13

e un film. adică două. de fapt un film, din 2005, şi remake-ul, din 2010.
primul e făcut în europa, celălalt în america.
regizorul şi scenaristul ambelor montări se numeşte gela babluani. aţi mai auzit de el? eu nu.
nu e ciudat ca un regizor sa facă acelaşi film de două ori în interval de 5 ani? tocmai de aceea le-am văzut pe amândouă, şi încă de două ori.
f. pe scurt, e vorba despre un joc teribil, cei care pierd mor, cel care câştigă are şansa să ia mulţi bani. e un fel de ruletă rusească, jucătorii formează un cerc, unul în spatele celuilalt cu pistolul în ceafa celui de dinainte. la un semnal - se aprinde un bec - toţi trag. dacă glonţul s-a nimerit să fie pe ţeavă, cel ţintit moare. jocul criminal continuă cu alte runde până se ajunge în semifinale şi se trag la sorţi finaliştii. scapă cu viaţă doar trei: cîştigătorul şi ceilalţi doi semifinalişti care n-au ieşit la sorţi pt finală. jocul e asistat şi trăit cu multă intensitate de indivizii care participă ca spectatori şi  pariori, ca la cursele de cai. jocul e ilegal, evident, secretul lui e păzit cu o mulţime de precauţii de către organizatori.

cum se poate vedea un asemenea film, fără adâncime intelectuală, nu?, de două ori. f. simplu. dacă te interesează să vezi diferenţele.

în varianta europeană contează mult contextul cultural, politic, social, istoric. personajul principal e un tânăr arab care trăieşte în franţa. spectatorii sunt europeni bătrâni care îşi procură stropul de adrenalină urmărind jocul mortal, pariind genţi de bani pe viaţa şi moartea jucătorilor. faceţi restul, completaţi cu sens povestea europeană cu europeni plictisiţi de normal, incitaţi doar de crimă şi bani.

aceeaşi poveste, în variantă americană, n-are asemenea background. e doar visul american, poţi câştiga peste noapte pt o viaţă întreagă. adâncimea filmului e doar în drama personajului principal care ajunge să joace periculosul joc din întâmplare.

fără istorie, deci. fără explicaţii contextuale. de-aia au succes filmele americane şi în general cultura imediatului, a individului singur cu viaţa şi conştiinţa lui. produsul artistic european explică, uneori prea mult, face trimiteri culturale pe care spectatorul comun le ignoră.

mie mi-au plăcut ambele variante ale filmului, adică mi-au plăcut ambele filme.

oameni cu gărgăuni la cap

văzut medalia de onoare, un film românesc din 2010 de călin petr netzer, regizor de care nu mai auzisem.
filmul nu e rău, în sensul că nu se fac excesele cunoscute: nu se vorbeşte mult şi fără rost, nu se vorbeşte vulgar mai mult decât ar fi credibil, nu se face mişto de proştii de români mai mult decât e cazul.
ca şi în moartea domnului lăzărescu, subiectul poate fi povestit scurt: ion i. ion, ins cu viaţă gri, primeşte o medalie pt merite militare din trecut în locul lui ion j. ion. omului îi intră în cap că de fapt el n-a fost un oarecare la viaţa lui, a fost un erou, din moment ce-l decorează preşedintele ţării. şi se agaţă ca scaiul de medalia pe care statul o vrea înapoi. mai ales că fiul, fugit în canada pe timpul lui chao, vine să-şi vadă familia, şi ce s-ar face ion i. ion fără medalie în atare împrejurări.
filmul e rezonabil ca subiect şi viziune, iar jocul lui victor rebengiuc, bun spre foarte bun, îi ridică destul de mult cota.

epoca de aur ne-a intrat în sânge

după episodul cu statul la cozi şi cu porcul tranşat în apartament.

n-am văzut faze cu porci vii în apartament, nici n-am auzit, dar, cine ştie...

cât despre cozi, am informaţii ample, la prima mână.

cozile erau de multe feluri, depinde la ce se sta: coada la lapte se forma de dimineaţa devreme, pe la 3, 4 sau 5. te duceai în faţa magazinului, lăsai sticlele goale la rând, coada era de fapt un şir de sacoşe cu sticle goale, şi reveneai la ora de deschidere. dacă aduceau şi unt, pacheţele de 50 grame, se forma un alt rând, cineva striga să se dea un singur pachet să ajungă la toată lumea. dacă aveai noroc, te aşezai din nou la coadă, de aceea coada la unt avea aspect circular. uneori îţi venea rândul de câteva ori. vânzătoarea nu comenta, nimănui nu i se părea absurd.
coada la zahăr, la ulei, la carne sau la salam începea pe două rânduri, dar treptat se îngroşa pt că se ataşau cunoştinţe, vecini, astfel încât partea finală a cozii era pe 4 sau 5 rânduri. aspectul ăsta era mereu comentat, cineva striga nu vă mai ataşaţi la rând! dar obiceiul se păstra pt că existau reciprocităţi te-am lăsat lângă mine, mă laşi şi tu altă dată.
coada la pui sau găini vii era haotică, nu era nicio ordine, lumea se ataşa unde credea că are şanse mai mari şi împingea pe cei din faţă. la cozile astea de multe ori venea miliţia să supravegheze.
totdeauna exista teama că se termină ce e la vânzare tocmai la tine, şi evident că multora aşa li se întâmpla pt că niciodată coada nu se sfârşea înainte de epuizarea mărfii. oamenii nu credeau când vânzătoarele anunţau gata, nu mai e! şi nu plecau. am văzut o fază cu miliţieni luând câţiva martori să verifice dacă mai sunt găini în magazin. martorii au ieşit după un timp, fiecare din ei cu mâinile încărcate (găinile vii se ţineau de picioare, cu capul în jos) şi au confirmat nu mai sunt, bă, astea mai erau, duceţi-vă acasă!


mă interesa mai ales când apărea câte unul care comenta situaţii de genul ăsta, sau de genul datului peste rând:
ce, bă, tu dac-ai fi în locul lor, n-ai face la fel?

ce ne amuză = ce ne deprimă

am mai văzut un episod din amintiri din epoca de aur, cel cu alfabetizarea.

să continuăm cu amintirile din epoca de azi, pe aceeaşi temă.

în merişu, sat de ţigani de lângă titu, locuiau o parte din elevii mei, tocmai cei care nu prea dădeau pe la şcoală. trebuia să-i caut acasă, măcar să dea teză.
unde e băiatu ăla al matale, nene?
sub pat, dă-l dracu, nu vrea să iasă. dacă poţi să-l scoţi bine, dacă nu...
trăgeam elevul de picioare de sub pat. îl aşezam la masă, dădeam tigaia la o parte, şi-i puneam o foaie sa scrie.
lucrare scrisă la limba română pe trimestrul I.
şi el scria: uuuuuuuuuuuuuuuu.
măi nene, copilul ăsta nu ştie să scrie?
ştie, dar nu-l ştie decât pe u, că îl mai ţin acasă cu ăla micu, dar-ar dracii în capul lui.

la titu era un combinat avicol uriaş. la ctitorirea lui venise ceauşescu însuşi, eram elev de liceu, a fost singura dată când l-am văzut de la doi metri. un individ mărunt şi cu moacă de om speriat.
pentru puii din combinatul ăla producea hrană o fabrică de nutreţuri concentrate aşezată strategic lângă calea ferată, dar şi lângă satul merişu. sătenii din merişu o duceau foarte bine cu fabrica aia. creşteau porci şi pui, vindeau concentrate în toată zona.
dar, după revoluţie, combinatul de pui a fost ras de pe faţa pământului. au furat tot, până la piuliţă.
fabrica de nutreţuri a pierit şi ea.
ţiganii au rămas.
nu ştiu dacă se mai duce cineva să le tragă copiii de picioare de sub pat.

amintiri din epoca de azi

am văzut amintiri din epoca de aur de cristian mungiu, nu toate episoadele, numai vreo patru.
m-au amuzat nu foarte mult, m-au interesat nu foarte mult.
nu prea au altă valoare, decât una ilustrativ-istorica. ar putea fi prezentate elevilor ca anexe didactice la orele de educaţie civică, dar cu un mare risc. riscul ar fi ca lumea prezentată în aceste filme, românia lui ceauşescu, să fie receptată de elevi ca o lume de proşti. chiar atât de proşti erau (sunt) românii?

iar răspunsul nu poate fi evitat: da, atât de proşti. lăsau nişte tineri să le ia aerul din apartament la analiză chimică, se urcau cu toţii într-un carusel (pt că aşa a sunat ordinul activistului pcr) şi apoi nu avea cine să-l mai oprească, retuşau portretul secretarului general până când îi puneau o căciulă în cap şi o pălărie în mână. filmele nu oferă nicio altă posibilitate explicativa. românii făceau lucrurile astea de proşti ce erau.

legende urbane din epoca de aur sunt mult mai multe decât ştiu autorii filmului:
dispăruseră perdelele din geamurile restaurantelor ca să nu se mai facă matrapazlâcuri pe după perdele.
cercetătorii din agricultură studiau metode de plantare a porumbului pe hectarele patriei.
în parcurile oraşelor urma să se cultive grâu şi porumb, iar la porţile sătenilor se cultivau deja ceapa şi cartofii.
lui moş gerilă (care-i luase locul lui moş crăciun), urma să-i fie suflat postul chiar de tovarăşul, tatăl copiilor din romania, ceauşeii.
şi încă altele.
e greu de înţeles un asemenea comportament uman, dar aşa s-au comportat românii în epoca de aur.
foarte puţine voci s-au opus corului închinat comandantului suprem. iar acelea, puţine, au fost discreditate tocmai de la altitudinea intelighenţiei româneşti.

dar ce vorbim aici numai despre epoca de aur? azi e altfel?

o fi vorba de prostia unora, dar nu e numai atât. e vorba şi de complicitatea ticăloasă a  altora

un film românesc. românesc?

Director: 

Radu Mihaileanu

Writers: 

Radu Mihaileanu (scenario), Matthew Robbins(collaboration), and 3 more credits »

Stars:

 Aleksey Guskov, Mélanie Laurent and Dmitri Nazarov

Thirty years ago, Andrei Simoniovich Filipov, the renowned conductor of the Bolshoi orchestra, was fired for hiring Jewish musicians. Now a mere cleaning man at the Bolshoi, he learns by accident that the Châtelet Theater in Paris invites the Bolshoi orchestra to play there. He decides to gather together his former musicians and to perform in Paris in the place of the current Bolshoi orchestra. As a solo violin player to accompany his old Jewish or Gypsy musicians he wants Anne-Marie Jacquet, a young virtuoso. If they all overcome the hardships ahead this very special concert will be a triumph.

un film românesc pe care am putut sa-l urmăresc relaxat, tensionat, interesat si, in unele momente chiar entuziasmat.

un film fără dialoguri chinuite. un film cu scenariu consistent, cu carne, şi nu scheletic, aproape reportaj, ca alte filme româneşti, unde intenţiile sunt de nota 10 şi realizările de 7.

un film în care se vorbeşte în rusă şi în franceză, nu e vb de nimic românesc. sunt faze est-europene mizerabiliste în care, dacă vrem neapărat ceva specific naţional, ne putem regăsi: în aeroport ţiganii din orchestră folosesc timpul de aşteptare pt a comercializa paşapoarte confecţionate pe loc, la paris, instrumentiştii ţigani şi evrei se împrăştie imediat după cazare prin pieţe şi pe străzi ca să scoată un ban din comercializarea caviarului rusesc, sau din cântatul pe străzi.

accentul nu e pe pitoresc, nici pe politic, nici pe social, nici pe drama umană, ci pe toate acestea la un loc şi încă ceva pe deasupra.