Realitate şi irealitate în gaura de vierme, de Ana Dobre

Crezul artistic al lui George Geacăr transpare din aceste mărturisiri care dau întâietate virtualului: „ficţiunea înseamnă poate că./ poate că o gaură de vierme este şi existenţa umană./ măcar că omul o resimte ca parcurs, mai rapid decât ar fi de/ dorit, dintr-o zonă necunoscută în alta la fel de necunoscută./ poate că într-o gaură de vierme prezentul e singurul timp posibil./ ce este prezentul fără conştiinţă? nimic./ conştiinţa? o amprentă de identificare pe care sinele o numeşte eu, iar ceilalţi el”. Reperele teoretice sunt eul – conştiinţa interogativă, lumea, ficţiunea −, relaţia dintre ele constituind modul original de raportare la lume şi de revelare prin metafore. Gaura de vierme este metafora care-i explicitează viziunea poetică: „personajul volumului gaura de vierme transferă materialul livrat de conştiinţă printr-un loc îngust, o fantă. timpul prezent în gaura de vierme: oameni, lucruri şi întâmplări la care, din motivele lui, eu nu a renunţat, care sunt vii, active”. Ficţiunea concurează permanent realitatea, „ficţiunea a avut ocazia/ dar realitatea s-a ţinut bine”, într-o luptă continuă care este viaţa însăşi.
Poezia care dă titlul volumului cu metafora lui revelatorie, gaura de vierme, dă expresie unui imaginar haotic, în care obsesiile, sugerate prin imaginea terifiantă a invaziei şobolanilor, traduc înstrăinarea de sine: „s-ar putea să existe găuri de vierme s-ajungem cu mult mai repede undeva”. Sentimentul acut apare şi în nu contează nimic, în ciuda instinctului de conservare. 
Debutând la 44 de ani cu volumul întâmplări cu creierul meu, poetul a recidivat apoi cu concert pentru coarde vocale şi nervi, pentru ca în zoom. gaura de vierme  să releve o extraordinară capacitate de adaptare la cursul şi febra timpului. Fără a fi excesiv cerebrală, poezia lui George Geacăr transcrie în metaforă proza vieţii cotidiene, sentimentalitatea fiind implicită sau complementară.
Imaginile pe care le înregistrează ochiul subiectiv al poetului sunt fotografii ale clipei, ale momentului care aspiră la transcenderea efemerului. „Halta minusculă” cu dale de piatră chenăruite de iarbă cu felinar, fântâna. Căsuţa din basme, plopul, robinetul din care curge „o picătură de sânge”, cutia poştală din care curge, ca dintr-o clepsidră, „un fir de nisip” sunt topoi care compun un imaginar la limita fantasticului, o lume în care poetul este emirul, stăpânul iluziei, aspirând spre „oaza de linişte” şi armonie a artei.
Părând invadat de obiecte: „recipient albastru-verzui la capătul razelor serii/ obiect de cult luminiscent/ cu etichetă de mazăre-boabe, peste margine se răsfrâng/ trei lalele atingând lemnul mesei/ cu petalele, alaltăieri fragede, acum răvăşite...”, poetul face mişcarea de retragere în sine pentru a deveni atent şi inteligibil la acele „întâmplări cu creierul meu”, univers interior pe care-l contrapune, prin puterea iluziei, idealului, lumii materiale, exterioare. În fizica lumii, poetul înscrie metafizica fiinţei, elementele lumii reale se dematerializează în „materia” interiorităţii, refăcând drumul de la material la imaterial, palpabil/impalpabil: „răspunzi strigătului care se stinge în perete dar glasul/ îţi este dezarticulat ca al puiului de prepeliţă şi apoi/ n-ai tulbura somnul celor din preajmă?/ ah dar desigur viaţa e vis. te visează cineva care se/ va trezi un moment/ iar apoi va visa altceva altceva”.
„Lumea reală”, în care „casele au pereţi galbeni/ castanii frunze galbene”, îl ispiteşte cu cântecul său de sirenă − „mi se cerea să merg încoace şi încolo/ în lumea reală”, dar poetul îşi asumă iluzia: „stai acolo în vis în orice vis/ al orişicui ar fi visul/ e mult mai bine...”, mod de a sugera alternativa lumii fictive, absolută în idealitatea ei, univers compensatoriu ce satisface nevoia de vis. În acest „timp virtual”, ninsoarea traduce trecerea, nevoia de puritate „în aerul pur, poetul regăsind raţiunea, visul, inspiraţia, arta”. Virtualitatea este văzută şi static: „trăiam într-o fotografie pe vremea aceea”, asociată parodic cu „călărirea în zori”, ceea ce echivalează cu credinţa în fantasma iluziei: „ce spunea zeul scriam eu...”. Creatorul este, însă, propriul demiurg: „ce este mai adevărat decât mâna mea/ care scrie? nimic”, universul este voinţă şi reprezentare, ordonându-se în funcţie de aspiraţii, doruri, ţeluri.
Ca şi-n Levantul lui Mircea Cărtărescu, lumea este text, este scriitură. Cele două realităţi sunt „substituiri”, una revelându-se prin cealaltă. Filozofia care se insinuează – viaţa este iluzie − motivează credinţa aproape mistică într-un univers compensatoriu. „Ieşirea din text” este o naştere, o geneză, sugestie a lumii ca ierarhie de sfere: „după douăzeci de zile descopăr/ în sufragerie purtată de hula covorului/ o sticlă ambuteiată plutind./ o pescuiesc/ scot dopul şi ce să vezi? înăuntru o coală a patru/ şi pe coală chiar textul de mai sus, măi să fie!”. Ideea unui demiurg postmodern apare în lecţia de ficţiune, împreună cu toate ingredientele: desolemnizare, ludic, parodie, prozaizare: „astăzi pe la unsprezece şi jumătate vine dumnezeu/ să-mi citească din ce-a mai scris (...)/ contrar aşteptărilor dumnezeu nu este un metafizic/ e discontinuu e postmodern...”.
Poezia lui George Geacăr are respiraţia momentului, prozaismul accentuat până la exces fiind „ţipătul” său, modul original de a traduce în metafore proprii semnele unui prezent în care Dumnezeu „a murit singur”. Dar poezia este pariul său cu viaţa, cu eternitatea.