vreun golan prin parcare, lasă baltă pe cei mici şi se duce repede să vadă ce e.
cum-necum, puii ei s-au făcut de câteva săptămâni, dar n-o să stea tot timpul lângă ei. îi vede şi de la distanţă, pe căldura asta.

fiat justitia pereat mundus

2011-07-18T19:34:00.002+03:00

romanii răpeau sabine, românii fură focoase. vedeţi legătura?

dar ei fură şi motorină, dar şi documente secrete, dar şi voturi, şi câte altele.

furtul de voturi, chiar şi dovedit, e considerat o chestie ete-aşa, minoră, mare scofală.

din fiat justitia, în italia a rămas măcar fiat. în romania, nici atât, traducerea nimerită a dictonului e dacă ar fi dreptate, ar pieri lumea (bună), ceea ce nu reprezintă chiar o traducere corectă, dar aproape de adevăr.

vremuri mărunte

2011-07-17T10:08:00.000+03:00

se spunea despre Plateau de Beille, finişul etapei de ieri a turului franţei, că dă numele câştigătorului competiţiei, pt că acolo au câştigat rutieri celebri precum marco pantani sau lance armstrong. ieri a câştigat un anonim, iar thomas voeckler şi-a menţinut tricoul galben. ar putea însemna că voeckler va câştiga ediţia 2011 a turului?
aşa arată celebra competiţie, care ocupă mijlocul verii şi atenţia a miliarde de pământeni, în epoca post-armstrong: cu un câştigător al ultimelor ediţii neconvingător (contador), poate şi pt că stă cu sabia lui damocles deasupra capului, recte controale antidoping, cu fraţii schleck prea lipsiţi de tupeu, cu un cadell evans pescuind în ape tulburate de alţii, cu un basso lipsit de forţa necesară. cam aceştia ar fi favoriţii, şi cum ei par interesaţi mai degrabă să nu câştige adversarii decât să câştige ei înşişi, tricoul galben rămâne pe umerii unui om de pluton. ar fi culmea să fie aceasta situaţia şi la paris, la final.

Plateau de Beille de ieri a fost o dezamăgire, andy schleck a atacat abia pe ultimele sute de metri, câştigând 3 secunde faţă de lider. ce spectacol "măreţ"!...

diavolul din oglindă

2011-07-16T12:15:00.001+03:00

profesorii îşi ameninţă elevii: dacă nu învăţaţi, o să ajungeţi la munca de jos (în romania munca e percepută ca o sancţiune socială), sau poate şi mai rău, la coada vacii, sau, mai nou, oameni ai străzii, homleşi, aurolaci, boschetari.
medicii îşi ameninţă pacienţii: dacă nu vă abţineţi de la sare, zahăr şi alcool, de la fumat, droguri şi nopţi nedormite etc, o să îmbătrâniţi urât şi mai devreme, o să suprapopulaţi spitalele şi cimitirele.
preoţii îşi ameninţă enoriaşii: dacă nu respectaţi cele zece porunci, o să vă ia dracu, în toate sensurile.

presa nu-şi ameninţă cititorii sau telespectatorii. presa urmăreşte doar cum se îndeplinesc profeţiile profesorilor, medicilor, preoţilor. totuşi, mulţi o urăsc. de ce oare?

emetiral (pt cine are nevoie)

2011-07-15T12:23:00.001+03:00

# Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) a decis, joi, în procesul privind averea dobândită de fostul ministru PSD Dan Ioan Popescu şi soţia sa confiscarea a peste 4 milioane de lei, soluţia putând fi contestată în termen de 30 de zile la un complet superior.

aşadar averile care nu se justifică pot fi confiscate şi nu e nevoie de legi noi, cu atât mai puţin de modificarea constituţiei pe acest aspect, cum ne vrăjea echipa băsescu-boc. acum ar trebui ca ioana băsescu să justifice cu documente de unde a avut 1 milion de euro să-şi cumpere apartamentul de lux.

# emil boc, intervievat de inventatorul găinii care a născut pui vii, adică ion cristoiu, a dat de înţeles că pdl va forma guvernul viitor chiar şi dacă nu va câştiga alegerile, cum e de aşteptat.

vrabia mălai visează. emil boc putea să declare că pdl va forma viitorul guvern chiar şi dacă nu va participa la alegeri, că tot aia era.

# mulţi comentatori urmăresc eforturile băsiste de a schimba legea electorală, împărţirea administrativă a ţării, votul prin corespondenţă etc, în speranţa unui câştig electoral pedelist. ei comentează ca pe o fatalitate angajamentul ministrului de externe, baconski, de a aduce un milion de voturi din diaspora pentru pdl.

în locul lamentaţiilor, opoziţia ar trebui să-şi ia măsuri să aduca şi ea un milion de voturi din diaspora, folosind exact aceleaşi metode ca şi baconski.

# a început sezonul plimbărilor pe la dna a miniştrilor udemerişti. campania seamănă, ca trasă la indigo, cu sezonul vânării de miniştri liberali în anii 2007-2008.

niciun ministru liberal din anii 2007-2008 nu a fost găsit vinovat, probabil aceeaşi este şi situaţia miniştrilor udemerişti. păpuşarii politicii româneşti nu dau dovadă de prea multă imaginaţie şi nici nu observă că vântul nu mai suflă în pânzele lui băsescu.

are you interested?(cu mămăiţa la agăţat)

2011-07-14T15:16:00.002+03:00

îmi place să mă joc, să mă prostesc, cum se zice la ţară. mi-am făcut cont pe facebook exact din acest motiv, nu pt că aş crede că e o formă reală de socializare.
nu demult am dat click pe o chestie are you interested? şi de atunci tot primesc mesaje de acolo, cu poze.
în poze tot felul de mămăiţe, unele cu nepoţei alături, altele solitare zâmbind languros, ba chiar şi bărbaţi.
are you interested?
bănuiesc că mămăiţele mă invită să ne plimbăm prin parcuri cu nepoţeii noştri. dar eu n-am nepoţei! bănuiesc că bărbaţii mă invită la o bere la terasă. dar eu nu mai beau alcool!

mă uit în oglindă ca să înţeleg mai bine ce e cu invitaţiile astea. ha ha!

o mostră de cultură

2011-07-13T10:34:00.002+03:00

"Dana Grecu e o bravă fată din popor, cam nărăvaşă, cam prea guralivă, cam prost-crescută. Andreea Creţulescu are stilul unui extract de fiere, ambalat în zâmbete. Ţi se face frică.

Am tot soiul de obiecţii la Guvernul Boc. Aş putea să acopăr, cu astfel de obiecţii, criza de subiecte în care mă aflu uneori, într-o ţară - a noastră - în care e plin de „evenimente" şi „ştiri", dar în care nu se întâmplă mai nimic, în orice caz nimic care să nu fie previzibil, jucat la preţuri mici, trivial. Sunt sigur că realitatea românească e mai bogată şi mai vie decât scena politică şi decât ecourile ei mediatice. Dar despre această realitate nu se vorbeşte. Se vorbeşte numai despre lucrurile care pot încinge spiritele la nivel de băcănie. Aş putea, totuşi, cum spuneam, să emit unele opinii critice despre actuala guvernare. Dar, dacă se întâmplă să mă uit la anumite emisiuni de la Realitatea TV sau de la vreuna dintre Antene, îmi piere cheful. Sunt atât de burzuluite, de gogonate, de caraghioase în furia lor monotonă, încât mă trezesc, fără să vreau, în postura de simpatizant al celor de la Putere, atacaţi, seară de seară, în ample sesiuni de dansuri macabre. Pe scurt, când mă uit la dl Gâdea sau la dna Grecu, Boc îmi stârneşte mici duioşii."

textul de mai sus este un fragment dintr/un articol de dl andrei pleşu, apărut ieri în adevărul.ro. l-am adus aici, cum te duci la policlinică cu borcănelul la analize. ce ne spune dl pleşu în stilul d-lui învechit, previzibil, apodictic? că ar avea multe de reproşat guvernului boc, dar nu poate s-o facă. de ce nu poate s-o facă? pt că se uită la emisiuni pe realitatea sau pe antene şi îl apucă duioşia de boc. dl pleşu fiind o persoană duioasă, dlui lasă naibii obiecţiile la guvernul boc şi trage un ropot fierbinte de lacrimi pe umărul vajnicului prim-cositor al ţării.

sunt total descumpănit de lipsa de imaginaţie a acţiunilor d-lui pleşu. îmi permit să-i sugerez ca, de câte ori mai are obiecţii la guvernul boc, să nu şi le mai reprime ca acum, să nu se mai uite la realitatea sau la antene, şi să se ducă la emisiunile rodicăi culcer, sau a lui mircea marian, sau a lui radu moraru, sau a lui robert turcescu/ion cristoiu şi să-şi expună obiecţiile acolo. sunt mult mai multe televiziunile care pansează rănile guvernării băsescu-boc decât cele două care o rănesc. d-l pleşu nu le ştie? le ignoră? le consideră prea pupincuriste pentru gustul d-lui, cu obiecţii?

e o pierdere să nu aflăm până la sfârşit care erau obiecţiile d-lui pleşu la guvernul boc. sau era, doar aşa, o aducere din condei? atunci condeiul d-lui pleşu de o contondenţă periferic-urbană e tare obosit, plictisit, neglijent, şi înnegreşte fără convingere hârtia. într-o ţară - a noastră - în care e plin de „evenimente" şi „ştiri", dar în care nu se întâmplă mai nimic zice maestrul pleşu, iar apoi sunt sigur că realitatea românească e mai bogată şi mai vie decât scena politică şi decât ecourile ei mediatice la nici două rânduri mai jos.

dilemele dlui pleşu.

vrute şi, mai ales, nevrute

2011-07-12T16:19:00.002+03:00

# vara prea cald, iarna prea frig, bietul român s-a adaptat la munca în porţii mici, ca să nu-i facă rău, după cum ne-a arătat drăghicescu. cum să fim ca occidentalii, când aici nu e ca-n occidentul răcorit de oceane, aici ne bate ba soarele-n cap, ba crivăţu-n cur?

# mă enervează pronunţia în hiat şi nu în diftong a numelor proprii moldoveneşti gen cojocari-u, funeri-u, rotari-u etc, când e clar că e cojoca-riu, fune-riu, rota-riu. e adevărat că e fonetism regional, dar pare mai corect să pronunţăm ca vorbitorii, decât să inventam păsăreasca. cum sună moş nechifor coţcari-ul?

#cei care încearcă să explice de ce a băgat statul român bani într-un meci de box profesionist, bani pe care nu are cum să-i mai vadă înapoi, încep aşa: ce, dom-le, erau bani europeni!
asta e cea mai bună explicaţie pt faptul că accesăm aşa greu fondurile europene care ne sunt rezervate. sunt bani europeni, să-i facem praf, e gândirea subtextuală a românului, cu care occidentalii n-au cum să fie de acord. să ne facem propagandă cu ei, e gândirea politicianului. cînd, dacă tot erau bani pt turism, avem atâtea locuri inaccesibile turismului din cauza drumurilor dezastruoase. un ex. valea cernei, parcul naţional domogled.

în alb/negru

2011-07-11T11:08:00.000+03:00

fostul campion mondial la box, doroftei, a comentat pe un ton rezervat meciul lui lucian bute cu francezul mendy. din comentariul lui eu am înţeles că meciul a fost umflat mediatic, pt ca reţeta să crească. adică mai pe româneşte a fost o şuşă, sau cam aşa ceva, oricum mai puţin sport şi mai mult afacere. doroftei ar fi făcut bine dacă ar fi nuanţat, dacă ar fi completat că nu e vina lui bute. bute boxează cu cine îi spune ibf. ibf este doar una din cele vreo 5 federaţii internaţionale de box care organizează meciuri şi decernează titluri mondiale. dacă am compara boxul cu fotbalul, să zicem, e ca şi cum am avea simultan cinci campioane mondiale, ceea ce trebuie să admitem că e aberant. la box treaba funcţionează, dar nimeni nu poate exclude latura comercială a acestei situaţii.
rezervele exprimate de doroftei, un campion f iubit până mai ieri, l-au umplut de dejecţiile verbale şi borâtura comentatorilor de ocazie care populează internetul şi infestează agenţiile de ştiri.
- nu te atinge de campionul nostru de azi, tu eşti doar un fost campion, un expirat, asta e esenţa comentariilor anti-doroftei.
se pare că nu putem trăi decât în prezent, ca veselii aborigeni cu sârmă în nas, nu putem gândi decât în alb-negru, nu putem decât iubi/urî.
lumea fără nuanţe, fără spirit critic, este o lume oribilă.

gargară de vară

2011-07-10T09:24:00.000+03:00

de la să facem totul! de pe vremea lui chao, am ajuns la să facem ceva! pe vremea lui băse.

vectori ai opiniei publice cu feţe luminoase se străduiesc să emane energie pozitivă. să facem ceva, oameni buni!

ce? întreabă cultivatorii de pepeni de la dăbuleni. pepenii noştri nu se cumpără, deşi sunt mai ieftini, se cumpără pepeni din grecia... ce să facem?

faceţi ceva! continuă feţele luminoase, vectori ai opiniei publice. apoi emisiunea li se termină şi pleacă acasă liniştiţi că pe ziua respectivă au făcut ceva.

semne de caniculă

2011-07-08T14:41:00.001+03:00

temperatura înaltă nu face bine la creier:
- în bucureşti mulţi s-au isterizat şi atacă salvările pe motiv că răpesc copii ca să le preleveze organele.
- dintr-un succes al ministerului, bacalaureatul cu promovare sub 50% de anul acesta este interpretat acum ca o vinovăţie a profesorilor. în consecinţă, un individ, un ongist, propune ca profesorii să fie chemaţi din concediu ca să-i pregătească, evident gratuit, pe picaţi.
trecând peste caracterul cvasiimposibil al misiunii - cine a picat la română nu va putea citi într-o lună ce n-a citit în 4 ani, la fel la matematică, ce n-a înţeles în 4 ani nu va înţelege cu niciun chip într-o lună - este de remarcat disponibilitatea unora de a pune pe profesori la o muncă forţată şi inutilă, pe motiv că era de datoria lor ca elevii să promoveze. datoria profesorilor este de a desfăşura lecţii, datoria elevilor este de a învăţa. cine nu şi-a făcut treaba?
să-i acuzi pe profesori că elevii nu învaţă e ca şi cum a-i acuza pe preoţi că enoriaşii lor păcătuiesc, e cum i-ai acuza pe ingineri că maşinile se strică, pe medici că unii oameni mor mai devreme etc.

decăderea învăţământului românesc tocmai de aici a pornit, de la forţarea lui să obţină rezultate spectaculoase din nimic. vreţi promovare 100%? nimic mai simplu.

vremea contestaţiei

2011-07-05T16:54:00.002+03:00

se pălăvrăgeşte aşa de mult despre bacalaureat, încât mi-e jenă să mai adaug ceva. totuşi, nu mă abţin să corectez măcar ceea ce mi se pare fals grosolan:

învăţământul românesc scade constant în calitate, începând din 1990.
fals. învăţământul românesc a scăzut calitativ începând cu anii 75 - 80, când ceauşescu a desfiinţat repetenţia în ciclul primar, a introdus practica productivă (recte culesul de porumb, cartofi, lucrările agricole de primăvară etc) în locul cursurilor, a generalizat liceele industriale în care se putea intra cu orice medie până la ocuparea locurilor, chiar medii puţin mai mari de 1,00, a pus accent pe educaţia politică în defavoarea instrucţiei. ar trebui întrebaţi părinţii acestor picaţi la bacalaureat de azi ce liceu au făcut şi cu ce medie au intrat acolo. dacă după 89 elevii au copiat la bacalaureat, asta s-a întâmplat pt că aşa se obişnuia cu mult timp înainte. eu am văzut faze când venea un profesor în sala de examen şi scria rezolvările pe tablă, iar preşedintele de comisie, vreun universitar-politruc, instruia comisia înainte de examen în lumina ideii că bacalaureatul este o sărbătoare şcolară, şi de aceea nu trebuie întinată cu rezultate proaste, neconforme cu societatea socialistă,culme de progres şi civilizaţie.
după 1989, învăţământul a continuat să alunece pe pantă pt că nu s-a modernizat.

exigenţa profesorilor asistenţi arată schimbarea de atitudine a profesorilor şi este opţiunea lor.
fals. din păcate profesorii sunt o categorie profesională obedientă, care execută partitura ce i se comandă. anul acesta i s-a cerut imperativ, cu ameninţări chiar, să nu admită copiatul şi asta a făcut.

traian decebalus perscorilo

2011-07-04T11:49:00.000+03:00

traian băsescu a lăsat să se înţeleagă, iar fratele lui a spus-o clar, că în locul regelui mihai, când i s-a cerut abdicarea, s-ar fi lăsat împuşcat.

aşteptăm acum să ne spună ce ar fi făcut în locul elevilor care au susţinut anul acesta examenul de bacalaureat, dacă pe vremea când se copia l-a luat cu 7,40.

sau ce-ar fi făcut eba.

bacul se întoarce

2011-07-03T15:44:00.002+03:00

rezultatele bacului de anul acesta, sub 50% promovabilitate, sunt ceva mai aproape de adevăr. adevărul adevărat ar fi fost 20-25% după părerea mea.
rezultatele par a fi cele scontate. s-au pus camere de luat vederi, dar nu peste tot, au fost supraveghetori, dar nu la fel de vigilenţi peste tot. după cum am mai scris aici că am aflat pe surse, s-a urmărit transformarea bacului în măciucă de omorât facultăţile particulare.
rezultatele, dacă ar fi fost cele reale de 20-25 %, ar fi arătat de cât interes se mai bucură învăţământul liceal românesc din partea societăţii de manelişti în care trăim, de la elevi, părinţi, familie şi până la guvern.

să vizităm franţa gratis

2011-07-02T20:27:00.000+03:00

a început tour de france!
e greu să urmăreşti un tur al franţei lipsit de marii ciclişti ai epocii lance armstrong. dar revenirea acestuia anul trecut ne-a spus clar: ce-a fost a trecut, ochii pe viitor.
ochii pe fraţii schleck!

bacul cu tacul

2011-06-27T17:10:00.002+03:00

am fost astăzi la bacalaureat, proba de lb şi lit rom, implicat în comisia de supraveghere a candidaţilor şi confirm că, din ce am văzut (camere video, asistenţi cu nemiluita, dispoziţii severe şi ameninţări), nu s-a mişcat nimic, nu s-a copiat. mulţi elevi au aşteptat ceva ore în şir şi, văzând că nu se întâmplă, au încercat că albăstrească foaia în ultima jumătate de oră. alţii au dat foile goale.
se estimează un procent de promovabilitate scăzut, poate cel mai scăzut din ultimii ani, ba mai mult, am impresia că se doreşte acel procent redus de absolvenţi de liceu cu examen de bac luat.
motivul ar fi, am aflat pe surse, că în felul acesta s-ar da o lovitură de moarte facultăţilor particulare, care produc pe bandă rulantă absolvenţi de studii superioare de calitate îndoielnică. ar fi lăsate fără materie primă.

ce amestec de realitate şi gândire îmbârligată! bacalaureatul devenise o chestie jenantă într-adevăr, trebuia făcut ceva, dar, dacă ceea ce interesează de fapt este calitatea învăţământului superior, de ce acest biliard, aceste lovituri cu manta, când bila vizată ar trebui lovită direct?

lume, lume...

2011-06-25T12:13:00.003+03:00

*
am fost la evaluarea naţională, proba de lb şi lit română, a elevilor de clasa a 8-a, şi, după cele aprox 100 de lucrări corectate, trag concluzia că generaţia de români care vine stăpâneşte un număr f. redus de termeni, nu numai că orice cuvânt cu oarecare veleitaţi neologice le dă ameţeală, dar ei folosesc aleatoriu şi termeni obişnuiţi ce nu le intră în sfera imediată de preocupări. ex. : e vară. soarele încălzeşte cu putere. păsărelele stau zgribulite pe ramuri.

*
intelectualii lui băsescu descoperă, vai!, cu durere, că sunt fanii unui personaj incult, grobian şi oportunist. băsiştii erau convinşi că idolul lor e democrat şi anticomunist, iar acum văd cu oroare că de fapt el admiră pe ceauşescu şi pe antonescu (ion!), doi criminali totuşi.
cred că a durut. câţiva au dat semne, andreea pora, cărtărescu, cristian preda au scâncit de durere. d-l liiceanu nu, d-l liiceanu merge falnic, ca titanicul spre gheţar

nu există ţară pt gusturi impuse

2011-06-18T08:31:00.001+03:00

n-am găsit romanul premiat de uniunea scriitorilor pe 2010, al lui radu mareş, librarii dau din umeri. şi nu e vorba despre librari care vând cărţi cum ar vinde varză, altădată mi-au adus ce le-am comandat.
nu e un semn bun. o componentă a valorizării unui produs literar, a încărcării cu valoare demnă de un premiu naţional, ar trebui să fie şi audienţa la public a produsului, precum şi valurile criticii de întâmpinare. aşa, avem doar opinia unui grup restrâns de scriitori.

am găsit în schimb john cheever (două mici romane şi integrala prozei scurte) şi cormac mc carthy (meridianul sângelui). citesc acum din ei fără mare entuziasm totuşi. primul mi se pare chiar inatractiv la lectură, prea tehnicist, literar vorbind, iar de la celălalt mă aşteptam la mai mult, având în vedere cât mi-a plăcut filmul de pe cartea lui, no country for old men.
dar mai am mult de citit şi, cine ştie, poate îmi schimb părerea.

gust de cireşe

2011-06-11T10:26:00.002+03:00

mănânc cireşe şi scriu pe blog că mănânc cireşe. nu ştiu dacă interesează pe cineva.
dar că respir aer de vacanţă interesează.
ultima săptămână de dinaintea vacanţei de vară are gust bun. elevii spun că ai fost cel mai bun profesor al lor, deşi câte n-ar fi de zis. dar sentimentul vacanţei nivelează ce a fost şi rămâne doar ce este acum, o aşteptare plăcută.
noi, cei din ţara asta, ne pricepem mult la aşteptat. toate generaţiile au aşteptat ceva. bunicii, să vină americanii, părinţii, să ajungă pe treapta cea mai înaltă a omenirii, anume socialismul multilateral dezvoltat, tinerii aşteaptă să le dea ue nivel de trai.
dar vacanţa au aşteptat-o cu toţii, iar cei care s-au făcut profesori de-aia s-au făcut, pt că nu puteau fără vacanţă. iar cei care nu s-au făcut de-aia îi urăsc pe profesori şi le taie din salarii, fiindcă îşi amintesc că în şcoală cel mai mult le plăceau pauzele.
ce bine e în vacanţă, şi vacanţa de vară nici n-a început încă!

sunt curios

2011-06-08T14:31:00.000+03:00

cine va lua premiul pt proză al u.s. pe 2010, în locul lui o. nimigean (rădăcină de bucşău).

pe un fir de romaniţă

2011-06-05T21:21:00.001+03:00

* * *

2011-06-01T17:32:00.000+03:00

rămăsese cu ochii la pahar

am ridicat din sprâncene dacă e vreo pbl

şi mi-a spus că e ceva în paharul ei.

ce? am zis.

ce era zice cristi şi se uită la plăcinta lui cu brânză

pe care o ţine cu ambele mâini.

a tras de aripă ceva o albină a scos-o din

pahar şi a depus-o pe masă. pe gradene.

am întrebat dacă e vreo problemă.

a zis că nu

şi am continuat cu paiele în pahare

şi să articulăm în creiere cum naiba

o albină în aparatele alea

în gheaţă.

era bine

un pic de vânt de aprilie dar soare.

din albină se dezgheţase o broboană neagră de apă

care apoi s-a uscat.

pe urmă am observat – diana întâi –

că albina mişcă din ceva al ei

picioruşe antene şi am urmărit-o

până şi-a revenit complet. eu stăteam

aici unde stau acum iar unde stai tu

stătea ea.

şi diana ce-a zis zice cristi mototolind

şerveţelul şi ridicându-se.

ce să zică?

şi tu?

* * *

2011-05-31T07:45:00.000+03:00

la şase dimineaţa într-o dimineaţă de vară

nicio mişcare

pe internet. să cumpăr euro

să mai aştept?

rândunicile de sub streaşina blocului

dorm duse

mai ales cele mici

care ieri au ţipat toată ziua

şi au făcut lecţii de zbor. m-am uitat pe fereastră la cuibul lor

mi-am imaginat cum o fi înăuntru

plăcut cred

peste vreo trei patru luni or să plece.

m-am gândit şi la asta

cât am aşteptat să fiarbă apa pentru cafea.

e plăcut şi afară un pic de răcoare

dar nu va rămâne aşa.

trebuie să iau o decizie

porţelan albastru

2011-05-29T07:25:00.002+03:00

ce este astăzi? astăzi este duminică.

ce e pe peretele ăla? pe perete e un tablou.

ce e-n tablou? o bărcuţă de hârtie

două gutui

şi-un obiect ceva

din porţelan.

ar trebui poate ceva despre simboluri

din bibliotecă

dar biblioteca e tocmai în sufragerie

iar eu mă aflu tocmai în dormitor.

şi la urma urmei ştiu ce e cu bărcuţa.

e făcută dintr-o coală albă

pe care de mult era să scriu ceva şi n-am scris.

ştiu ce e cu gutuile. e când

dulceaţa de gutui din porţelanul albastru

ţine linguriţa rămasă în ea. când eu

rămân cu ochii pe geam

ZILELE DE POEZIE ,,CONSTANTIN VIRGIL BĂNESCU” (Târgovişte, 20-21 mai 2011)

2011-05-24T21:47:00.006+03:00

răzvan ţupa la microfon. eu, pe gânduri

răzvan ţupa şi poetele în turn

claudiu komartin oferă diplome premianţilor

eu, tăcând despre una-alta

poeţi noi pe lângă ziduri vechi

cum suntem noi

2011-05-21T19:42:00.000+03:00

sfârşitul lumii se amână, asta e ştirea bună, încep cu ea.

ştirea proastă însă e chiar proastă şi ne pune, ca naţiune (a)culturală, într-o poziţie lamentabilă: la înmormântarea lui mircea horia simionescu de ieri i-au mers alături pe ultimul drum cam 50 de persoane, jumătate venite de la târgovişte. a fost o înmormântare de om sărac, nebăgat în seamă de autorităţi politice sau culturale.
nimeni de la uniunea scriitorilor.
marele scriitor nu făcea parte din nicio tabără politică. era o personalitate discretă.
nu ne plac oamenii discreţi, la locul lor.

acum ar trebui să încep o suită de comparaţii cu funeraliile lui adrian păunescu.

ca să demonstrez ce? evidenţa?

pentru 3% şanse

2011-05-20T21:17:00.000+03:00

am aflat de pe net că mâine, 21 mai, omenirea va fi distrusă în proporţie de 97%.

acum mă gândesc ce am făcut astăzi, dacă e să fie ultima zi:

- i-am urat la mulţi ani lui dan sociu de ziua lui
- am dat teze la clasele a zecea şi a unsprezecea şi nu i-am lăsat să copieze
- am trecut pe la zilele de poezie constantin virgil bănescu, unde m-am întâlnit/văzut/salutat cu câţiva scriitori contemporani prezenţi la faţa locului
- am săpat grădiniţa din faţa blocului şi am semănat gazon.

asta e. ce va fi va fi

scrieţi, băieţi, numai scrieţi!

2011-05-18T15:11:00.001+03:00

astăzi a murit mircea horia simionescu.

am anunţat în cancelarie colegii şi ei m-au întrebat cine era. o colegă de limbi străine m-a întrebat în ce an a murit.

maşina de îngheţată

2011-05-16T17:30:00.000+03:00

în fiecare după-amiază dar în fiecare

după-amiază maşina de îngheţată

şi toate blocurile din cartier încremenesc.

maşina de îngheţată are

motor? nu aud decât clinchete

căci maşina de îngheţată când vine

intră în cartier o droaie de sunete de cristal

şi noi nici măcar nu mai ieşim la fereastră

ştim că e maşina de îngheţată

când auzim.

maşina de îngheţată nu opreşte

în cartier. copiii n-o opresc în micro doişpe

maşina de îngheţată vine şi pleacă

pentru că nu sunt copii în cartier.

de mulţi ani nu mai sunt. doar urmele lor mai sunt.

dar nici urmele nu ştiu mulţi unde sunt.

urmele lor sunt

ei bine când se turnau plăci de beton

între blocuri când ne-am mutat aici

copiii puneau palmele pe betonul proaspăt

puneau tălpile pe betonul crud.

pe urmă au tras asfalt şi au pus plăcuţe pe trotuar.

iar maşina de îngheţată trece

calcă asfaltul şi nu opreşte

acumva

2011-05-15T10:09:00.001+03:00

dacă imaginile se suprapun exact aş putea să călătoresc instantaneu dintr-un loc într-altul, aşa am spus şi atunci, şi clar ca să-mi aduc aminte acum, deci trebuie să funcţioneze şi invers.

eram pe o potecă spre plaja venus erau trestii înalte de o parte şi de alta, nu vedeai decât cerul

şi de acolo m-am văzut ca şi cum aş fi venit de aici

întotdeauna atunci m-am gândit cum o să fie acum.

şi e acum.

şi imaginea am păstrat-o destul de bine, am îngrijit-o adică

ar trebui să se suprapună exact

ar trebui să pot să trec dintr-o parte în alta

la piaţă

2011-05-14T10:32:00.000+03:00

jur-împrejurul halei sunt vânzătorii şi mai ales vânzătoarele de flori, cu ghivece mari, cu ghivece mici suspendate, cu flori tăiate, o cantitate enormă de flori care nu scade niciodată, mereu aceeaşi, flori proaspete divers colorate, cu petalele stropite de picuri de apă, s-or fi cumpărând atâtea flori câte sunt zilnic expuse?
căci majoritatea trecătorilor prin piaţă au feţe indiferente, triste, posomorâte, sau împietrite şi tot majoritatea se duc spre magazinele de carne din preajma pieţei, ori în interiorul halei, la legume şi fructe, ori în hala mică, la brânză, ouă şi lapte.
nu poţi să cumperi flori cu faţa împietrită de filmul supravieţuirii care-ţi rulează în cap. şi totuşi, florile sunt zilnic acolo, în cantitatea aceea enormă, n-ar putea să fie aşa dacă n-ar cumpăra nimeni.
oamenii care cumpără flori ar trebui să fie mai destinşi, să aibă feţe mai relaxate, să nu fie atât de încâncenaţi pt traiul zilnic. nu prea văd oameni de genul ăsta în piaţă.
cei care par mai puţin preocupaţi de hrana de azi şi de mâine discută între ei pe un ton scăzut, aproape în şoaptă, aproape conspirativ, când se întâlnesc. arată cu degetul în aer, către lucrurile ştiute de ei, şoptesc apăsat anumite cuvinte, aş vrea să ştiu ce discută, mă interesează ce-şi spun oamenii când se întâlnesc, când nu-şi povestesc ce-au văzut la televizor, dar nu prind din mers nici măcar un cuvânt
din aerul ăla conspirativ

povestea lui gogoşaru

2011-05-11T17:25:00.004+03:00

cu gogoşaru împrumutam cărţi şi nu le mai dădeam înapoi. apoi ni le povesteam. vânătorii de capete! piraţii din caraibe! călăreţi fără cap! căpitanul casse-cou! comori din insule! pierduţi în junglă! veniţi din spaţiu! căzuţi în adânc! maşina timpului! castele pustii! preerii şi păduri! ne verificam la sânge pentru cel mai mic amănunt. n-ai înţeles nimic! îmi zicea (îi ziceam). păi uite băi cum a fost. de fapt nu-i ziceam gogoşaru. gogoşaru i se zicea că era mic şi gras. cam grăsuţ cam aşa. nu puteam fi ca ăia din cărţi dacă nu înţelegeam la perfecţie tot. prin comprehensiune
ne însuşeam gloria lor. relatam cu tonul nu ştiu de tine dar se-nţelege că aşa aş fi făcut eu. de-aia nu ne puteam despărţi decât seara târziu când trebuia să se-ncheie meci nul.

era clar că avea să se termine prost.
am ales o duminică după-amiază tăiam câmpul pustiu. ştia ora când se schimbă pândarii la hectarele fără margini cu pepeni. zicea că atunci e momentul şi ştia unde e punctul mort pentru paznici. am spart o groază de pepeni să facem ravagii! urla băgam mâinile în miezul roşu şi cald. stam în cur dezumflaţi nu era chiar cine ştie ce paznicul era mult prea departe. când a scos capul la zece metri de noi am înţeles că avusese o schemă şi-o să cădem de fraieri. am ţâşnit în lanul de porumb am alergat o sută-două de metri în linie dreaptă şi apoi transversal peste rânduri m-am aruncat la pământ. am ascultat zdupăiturile caraliului întâi venind şi apoi din ce în ce mai încet.
te-a prins? m-am uitat pe sub ochi la gogoşaru când am ajuns acasă la el.
nu. pe tine?
i-am spus cum a fost.
mda. dar ai trişat. eu nu m-am oprit şi ăla a venit după mine. oricum n-a avut nicio şansă.
era tot meci nul dar nu mai era zero-zero.

îl văd din când în când pe gogoşaru în gara târgovişte-sud în uniformă de ceferist se duce sau vine de la servici. mereu cară o geantă burduhănoasă o leagănă-n dreapta şi se uită numai acolo unde din întâmplare eu nu sunt niciodată. geanta aia a lui! ce-o fi în ea? cărţi? trece pe lângă mine răsuflu mi-e oarecum ruşine

să spun uşurat

nu mai ştiu aproape nimic din cărţile alea

fiesta

2011-05-08T09:21:00.003+03:00

plouă pe strada câmpulung

şi eu aştept. ascult rigola

şi-mi aprind o ţigară.

de ce atâta furie în stropii de apă?

caroseria sclipeşte. ştergătoarele

o secundă arată clar înainte o secundă nu văd nimic.

“sunt un om neînsemnat dumnezeule

de ce să vrei să mă distrugi? şi totuşi

sunt un bărbat de mare insucces”

temperatura e potrivită. muzica din boxe

e dată încet. motorul e la inima mea

şi la inima mea e încredere câtă e. puţin de tot.

dincolo de parbriz e potop. mă uit prin parbriz

cum aş trage ceva bun cu un pai din pahar.

fumul fragil de tutun amână cât poate să iasă pe geamul întredeschis

pentru că trebuia să poarte un nume

2011-05-07T09:21:00.002+03:00

ţară a grâului şi a foamei cronice în trecut, trăieşte şi acum sub obsesia pâinii, care eclipsează oricare alte preocupări ale conştiinţei, orice drame în zona superioară. tragediile sunt aci în gradul "luptei pentru existenţă", căci viaţa, infinit mai uşoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca şi pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit şi pentru cei care vor să rămână cinstiţi, decât oriunde în lume. camil petrescu - ultima noapte...