luni, 31 martie 2014

imn dimineții


nimic nu se compară cu tine, dimineață de sfârșit de martie. în primul rând pt că, deși ai doar patru ore și jumătate, ai atâta maturitate să dai fiecăruia somn sau trezie, după cum își dorește/are nevoie.
în al doilea rând, pt că le dai celor trezi mintea limpede și ascuțită pe care nici nu credeau să mai fie posibil s-o aibă.
în al treilea rând, pt că mintea ascuțită nu e bună, dacă nu e asociată cu starea de curiozitate benefică, fără curiozitate, omul este degradat, inutil, cu alternativa benefică, omul poate trăi și satisfacția, nu numai dorința.

duminică, 30 martie 2014

Echilibrare Yin Yang ( Muzică pentru meditaţie )

șofer amator de senzații

nu am bănuit niciodată că examenul de conducător auto amator poate fi sursa unui asemenea stres. dădeam din umeri când auzeam că l-a picat cineva. dă din nou, asta e. când ești implicat, lucrurile nu se mai văd așa, mai ales dacă pici de două, trei ori. niciun cuvânt din seria umilință, exclus, teamă, nu sunt ok, niciunul nu este exagerat sau nepotrivit situației. acum că am depășit momentul critic, aș putea să vorbesc relaxat, chiar să fac glume, dar nu e cazul cu mine. un altul , dacă iese cu bine, uită și trece șuierând mai departe la altă provocare. trec și eu, dar nu uit, vorbesc post factum pentru că abia acum pot s-o fac, în punctul maxim al crizei situația mă strivea, nu puteam nici măcar să vorbesc despre, s-o descriu. mi-ar trebui un control de sine de care nu sunt în stare, și n-o să fiu, presupun.  plus că am fost totdeauna atehnic, și nu vedeam în vreo variantă de viitor necesitatea sau posibilitatea de a conduce mașini. polițiștii și instructorii apăsau și ei clapa responsabilității la volan, nici nu era nevoie, pentru că groaza de a omorî pe cineva cu mașina, din neatenție, evident, altfel cum?, adia de undeva din viitor. asta mi s-ar părea și mie exagerare, deși în adâncul tremurator al piftiei din care suntem făcuți știu că nu e.  am cunoscut persoane care au luat carnetul din prima, dar la prima cursă singure la volan au clacat. înțeleg perfect ce s-a întîmplat, s-au trezit abia atunci din somnul amniotic al vieții cotidiene, când s-au uitat alături și scaunul din dreapta era gol, nici un ajutor de nicăieri, pe cont propriu într-o dihanie de metal care ucide oameni pe străzi, chiar și dacă ești ultraatent. fierul e fier, n-ai ce-i face, o zic și profesioniștii șoselelor. o doamnă a virat brusc la dreapta, când văzut prima mașina venind spre ea pe contrasens, s-a ferit, a ajuns în șanț. ce faceți, doamnă, aici, cum s-a-ntîmplat?
nu fac nimic, dom polițist, nu vreau decât s-ajung acasă întreagă, luați-mi carnetul de șofer și nu mi-l mai dați niciodată, că nu-l mai vreau.
alta a intrat încă de la prima pornire în stâlp, mergând în marșarier cu mașina turată la maxim. știu cum se poate pierde controlul, am pățit ceva de gen, de-aia știu. în momentul critic, ori cedăm tentației abandonului, ori ne trezim din somnul în care viețuim zi de zi. trebuie un declic, dacă comutatorul nu funcționează, suntem făcuți. varză.

știu că există pe lume aviatori, piloți de submarine, militari din forțele speciale, ingineri, formula unu, puști care conduc ilegal încă de când erau și mai puști și furau cheile de la tații lor beți, oameni fără imaginație, persoane pentru care timpul înseamnă doar azi etc. s-ar putea ca vreuna dintre aceste persoane să ajungă să citească asta undeva, pe facebook poate, căci dacă tot am atâta timp ca pensionar de boală, intru pe facebook și citesc ce-i trece lumii prin cap și așa mi-a venit și mie ideea să scriu. ar putea să citească și să spună ce aiureală. mașina nu face decât ce o pui tu să facă, dacă o duci spre șanț,  sigur că-n șanț ajungi, e logic, e simplu.
e simplu? tocmai că nu e, doamnele de care am vorbit mai devreme n-au vrut să intre în stâlpi sau în șanțuri și au intrat totuși, pentru că dorința din creier nu se potrivește întotdeauna cu gesturile care urmează. plus panica.
am parcat cândva într-un loc îngust, între două clădiri, s-o spun și pe-asta, tot ziceam că știu cum se poate pierde controlul. locul era destul de nasol, în pantă, asta înseamnă în coborâre, deci nu în rampă. erau câțiva metri până la un gard de scânduri putrede, iar dincolo de gard panta continua în arătură. când am vrut să plec de acolo, am apăsat ambreiajul ca să pornesc motorul, în aceeași stare de somn a lucrului făcut din obișnuință, conduceam de mai bine de un an hea!, ce surprize să am? surpriza a fost că mașina a luat-o la vale ușor fără niciun avertisment și fără nicio intenție din partea mea, mă și vedeam ridicol cerând ajutor să scot din arătură mașina. cu greu aș fi putut să spun ceva cu sens despre cum a ajuns acolo. oglinda din dreaptă a hârjâit pe zidul vecin, dar, fiind rabatabilă, nu a ajutat la nimic. sperasem o sutime de secundă că da. nu puteam nimic, nimic, nici să gândesc, nici să fac, nu știam ce. alunecam dincolo, în postfactum.
frâna de mână, tâmpitule, am țipat și animalul s-a trezit, a tras frâna de mână. am rămas minute bune respirând greu, culcat pe volan.

ce dacă nu se-ntâmplase, era ca și cum s-ar fi-ntâmplat, ab-so-lut re-al, din moment ce a produs aceleași scurtcircuitări și trăiri.

sâmbătă, 29 martie 2014

ușa de la intrare

ca și cum tavanul ar fi coborât cu un metru mai jos
ca și cum i-ai spune ei nu-ți mai cumpăra sutien
nu ai palmele mele?
ca și cum l-ai vedea pe tatăl tău masturbându-se-n dormitor
ca și cum ai bate pe dinlăuntru la ușă.

da?
bine.
în cazul ăsta
nu-mi mai trebuie nimic de la nimeni 
omnia mea mecum porto
nu vreau virușii germenii

microbii și bacteriile nimănui 

joi, 27 martie 2014

frigiditate

muzica este o plăcere ușor de obținut, adică imediat ce începe să ruleze materialul pe care este imprimată. chiar dacă textul care o însoțește este într-o limbă necunoscută, muzica pătrunde membrana fină și sensibilă a creierului și-și face efectul asupra hormonilor eliberând endorfinele.
și cu poezia este la fel. mai întâi citești și lași textul să te învăluie, să te cucerească chiar dacă nu înțelegi totul, chiar și dacă nu înțelegi nimic. dacă te chinui să înțelegi, să cauți idei și sentimente, așa ca la școală, ai ratat prima lectură, foarte importantă după părerea mea.
dacă textul citit te-a atras doar auzindu-l, fără a-l înțelege, abia apoi începi să sapi după sensuri, în cazul poeziei mai dificile.
poezia nu este degustată complet fără pătrunderea sensurilor ascunse. eu prefer totuși cititorul care o gustă fără să fi înțeles totul (dar nu nimic, totuși!) cititorului care o înțelege, dar nu o gustă. cel de-al doilea este un cititor frigid. el mimează o satisfacție pe care nu o trăiește de fapt.
text suport

daddy

nu te mai potrivești, nu te mai potrivești
pantofule negru,
am trăit în tine ca un picior
treizeci de ani, săracă și albă,
abia îndrăznind să respir, să hapciu.

tati, a trebuit să te ucid.
ai murit înainte să am timp -
greu ca de marmură, o geantă plină de dumnezeu,
statuie cadaverică, deget gri la picior,
mare cât o ștampilă de frisco

și cu capul în sucitul atlantic
unde toarnă cu verde aprins peste albastru
în apele de coastă ale frumosului nauset.
obișnuiam să mă rog pentru a te recâștiga
ach, du.
...
(daddy, sylvia plath, poeme alese, paralela 45)


miercuri, 26 martie 2014

zeii

ieri, adică la douăzeci de ani, faulkner, dostoevski, marin preda și nichita stănescu.
azi, salinger, carver, bukovski și sylvia plath.
adică de la stilul înalt și metafora, la biografism, confesiune, minimalism
și expresie directă, cu minim de tropi. scrisul literar este obiect al plăcerii, da, dar nu plăceri lâncede.
nu că faulkner și dostoevski, ar oferi așa ceva, dar ei nu se implică personal, decât uneori. iată aici implicare, livrare personală totală.


e zidul acesta alb, cerul se izvodește deasupra -
nesfârșit, verde, cu niciun chip de atins.
îngerii și stelele înoată în el, dar și în indiferență.
ei sunt mediul meu.
soarele se topește pe zid, sângerându-și luminile.


un zid cenușiu acum, zgâriat și cu sânge.
nu-i nicio cale să ieși din minte?
pași în spatele meu, spirală într-o fântână.
nu există pomi ori păsări în lumea asta,
nu-i decât o lehamite.
(temeri - sylvia plath, poeme alese, paralela 45)

luni, 24 martie 2014

eu și cu mine


fără chef


pe marginea de ciment a balconului, doi porumbei.
el se scutură zgomotos, își aranjează penele, rămâne un pic în poză ca și cum s-ar gândi la ceva, și apoi se scutură din nou, aranjează din nou fulgii de dedesubt.
ea stă pe burtică, cu burtica lipită de cimentul îngust, întoarce din când în când capul spre el, dar degeaba. nu e interesat niciun pic, trece tacticos, conștient de sine și de valoarea diferită a lucrurilor de pe pământ. are gesturi sacadate, parcă așteaptă ceva oficial într-o gară unde va ajunge un tren important.
ea se ridică, îl ciugule delicat, îl sărută pe cioc și se așează lângă el pe burtică.
el se face că plouă.
ea se ridică pe piciorușele roșii, îl ciugule, îl sărută din nou.
el are acum o ezitare, i se pare că trenul oficial a venit și că e timpul să se ducă repede la peron, dar renunță și se urcă pe ea. dă din aripi ușor, pentru echilibru, și sare lângă porumbiță apoi.
ea se ridică, se scutură scurt și decolează razant spre pământ.
el se uită după ea nedumerit, derutat, și pleacă într-o doară pe urmele ei.



duminică, 23 martie 2014

ce ne ascund pietrele

pentru că fusese sâcâit de securitate ani de zile, și nici măcar nu știa de ce, existau doar vagi bănuieli cum că tatăl lui fusese legionar, anatol se hotărâse se reziste prin cultură. se trase de prin cârciuma unde sporovăia cu amicii verzi și uscate și unde aveau masa lor de tablă vopsită verde, cu o gaură în mijloc, dracu știe de ce. aici bem noi și fumăm, până o să umplem cu scrum gaura aia, zicea anatol pe vremea aia. și apoi râdeau și ce bine era.
dar lucrurile bune se plătesc scump.
când termină facultatea, își găsi post de suplinitor în învățământ într-un sat aproape de creierul munților, un biet sat țigănesc, unde anatol se simți foarte bine. țiganii adunau afine din pădure și din poieni, ciuperci și ghebe pe care le duceau la oraș, sau le vindeau la marginea drumului la turiști. aveau și căprițe, aveau și găini și-l aprovizionau astfel și pe domnul profesor de română sau de franceză, pe anatol, specialitatea era după cum se nimerea în anul ăla să lipsească titularul de drept. v-am adus lăpticul și ouăle, dom profesor, zicea cine le aducea, vreun căpșor cu părul zburlit, cu coșuleț de nuiele în mâini. bine, lasă-l acolo, zicea dumnealui cufundat în citit cum era. mi-a zis mami să-mi dați și banii, că-i strânge să-mi teneși, șort și maieu de paști, ascuțea ochii spre el căpușorul.
anatol făcuse o pasiune pentru cultura dacică. citise pârvan și densușianu, dar asta nu era nimic pe lângă ce aflase apoi, nu mai știe nici el de unde și cum, despre comoara culturală dacică ocultată de fortele cuceritorilor romani și ale urmașilor lor. de ce nu apare pe columna lui traian nici un translator? în ce limbă vorbeau romanii cu dacii?
așa descoperise el că limba română, pe care dacii o vorbeau și pe atunci, e mai veche decât limba latină, ba chiar că latina e o continuatoare în linie directă a limbii române. ce ne-au făcut ăștia sute de ani, ce ne-au îndoctrinat,  ne-au umilit și ne-au furat trecutul și gloria, rostea împietrit anatol.
se apucă să strângă pietre de râu, anume roci care se spărgeau în lespezi subțiri dacă le loveai cu pricepere. aducea lespezile acasă cu faitonul tras de măgarul vreunui sătean, țiganii aveau și măgari. înșira lespezile prin curtea casei abandonate în care trăia și se străduia apoi să citească mesajele dacice ascunse atâta vreme sub râu. auzise că un poet de prin buzău citea deja pietrele dacice, și descoperise epurasusarupe, o anagramă a mesajului usidepipurusa. el de ce n-ar putea? mă rog, el nu avea nimic cu purusha,  precum se decisese să aibă de-acum încolo poetul din buzău.
sătenii au văzut ce face domnul profesor, curtea lui arăta bine pavată cu lespezi. au început și ei  să le spargă, să-și facă garduri și case și chiar să vândă.  


anatol are și el aproape gata un dicționar român-român(dac)-latin, din care se vede ca lumina soarelui de pe cer cum asin din româna dacilor liberi devine asinus în limba latină. quod erat demonstrandum,  găsi el într-un manual de latină de clasa a opta, și i se păru că se potrivește.

joi, 20 martie 2014

proză foarte scurtă

trăia în bucurești,  își găsise un loc la căminul p16,  în cuptorul cu microunde al unui masterand pe care colegii îl numeau andrei, iar părinții cristi. la un moment dat tatăl lui cristi s-a îmbolnăvit și s-a internat la institutul clinic fundeni.  tatălui nu-i plăcea mâncarea de spital și așa a ajuns cuptorul,  într-o zi geroasă, de la căminul din regie la mama dracului, în fundeni.  în salon mai erau încă doi internați, doi domni maniaci ai curățeniei aseptice.
era destul de plăcut și aici, iar gândacul își reveni repede după călătoria  cu metroul și cu autobuzul  prin ger. așteptă ce așteptă să se obișnuiască cu programul celor de-aici, oarecum diferit de ceea ce știa el de la cămin. aceștia dormeau și ziua, iar noaptea se trezeau deseori și gândacul nu mai știa ce să facă, avea nevoie să iasă și el măcar un pic undeva.
tatăl lui cristi văzu chiar de-a două zi căcățișurile de gândac sub cuptor pe frigiderul alb. se temu că iar o să se certe cu domnul r. și cu domnul m., vecinii lui de salon. adună excrementele mărunte negre și negre cu un prosop de hârtie umezit în alcool sanitar, dar a doua zi erau altele în locul lor. vecinii încă nu observaseră, dar era o chestiune de ore, maxim o zi.
l-am omorât azi-noapte, nu-l mai căuta, mi-a zis dimineața d-l radu.
mă uitam îngrijorat sub cuptor .
cum? era pe frigider?
ar fi vrut el, dar n-a apucat, a zis vecinul. l-am văzut venind de la baie, am fugit și l-am prins sub papuc. un te duci, gică, fire-ai al dracu cu microbii tăi. la frigider, ă? ia de-aici, jigodie!
păi e sigur că venea, nu se ducea?
venea, venea, l-am văzut și ieri noapte, dar ieri mi-a scăpat al dracu, a fost mai iute ca mine, venea de la baie spre spre frigider, ce eu sunt prost?
asta a fost viața lui gică, botezat și mort în ultima clipă a biografiei lui palpitante.

Indila - boite en argent

miercuri, 19 martie 2014

întrebări grele, nexam răspuns. un text în loc de

cititorul de poezie era un bărbat destul de tânăr, nel mezzo del camin, dar vremurile erau grele. vremurile erau grele, pt că așa se spunea oficial, la tv, nu pt că el, soția și copilul lor, o fetiță, ar fi apucat împreună și altceva. vremurile, pt ei erau așa, ca-ntotdeauna. el și soția citeau, fetița se juca singură, n-avea ce face. mai asculta și povești la pick-up, carpănul naibii, o ucis boii, parcă nu era așa de înalt.
cititorul de poezie se uita pe fereastră, era duminică după-amază, un moment foarte trist. duminica după-amiază nu aveau unde să se mai ducă, trebuiau să-și pregătească lucrurile pt săptămâna ce avea să urmeze, pt munca lor din care trăiau. planuri de lecții, planificări, alte și altele. decât să stea și să simtă cum se face încet-încet luni, cititorul de poezie se uita pe fereastră.
mare lucru nu era de văzut, era parcarea de ciment dintre blocuri, erau grădinuțele de lângă blocuri, unde se ofileau iarba și floricelele noaptea de frig, iar acum încercau și ele să se încălzească puțin. iar în iarbă era ceva negru, un pantof, cred, își zise cititorul de poezie, întorcându-se la masa de scris planificări, planuri de lecții, alte și altele.
a doua zi, cititorul de poezie, se trezi dis-de-dimineață grăbit să nu piardă autobuzul, se îmbrăcă, se încălță și
nu putu de fapt să se încalțe, îi lipsea un pantof din singura pereche pe care o știa la ușa de la intrare, sub cuier. un pantof nu era și pace. cititorul de poezie își aminti de pantoful din iarbă, văzut aseară, dădu fuga în papuci, îl luă și se întoarse repede să vadă dacă se potrivește. nu numai că se potrivea ,dar era chiar pantoful lui, geamănul celui de sub cuier.


am scris asta pt că ieri am citit o carte de poezie care nu mi-a plăcut, deci nu aveam ce să scriu despre ea. volumul aparține unui poet cunoscut, asta nu o împiedică să conoteze în vid, cum zicea prietenul meu, mort de un an, marius bădițescu.
și acum stau și mă întreb de ce-o fi scris-o așa la plezneală?
de ce-o fi aruncat fetița pantoful tatălui ei pe fereastră?

marți, 18 martie 2014

ce spui sau cum spui

cititorul tradițional de literatură caută o lume miraculoasă inventată de autorul ei. când citește el vânează în texte idei de natură filosofică, concepții despre lume și viață, conținut nou la care numai scriitorul, în unicitatea lui creatoare, are acces. dacă nu găsește așa ceva, nu-i place. respinge cotidianul, firescul, umanul simplu, pe motiv că nu așa este literatura.
literatura, de fapt, nu știe nimeni cum trebuie să fie. ea este sau nu este. dacă este, adică dacă transferul de sens scriitor - cititor se realizează și ambele părți ies în câștig, adică textul scris există acum și în conștiența cititorului, este perfect.
lumea nu se schimbă, omul nu s-a schimbat esențial după mii de ani de preistorie și istorie. literatura, care dă seamă de timpul ei, nu inventează altă istorie a omului decât pt gusturi sofisticate, particulare. există și o literatură a imaginației fără limite, a visului, a potențialului uman imaginat, a lumilor virtuale etc. aceasta este o literatură specială, cititorul se întoarce mereu însă la adevărul lumii așa cum o știe și el.
cititorul experimentat știe care sunt limitele literaturii. el știe că mai important  decât ce spui este cum spui. aici sunt originalitatea și unicitatea scriitorului. în amprenta lui.
cititorul experimentat caută în literatură vocea/ vocile unui om/ oameni ca și el, care au în plus talentul sau geniul comunicării prin artă

luni, 17 martie 2014

îngerul lui andrei dosa

a trebuit să citesc de două ori, în după-amiaza de ieri, cartea lui andrei dosa, american experience. asta pt că prima lectură a fost defectă, nu am ajuns cu adevărat la text, mă opream la coaja lui. coaja textului era ireproșabilă, dar mizele mi se păreau mici, iar relatarea și descrierea păreau singurele mijoace de transfer de sens.
a doua lectură mi-a arătat dintr-o dată, ca o revelație, miza textelor lui dosa: lumea povestită de cineva plecat în america să câștige în scurt timp bani de-un logan, personajul fiind un tânăr cu studii mult peste munca pe care trebuie s-o facă, cu multă empatie pt natura umană, dar mai ales înzestrat cu un farmec personal și cu o voce bine individualizată, atât cât să fiu deodată alături de el.
așa mi se întâmplă: cărțile bune mă bucură, cărțile proaste mă deprimă, e primul semn.
andrei dosa e un poet dintre cei născuți natural, dar i-a trebuit și lui ceva timp să se limpezească, să devină credibil. pt ca asta e principala pbl a autorilor tineri (și nu numai). vocea lui a devenit între timp capabilă de inflexiuni foarte fin drămuite, inteligența îl ajută să evite capcanele minimalismului clasic, să zic așa, producând împreună un flux textual autentic, original.
iată textul selectat:

tatiana cântă-ne ceva

când am cunoscut-o tatiana schimbase
lenjeria dăduse cu aspiratorul curățase baia
după câteva mii de americani și străini
mă întrebam ce va face în dimineața plecării spre
vermont unde se duceau și ceilalți basa
să lucreze la negru în industria laptelui și să plătească
un comision de doi dolari pe oră rakeților
de la manpower moldova singura modalitate
de a obține caimac în vermont ce va face tatiana
înainte să-și amestece fluidele corporale
cu vreun redneck pentru a obține cetățenia
va lăsa totul vraiște în camera de hotel unde
au cazat-o pe timpul contractului sau va lucra profi
așa cum a făcut-o în camerele ocupate de străini?

colegii mei de muncă o invitaseră la un bbq
a mâncat când a fost rugată s-a alăturat la fotografia de grup
când a fost rugată n-a băut niciun strop
a doua zi s-a trezit prima a umblat desculță prin iarba
pe care nici picioarele ei și nici roua nu reușeau s-o facă
să pară adevărată învârtind o floricică între degete și
a cântat ceva cu mama ceva trist floricica și felul în care
se legăna erau din tezaur folcloric dar picioarele o purtau
obișnuite cu suprafața și limitele unei camere de hotel

duminică, 16 martie 2014

robert și dmitri

robert mândroiu e din târgoviște, autorul cărții efectul de peliculă, apărută în 2006.
dmitri miticov este din moldova de peste prut, autorul cărții numele meu este dmitri, apărută în 2010. până la apariția volumului nu s-a știut cine este. era robert mândroiu.
omul real se folosește de ambele identități literare. cartea lui recentă, dmitri:uite viața, nu prea înțeleg de ce, le adună la un loc în pagini, păstrând biografia lui robert, dar numele lui dmitri. dmitri devine târgoviștean. cum se descurcă el?
vocea lui dmitri pierde din dramatismul dus pâna la paranoia, el este nevoit să se acomodeze într-un oraș românesc cum e târgoviște, unde mari drame nu. și să-și asume biografia lui robert. este o carte de trecere pt autorul viitoarelor volume de poezie semnate dmitri miticov, poate.
personajul literar al volumului dmitri:uite viața are câteva teme care îl obsedează  moartea tatălui,stilul de viață nou(călătorește mult, are mașină), depresia. e atent la precizia notației, la obiectivitatea ei, dusă până la un ton rece, de manual științific.
iată un poem:

liniștea din camera mamei


să ne imaginăm pentru o clipă
că mama a închis ușa camerei
și a rămas singură pe marginea
patului. e bine să spunem că asta
e o fotografie în care nimic
nu răzbate până la noi, nici măcar
gestul mâinii prin aer care trimite
deznădejdea înapoi înăuntru.

să ne imaginăm că soarele ar coborî sub tocul ferestrei,
împingând pe neașteptate în cameră umbra unui
tricou întins la uscat pe balcon
de care ea s-ar speria și ar începe să-și frământe
cu degetele pielea moale a gâtului.

și poate întocmai ca umbra tricoului,
o supărare îndelung amânată
să-i întunece fața.
însă de cealaltă parte a ușii închise, de unde stăm,
asta e tot ce putem face cu liniștea care vine
din camera mamei
s-o primim între noi
ca pe un copil bolnav
și să facem cu ea filmulețe educative.

înainte de a mă hotărî să merg către baie,
imaginația mea deschide un drum pe care
deja am pornit, convins că
dacă dau drumul la apă
oamenii de pe hol încep să vorbească.

sâmbătă, 15 martie 2014

cum începem. poezii imagiste din tinerețe



                *

te joci de-a v-ați ascuns cu soarele-n
oglindă. și zdrențuie salcâmul
lumina peste noi. zâmbet. și mă oprește și-ncearcă
să mă prindă
surâsul gurii tale cu dinții albi și goi 




            **

părul tău a fost cândva aripi
aripi a fost altfel nu se putea
să simt în locul sevei trupului tău tânăr
cum îmi inundă nările mireasma de văzduh

      


                ***

cel mai adevărat
lucru
este mâna mea care te mângâie acum
chiar acum.

dacă admit asta
cuvintele vor ieși
ca niște bobițe sub un bisturiu
ascuțit și curat

scânteind
             



            ****

gândul ce te conține
a înflorit
a făcut semințe
semințele s-au spart
și l-au umplut de gust amărui




               *****

cum am trecut pe bolta cerului tău
lună ridicând din abisuri dealuri de apă

vineri, 14 martie 2014

pt cine scriem. target

nici măcar cei care mai citesc poezie nu formeaza un grup omogen. cine sunt ei? criticii literari, cronicarii cultuali sau alte persoane care își câștigă veniturile  -modeste-  din cultură, unii profesori, nu neapărat cei de română sau limbi moderne, unii medici, unii pensionari, unii dintre studenți,precum și persoane neidenticabile profesional, disipate în mediul social, unele dintre ele arătându-și interesul pe bloguri, altele nu. interesul pt  lectura poeziei nu te face cool, cititorii ei îl practică discret, nu e motiv de laudă, pt că lumea de azi are o reținere în a promova social oameni visători, lipsiți de pragmatism și spirit de acțiune, cum se crede, îndeobște, că sunt.
deci nici acești oameni nu formează un grup omogen.
un prim criteriu după care am observat că se despart este gustul. sunt cititori de poezie care nu pot trece dincolo de versificația clasică, de ideile poetice limpezi, de mesajul direct. aceștia s-au oprit cam pe la adrian păunescu  ana blandiana și ileana mălănciou.cunosc un profesor/ eseist/ cronicar, care mi-a spus exact așa, el s-a oprit la ileana mălăncioiu.
apoi visătorii blagieni, poezii pline de lirism, de sentimente, de trăiri.
apoi, din ce în ce mai puțini, cititorii de poezie contemporană, scrisă de autori, pe care îi pot vedea și auzi.
alt criteriu este noutatea și doza de experiment a poeziei citite. cu cât este mai nouă, mai îndepărtată de modelele consacrate, cu atât interesul pt poezie se polarizează ca pilitura de fier în apropierea magneților. unii dintre cititorii de poezie și de literatură în general, rămân fideli poeziei/ literaturii consacrate, oficiale, consideră că poezia/ lieratura nouă nu e poezie/ literatură.  alții, dimpotrivă, preferă numai poezia/ literatura recentă,  mai mult sau mai puțin experimentală.

joi, 13 martie 2014

de azi pe mâine

când m-am trezit pentru baie
era pe calorifer
cum să nu-l văd
aprinsesem lumina
iar caloriferul e din inox vopsit alb.
cum să nu-mi dau seama
ce e-n capul lui: unde mă duc
unde să mă duc
unde.

când am revenit în dormitor.
trecuse pe perete
peretele e gletuit și dat cu lavabil alb iar el
tot așa deprimat. se oprea
și o lua din loc fără chef.

de la aparatul pus în priză care cică nu-i omoară
doar îi stresează.
doar îi face să plece
dar ăsta n-a plecat la timp
cine știe. cheratina a trosnit cu un zgomot mic
între degete

marți, 11 martie 2014

literar, deci politic

toate cele patru generații literare selectate de mine ca fiind încărcate mai mult decât suficient cu conținut, și nu doar un vehicul de promovare literară cum devenise la un moment dat, nu pot fi corect și până la capăt definite fără criteriul politic.
este cât se poate de normal asta, dar o spun ca să preîntâmpin cricile adepților ideii potrivit căreia politicul nu are ce căuta în studiul literaturii, a mentalului colectiv și a vocii supratextuale care generează text literar. aceștia, retrași în spatele zidulului autonomiei esteticului, un zid cam tranparent după 89, sunt de fapt apărători ai valorilor literare comuniste, de care țin cu ghearele și cu dinții ca de sfintele moaște și acum.
revenind asupra criteriului politic
a) generația de aur, interbelică, ar fi de neînțeles fără a vorbi de situarea unora dintre componenți în mișcări politice de dreapta extremă, a altora, ca reflex de apărare, la stânga, și, în foarte rare cazuri, la centrul apărării valorilor democratice, în varianta lor contemporană, occidentală. numele scriitorilor mircea eliade, emil cioran, mihail sebastian, eugen ionescu (o)  exemplifică evident. unii dintre corfeii generației de aur au pendulat stânga - dreapta, precum țuțea, alții s-au acomodat treptat cu regimul comunist instaurat, precum noica. ca să înțelegi situarea acestor scriitori, nu trebuie decât să le citești operele, nu e nevoie neapărat și de biografii.
b) șaizeciștii nu au fost dizidenți politici, nici optzeciștii de altminteri, dar și unii și ceilalți au vrut să se distingă de cei de dinaintea lor printr-o literatură scrisă diferit, inclusiv politic scrisă diferit. șaizeciștii au alungat realismul-socialist din cetate,
optzeciștii au adoptat cultura coca-cola, fără coca-cola(!), în plin comunism aflat în stare de criză. pt cine nu știe, grupul lor s-a numit o vreme "generația în blugi", și nu era prea numeroasă la început, doar "cenaclul de luni" reprezentând corect termenul de opzecist. mircea cărtărescu, florin iaru, tt coșovei, ion stratan, al.mușina și ceilalți.
c) douămiiștii alcătuiesc prima generație literară ruptă de comunism, care nu mai are legătură cu acesta decât prin copilăria ei, sau prin evocarea insistentă a părinților trăitori în comunism, ei apără valori politice și civice noi( pt romania), ecologismul, anarhia, se implică în manifestări de stradă etc. fiind o generație care nu și-a dat încă măsura, nu nominalizez deocamdată decât pe adrian schiop și pe dan sociu

luni, 10 martie 2014

generații

nu cred decât parțial în termenul generație literară. el învelește un conținut, un sens, când e vorba de anumite grupuri de scriitori care debutează cam în aceeași perioadă și care au în comun atitudini literare, viziuni și idei, nu chiar toate identice totuși. mircea eliade, emil cioran, eugen ionescu, petre țuțea, mihail sebastian și alții apar și se constituie ca o generație literară, pt că au în comun intelectualismul, studiile la standard european, sentimentul că fac parte dintr-o romanie care și-a realizat proiectele naționale, dar au și lucruri care îi despart, mulți dintre ei fiind de dreapta, naționaliști până la extrem, câțiva de stânga, democrat rămânând pâna la urmă doar eugen ionesco.
se mai vorbește despre generația pierdută a poeților anilor 40.
proletcultismul anilor 50, realismul socialist sunt comenzi ale regimului comunist, nu programe literare impuse prin voința liberă a scriitorilor acelei vremi.
șaizeciștii au fost denumiți astfel tocmai pt a marca ruptura cu trecutul recent, ideologizat și îndoctrinat. literatura șaizeciștilor, în diversitatea ei, exprimă întoarcerea la criteriile estetice, refacerea legăturii cu interbelicul europenist, deci avem termenul de generație literară acoperit cu sens.
după șaizeciști, termenul e folosit mecanic, în abuz, la fiecare deceniu trebuind inventată o generație nouă, ceea ce nu este cazul să credem că e posibil și normal. doar cei debutați în jurul anilor 80 și 00 pot justifica apartenența la generații, literar vorbind, noi.
optzeciștii schimbă modelele tradiției istorice literare românești, înlocuindu-le cu modele străine, îndeosebi americane.
douămiiștii au în comun ruptura cu literatura scrisă sub comunism, inclusiv optzecismul, în toate sensurile, abordarea directă a realității, fără filtru estetizant, fără floricele și adâncimi epuizate literar. literatura scrisă de ei nu mai sugerează, spune direct. cititorul pt care lucrează această literatură nu mai este omul care n-are ce face altceva, și de aceea citește, ci trebuie câștigat, sau recâștigat. e o luptă dificilă care în romania nu s-a mai purtat.

a, și mai există și scriitori care, dintr-un motiv sau altul, nu au vrut să aparțină niciunei generații, alegând drumul individual atât de dificil de parcurs. asta o spun ca să nu se înțeleagă că scriitorii buni sunt doar printre cei care aparțin unei generații sau alteia. simpla apartenență nu este un certificat de garanție valorică.

duminică, 9 martie 2014

poezia ca stress

mi se pare că veriga slabă a literaturii devine pe zi ce trece poezia. de citit se citește normal încă, nici mai mult nici mai puțin decât altădată, dacă scoatem din calcul cumpărătorii ocazionali de hituri. dar poezia nu se mai citește cât se citea. tirajele sunt mici, lansările de cărți de poezie sunt sărbători rare, interesul public este scăzut.
cauzele ar trebui căutate pornind de la o constatare simplă, oferta de poezie e mult mai mare decât cererea. nu știu dacă cititorii de poezie sunt mai puțini decât autorii. dar egali nu sunt. numai siteurile literare care cultivă poeți în formare numără vreo zece mii de autori. dacă numai aceștia ar fi și cititori, și deci cumpărători, poeții ar fi niște oameni care ar putea trăi din scris. dar nici vorbă nu poate fi despre asta, mulți autori publică în regim propriu de editare, iar tirajele și le livrează gratis.
sub titlul de poezie găsim orice fel de compunere care permite autorului ei să se descarce emoțional. psihologii recomandă scrisul ca terapeutică. cursurile de scriere creativă produc autori pe bandă rulantă. este normal sau nu, nu știu. m-am uitat pe o revistă franțuzească de poezie și asta m-a deprimat. nu e ceva local, se întâmplă și la alții la fel. semnalul pe care mi l-a dat creierul a fost acesta, nu poate citi ce nu-i place. în fond, nu e obligat. îl înțeleg.

vineri, 7 martie 2014

cum și de ce am scris marin preda și mitul omului nou.episodul 5, ultimul

apariția acestei istorii era foarte așteptată, așa că a produs furie, dezamăgire mai multă decât satisfacție printre autorii de poezie, proză și critică literară/ eseu nemulțumiți de cum s-au/nu s-au regăsit acolo.
am să mă refer doar la articolul nicoletei sălcudeanu din blog.revista cultura .ro.
"Din toată exegeza consacrată lui Preda, istoricul "receptării" îi decupează mai cu deosebire pe I. Negoițescu, Gh. Grigurcu, S. Damian, și pe... George Geacăr. Aceștia, angajați fiind, de bună seamă, în realizarea unei "revizuri serioase", ostășești...
... Astfel că, după 89, teleologic și miraculos, vine George Geacăr și pune degetul pe rană: vocea supratextuală din Moromeții aparține realismului-socialist."
m-a pus nițel pe gânduri articolul d-nei nicoleta. revizuire serioasă, ostășească?
teleologic și miraculos, vine george geacăr?
ce-o fi vrând să spună d-na nicoleta? adânc, prea adânc.
impresia mea este că nicoleta sălcudeanu n-a citit eseul meu. dacă l-ar fi citit, ar fi observat că nu spun doar atât. spun că vocea supratextuală cu origini în realismul-socialist este firavă în moromeții I, mai puternică apoi, și nu-l va părăsi niciodată pe autor până la ultima carte. a deranjat-o însă citarea din el, luarea lui în seamă în istoria critică... părerea d-ei este că nu trebuie să ne pierdem timpul cu revizuiri ale literaturii scrise sub comunism, nici măcar după căderea comunismului.
am notat aici numai opinia nicoletei sălcudeanu pt că e o sinteză a celorlalte de la categoria așa nu.
eseul meu și-a văzut de treabă cu sau fără aprobarea ex catedra a cuiva sau a altcuiva. figurează în bibliografii pt doctorate, este citat când se vorbește/ se scrie despre preda etc. am găsit pe internet asemenea lucrări semnate de angela serdean, (coord. științific cornel moraru), vlad nistor (coord. științific iulian boldu), precum și un articol marin preda în diaspora micului paris, semnat de lucia postelnicu-pop, apărut pe www.estica.eu. cărțile estului VII:
"cele două volume ale moromeților sunt ilustrative: comparate par scrise de autori diferiți, chiar amprenta stilistică fiind estompată. e semn sigur că fuga de canon, dublată de teama de a nu trezi reacții coercitive, poate genera eșecul...
condiție a supraviețuirii, regula curajului limitat (numită astfel de george geacăr în eseul marin preda și mitul omului nou) conduce și acțiunea romanului marele singuratic."

un singur lucru mai am de adăugat. în 1927, la mai puțin de zece ani de la preluarea puterii de către bolșevici în rusia sovietică, apărea romanul douăsprezece scaune, de ilf și petrov. 

joi, 6 martie 2014

cum și de am scris marin preda și mitul omului nou. episodul 4

eseul a fost publicat fragmentar mai întâi de revistele românia literară, trei apariții, litere, și ramuri, câte o apariție. cartea însă mai avea de așteptat până în 2004, când directorul de atunci al editurii cartea românească(!), dan cristea a găsit resurse miraculoase de tipărărire. de notat în toți acești ani, opinia directorului celei mai de dreapta, celei mai anticomuniste, și celei mai civice edituri românești despre eventualitatea editării unei lucrări anticomuniste literar vorbind, nu?, precum este marin preda și mitul omului nou: nu publicăm cărți prin care autorii vor să se ridice pe cadavrele altor scriitori!
tare, nu?
dar pe cadavre politice putem?, pun și eu o întrebare naivă, chiar dacă la mijloc nu e vorba despre niciun cadavru, ci doar de o operație pe cord deschis, spre binele pacientului. o operație mai utilă decât aghesmuirea periodică a bolnavului.

mi-au sărit câțiva în cap, dar nu mulți.
este vorba de eugen simion, evident, dar nici nu știu dacă trebuia să nominalizez, pt că de la înălțimea catedrei d-sale nu m-a certat pe mine direct (mă premiase în calitate de președinte de juriu pt cartea de debut în poezie cu premiul asb!), ci pe gh. grigurcu, cel care nu pierdea nicio ocazie să laude eseul meu prin românia literară, prin tribuna, prin interviuri. alexandru george a scris bine în chestiune în luceafărul și în litere. paul cernat - destul de corect în observator cultural.
sofisticat, dar explicabil de ce - daniel-cristea enache iar în romlit. d-lui îmi recunoștea talentul literar și unele idei, dar nu și concluziile lucrării.
au mai scris tudor cristea și cătălin sturza de pe poziții oarecum neutre, sau calea de mijloc.
după apariția istoriei critice... a lui nicolae manolescu a urmat o serie de noi comentarii, mai ales în jurul capitolului marin preda (și alte chestiuni: periodizarea, autorii selectați etc, dar nu acesta este subiectul aici)



miercuri, 5 martie 2014

cum și de ce am scris marin preda și mitul omului nou. episodul 3

în cele două luni de vacanță am scris complet textul lucrării și m-am prezentat cu el la profesor spre toamnă.
e un text critic, am zis.
critic...
și polemic, am adăugat.
și polemic, a zâmbit ironic nicolae manolescu. o să vedem. bine că l-ai scris, culege-l repede la calculator și adu-mi-l printat, nu pot să citesc manuscrisul tău. ai grijă să nu pierzi termenul de depunere a lucrării.
am reușit cu chiu cu vai să copiez textul lucrării pe calculator, a fost mai greu decât s-o scriu. l-am copertat și l-am depus la termen, lăsând un exemplar profesorului. nu-i spusesem la ce mă refer când foloseam termenii critic și polemic ca să-l  caracterizez succint. mă gândeam mai ales la pasajul luării cam peste picior a ideii cum că moromete ar fi un țăran-filosof, când mie mi se părea că e doar isteț și cam leneș și mai ales la scena revoltei de pe arie a țăranilor, înăbușită cu armele de către miliția comunistă, scenă tratată în registru comic-bășcălios de către naratorul care se identifică transparent cu autorul moromeților II și comentată în același registru de criticul valeriu cristea. nu am acordul profesorului nicolae manolescu pt a scrie aici despre reacția d-lui, iar lucrarea era era depusă deja. și, mai ales, n-aș fi schimbat nimic, în caz că.
a urmat inspecția de grad, comisia a venit după niște peripeții prin drumul taberei, pe o stradă în formă de U răsturnat și cu comentarii despre locuri ale profesorului care pe timpul lui chao comunica, printr-un fir tras de la un bloc la alt bloc, cu dorin tudoran și altele despre mersul învățământului etc.
lecțiile au mers șnur.
la discuții, m-am uitat la ce scrisese profesorul în registrul de inspecții. lucrarea poate fi publicată, era ultima propoziție și asta era tot ce conta pt mine.
dar nu ți-e frică, o să-ți pui lumea-n cap.
am dat din umeri, nu-mi pasă. am zis ceva, scriu ce cred, poate. nu scriu la comanda nimănui și mai ales nu mă autocenzurez de dragul nimănui.,,,,

marți, 4 martie 2014

cum și de ce am scris marin preda și mitul omului nou. episodul 2

aveam un an la dispoziție și circa 100 de pagini de scris. m-am gândit că pt scris am nevoie de timp liber continuu, nu așa pe apucate. timpul potrivit ar fi fost în vacanța de vară, dar până atunci lucrarea să fie clară în cap, să nu trebuiască decât turnată pe hârtie. mi s-a părut acceptabil, așa că am strâns teancurile de cărți, opera lui preda, cărți și reviste cu articole care mi-ar fi putut fi de folos. evident, nu prea îmi erau de folos, cine să fi scris articole realmente critice despre preda în timpul comunismului?
am reluat lectura,notând în caiete de documentare fraze, atitudini, voci, mesaje, distingând ceea ce spun personajele de ceea ce spune naratorul, iar apoi distingând de o voce nouă mai subtilă, o voce de care autorii se lasă vorbiți, fie că vor fie că nu vor, pt că este o voce supratextuală, pe care în genere scriitorii nu o controlează, e vocea vremii și lumii în care trăiesc, este mentalul comun care domină un grup social, o categorie socială într-o perioadă de timp limitat. într-un fel sunt gândite valorile pe vremea lui slavici, în alt fel pe timpul lui preda. într-un fel vede, lucrurile h, p. bengescu, altfel le vede preda, contemporani fiind în anii 50, un tânar de la țară sărac și fără studii, ajutat de grupul de scriitori tineri de orientare socialistă din jurul lui geo dumitrescu și mrp. vocea supratextuală la preda este a unei gândiri comuniste, ea aproba tacit orice abuz în numele ideii că satul românesc și locuitorul lui trebuie distruși și înlocuiti cu satul nou și cu omul nou comunist. absolut nimeni nu gândește altfel, moromete nu mai are nici el forța de iradiație a unei persoane libere din moromeții I, ci este decăzut la nivelul unui bătrânel cârcotaș care face și el comentarii cu vechii prieteni în curtea lui, deci e o voce necreditabilă în moromeții II. glasul lui nu mai contează în sat. comunismul e bun în teorie, doar că e pus rău în practică. sunt de vină sabotorii, incompetența activiștilor de tip vechi, ce trebuie înlocuiți tot cu activiști, dar cu ceva școală, din categoria omului nou, comunismul e viitorul. asta spun romanele risipitorii, intrusul și cel mai iubit dintre pământeni.
am observat studiind variantele, cam 4,ale risipitorilor, cam ce modifică preda când își rescrie textele. ei bine, le revizuia din punct de vedere politic, le actualiza în funcție de meandrele gândirii oficiale de partid și de stat. una este prima variantă, cea din anii 60, și altfel este ultima variantă când naționalismul își face și el loc în discursul oficial al regimului. la fel se întâmplă și cu personajul niculae, în moromeții II un activist mediocru, fără gândire personală asupra evenimentelor, pt ca în marele singuratic autorul să-i confecționeze alt discurs, din ideile lui moromete, cârcotașul și discreditatul, sortit să dispară.
din întâmplare în perioada de documentare am dat peste niște lucruri f interesante în revista memoria. am descoperit că răscoala țărănească a bieților oameni cărora li se luau toată recolta pe motiv de cote neplătite fusese reală, iar consecințele ei tragice pt mulți țărani. iar preda ironizează situația, o tranformă într-o scenă comică, spre satisfacția unui critic literar de valoarea lui valeriu cristea.

luni, 3 martie 2014

cum și de ce am scris marin preda și mitul omului nou. episodul 1

mă bătea gândul să susțin gradul didactic I și îmi căutam subiect. pt că tot se discuta despre revizuiri ale scriitorilor din perioada comunistă, m-am gândit imediat la marin preda. într-o prezentare cerută de o revistă literară prin anii 80, cei patru scriitori fundamentali pt mine erau faulkner, dostoevski, marin preda și nichita stănescu. de aceea mi-am ales subiect din marin preda, să văd cu mintea mea cum rezistă opera lui preda după căderea comunismului.
deci opera, nu biografia. ideea cu opera nu biografia am luat-o dintr-un editorial al lui nicolae manolescu, nu mai caut acum numărul româniei literare, numai dacă e cazul.
am început studierea la sânge a operei lui preda sine ira et studio cu desfășurarea. știam la ce să mă aștept, dar îmi venise ideea că e posibil ca ea să fie citită invers acum, adică răii din anii 50 să fie cei buni din anii 90. așa se petreceau lucrurile după revoluțiesauceofifostea.
am constatat că nu merge cititul așa, pe dos. nu te lasă naratorul, care are simpatii politice și antipatii tot politice evidente. ba e chiar propagandă comunistă toată nuvela, nu degeaba a premiat-o regimul cu premiul de stat și a făcut și un film, tot propagandistic după ea. am cercetat rapid și celelalte cărți ale lui preda noua observație am regăsit-o aproape peste tot la preda, mai puțin în volumul întâlnirea din pământuri, apărută în ultimele clipe de libertate de exprimare artistică în romania, în moromeții I, și în viața ca o pradă.
m-am dus să mă prezint cu proiectul din minte al lucrării de grad la profesorul nicolae manolescu. aveam și titlul, i l-am spus.
care om nou, m-a întrebat profesorul.
omul nou, comunist, în care preda a crezut.
aha. nu există niciun om nou, nici legionar, nici comunist. care ar fi planul lucrării? eu n-am timp de îndrumare, dacă poți așa bine, dacă nu nu.
i-am spus o variantă și nu i-a plăcut, dar am avut alta de rezervă și a zis că asta ar merge.
păi, eu nu vreau doar să meargă, vreau să fac o carte din lucrarea asta.
ei, asta e altceva, deocamdată o scrii toată și vii cu ea când e gata.