codin

http://www.youtube.com/watch?v=Dic2SbfDiUc

despre războaie

pe tatăl ei îl chema kiprian.

pe soţul ei, dumitru.

dumitru a fost la război în bulgaria. a luat şi el, dacă luau toţi câte ceva?, un batic de mătase dintr-o casă bulgărească. armată de ocupaţie, nu?

să-i duc şi eu liuţei mele!

cum a ieşit din casă, cum s-a urcat pe cal să plece mai departe să ocupe bulgaria, un glonţ a lovit, dar nu pe el, a lovit calul.

dumitru a aruncat imediat baticul de mătase.

de ce trebuia să facă el asta? să ia din casa omului?

a fost şi în celălalt război, războiul cel mare, din sudul moldovei, cu nemţii.

a fost în două războaie şi a scăpat din amândouă. a avut zile.

a murit în vreme de pace, om tânăr, dintr-o injecţie, la spital la bucureşti.

mama lia l-a adus acasă cu carul cu boi.

femeie, bărbatul tău doarme şi tu mâni boii?

nu doarme, e mort.

mama lia avea ochi albaştri. din cauza ochilor ei severi, nu vedeai că e doar o mână de om. rămăsese cu patru copii, două fete mai mari, mama era a doua, şi doi băieţi. rămăsese cu pământul, o groază de pământ, nu mai avea cine să-l muncească. până s-au făcut copiii buni de muncă, dădea pământul în dijmă. oamenii care-i lucrau pământul o ştiau de frică.

nu mi-amintesc să mă fi luat vreodată în braţe.

în afară de soţ, de dumitru, cred că a mai ţinut la unul dintre băieţi, la codin.

codin, abia se făcuse flăcău, stâlpul familiei, şi l-a luat şi pe el la război.

moartea la stalingrad pe discovery

în o mie nouă sute patruzeci şi trei la stalingrad

a dispărut fratele mamei

codin. am văzut de zeci de ori pe discovery stalingradul.

ştiu cum au lovit ruşii flancurile

unde ţineau frontul două armate române. comentatorul

de limbă engleză nu e încântat de ai noştri; pe scurt au fugit

iar centrul - feldmareşalul paulus şi trei sute de mii de germani -

a fost prins în punga rusească. "nu scăpai de katiuşe nici

lungit în rasul pământului" spuneau unii care totuşi scăpaseră

de acolo. "îţi luau plămânii cu totul". dar asta a fost

acum şaizeci de ani

nu mă născusem pe vremea aia. hm. şi-atunci?

codin cel dispărut în încercuire la stalingrad

de ce-mi vine în minte? soldaţii

mulţi au murit de foame. cine a vrut să scape

a mâncat bocanci

şobolani şi rădăcini din pământ. "codin al vostru

a zis băi eu nu mănânc şobolani. şi n-a mâncat. dar nici

nu l-am mai văzut după aia". de-aia mă gândesc la unchiul ăsta

la cei douăzeci şi ceva de ani ai lui. mai tânăr ca mine adică.

ce aş fi făcut - suntem acelaşi sânge - în locul lui la stalingrad

aş fi mâncat şobolani? ei asta e!

cum să răspund

în după amiaza asta calmă de august? mi-l imaginez în tranşee

crăpând de foame (dacă de foame a murit

cum s-a spus). nu cred că se mai interesa să tragă cu puşca în ruşi

sau în oricine altcineva.

urma să moară. nu avea-ncotro şi

dacă nu avea încotro de ce să mai împuşte pe alţii?

mama lia nu a crezut niciodată că a murit. a fost să întrebe de el la regiment, a mers pe jos la ploieşti, unde era regimentul, vreo sută de kilometri.

de câte ori se mai întorcea câte unul din rusia, mulţi ani după terminarea războiului, îl căuta să-l întrebe de codin.

într-o bulă de aer

vrei să te duc la mama lia?

vreau.

la mama lia mă ducea când avea treabă undeva la câmp şi nu avea curaj să mă lase singur acasă.

la mama lia, gardul, curtea, casa erau altfel.

gardul era din mărăcini de pădure, albi, cu ţepi lungi, ca nişte seringi. mărăcinii erau împletiţi printre pari şi deasupra aveau un mic  acoperiş de scânduri, să nu pătrundă apa în gard, să nu putrezească mărăcinii. ei oricum se înnegreau cu timpul şi trebuiau schimbaţi, dar asta nu era o problemă pt o gospodărie cu bărbat. dar mama lia nu mai avea bărbat de tânără.

curtea îmi plăcea mult, era plină de iarbă şi iarba îmi ajungea până la genunchi. aveam cinci-şase ani şi aşa a rămas în mintea mea imaginea curţii de la ţară.

casa era albă, cu prispă, urcai prispa, deschideai uşa şi intrai în tindă. în tindă, în colţul din dreapta, era hornul şi, dedesubtul hornului, vatra cu pirostrii. mă băgam sub horn şi vedeam cerul, iar după ce ochii se obişnuiau vedeam pereţii interiori ai hornului sticloşi şi negri, îi zicea stirigheaţă la negreala aia a hornului. sus pe cer era lumină şi cald, sub horn, în tindă, era semiîntuneric  şi răcoare ca într-un observator astronomic. mă uitam îndelung la bucata aia de cer, poate aşteptam să se întâmple ceva.

să stai aici lângă casă, zicea mama lia, căci şi ea trebuia să plece undeva, dar nu se temea să mă lase singur.

unde mă lăsa ea, creşteau nişte mături şi tigve, noi nu aveam în curte sau în grădină plante din astea şi mă uitam ore întregi la ele.

erau şi nişte tigve mai vechi, din alţi ani, uscate deja şi bune de folosit, aşezate pe lângă prispă. lumea ţine apă în ele sau lapte bătut.

ai lapte bătut, mamă lio?

n-am. dacă n-am vacă, de unde lapte bătut?

dar ce ai?

n-am nimic.

celălalt

mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe tatăl mamei.

era un om înalt. şi cuminte.

cam atâtea cuvinte folosea ea ca să-l descrie. 

dacă mama semăna cu tatăl ei, înseamnă că îi plăcea să facă treabă, că vorbea puţin şi că nu se certa cu lumea.

cred că era vânos, sau aşa credea el despre sine. ridica plugul din brazdă şi-l arunca în căruţă. de la asta i s-a şi tras. s-a rupt ceva în el, a făcut o hernie abdominală.

se lega cu brâu peste mijloc şi a continuat să are, că nu era să lase pogoanele aşa. aveau multe pogoane, el şi nevasta lui, mama lia. nu era să le lase nerăriţate şi nesăpate, nu era să lase grâul pe câmp. nu era să lase snopii netreieraţi. dar miriştile n-a mai putut să le are şi probabil văzuse şi nevasta lui că i se varsă maţele când scoate brâul.

s-au dus cu carul cu boi la bucureşti la spital, el a rămas acolo şi mama lia s-a întors cu carul cu boi. tot cu carul cu boi a plecat să-l aducă acasă, când a primit veste că-l externează. dacă mama avea cam zece ani, trebuie să fi fost prin 1925. E ceva pt o femeie de vreo treizeci şi cinci să meargă şaizeci de kilometri cu carul cu boi prin sate adormite, pe câmp şi prin pădurea râioasa. mai tot ce era de povestit la vremea aia se întâmpla prin păduri sau pe câmp. iar mama lia era o femeie făcută economicos, din puţine kilograme de carne, piele şi oase,  bine puse la locul lor şi bine legate cu nervi.

când a ajuns la spital era dimineaţa, tocmai bine, el a ieşit pe uşa spitalului şi i-a spus de acolo, n-o fi fost prea departe, că trebuie să vină un doctor anume să-i semneze hârtiile de externare. să mai aştepte puţin. a  aşteptat, nu foarte mult, dar el n-a mai ieşit viu, i l-au adus mort.

dacă tot venise să-l ia cu căruţa. 

îi mai făcuseră o injecţie înainte de plecare, din injecţia aia a murit, zicea mama.

bunicul

tatăl meu s-a născut în 1915.

în  1916 ţara a intrat în război. tatăl lui a plecat la război.

femeile celor plecaţi la război rămăseseră cu gospodăriile, cu copiii.

bunica mea rămăsese cu  un singur copil, tatăl meu, dar şi cu pământurile din câmp şi grădină nearate. bărbaţii rămaşi acasă îţi arau ei grădina cu boii lor, dar cu ce să-i plăteşti dacă n-ai bani?

tata a venit de pe front într-o seară, zicea tata. dimineaţa s-a bărbierit  şi dus a fost, nu l-am mai văzut niciodată.

tatăl lui lăsase un copil acasă când a plecat  şi găsise doi când a venit. doi băieţi, pe tata şi pe unchiu stan.

eu l-am văzut pe tatăl lor. ar fi trebuit să fie bunicul meu.

venise cu maşina de la bucureşti. oprise maşina lângă un grup de copii, a întrebat de mine şi m-a chemat la el să-mi dea bomboane.

şi în maşină erau copii, probabil nepoţii lui din bucureşti.  nu mi-au plăcut.       n-am vrut să iau bomboanele.

doar atunci l-am văzut pe tatăl lor şi e prea puţin ca să spun c-am avut bunic.

gârla

fără gârlă pe uliţa mea nu-mi dau seama cum ar fi fost. nasol, cred.

iarna gârla era o fâşie de gheaţă. zburam cu patinele pe ea. cu patinele, adică fiecare cu patina lui de cornier legată de bocancul drept. cu stângul băgam viteză. în unele locuri gheaţa transparentă ne lăsa să ne uităm dedesubt. stăteam pe burtă şi mă uitam cum m-aş uita pe geam să văd peşti. gheaţa trosnea.

ajungeam acasă cu pantalonii uzi şi apoi îngheţaţi, ca nişte burlane de tablă care abia se îndoiau la genunchi.

vara.

dar când se făcea vară? după ce te scăldai prima dată. cine aştepta vara adevărată ca să intre în gârlă? când nu mai venea gârla mare, când apa se limpezea destul, gata, era vară.

locurile bune de scăldat erau la islaz.

nu pe uliţă, acolo oamenii aruncau ce-aveau de aruncat. acolo puteai să mori sau să scapi.

o dată unul a adus un faiton de gunoaie. faitonul tras prea aproape de vad, în pantă, a basculat brusc măgăruşul dintre hulube, aruncându-l ca o catapultă romană prin aer în gârlă.

într-o toamnă, tanti, o vecină venită de la oraş, de-aia îi ziceam tanti, s-a trezit cu gâştele moarte.

plângea şi lua penele şi fulgii de pe ele, să rămână măcar cu atât. pe urmă le-a cărat la gârlă.

dimineaţa ne-am trezit în gâgâit de gâşte mahmure la poarta lui tanti.

fuseseră  bete. de la borhotul de zarzăre, de la boasca de struguri.

şi veniseră acasă, dimineaţa pe răcoare, în pielea goală.

măgari şi capre

când nu li se mai dăduse voie să aibă cai, pe scurt li se omorâseră caii, oamenii de pe uliţă îşi procuraseră măgari.
măgarii erau prinşi în hulube la un atelaj mai mic decât o căruţă, măcar şi numai pt că avea doar două roţi. un faiton.
nici vaci nu puteau să mai întreţină, nu aveau unde să le mai ducă la pascut. apăruseră în loc capre.

măgarii şi caprele nu supărau regimul.

eu i-am zis mamei să nu cumva să cumpere capră, că fug de-acasă. am continuat să avem vacă şi trebuia să mă duc cu ea la păscut. mersul cu vaca la păscut e altă poveste.

măgarii şi caprele nu supărau regimul pt că erau mai mici, sau pt că sunt animale mai vulgare decât caii şi vacile?

am pus-o de mămăligă

mămăliga se face din apă, mălai şi sare şi nu explodează. dar asta e deja altă poveste, o legendă urbană, iar eu vreau să spun poveşti de pe uliţa mea, unde mi-am petrecut jumătate din ani.
pe uliţa mea, la capătul dinspre gârlă, locuia un bătrân.
avea o casă f veche şi un câine.
întâmplările lui, nu ştiu de ce, erau f cunoscute şi comentate în casa noastră. cum prindea el peşte cu mâna, cum îşi făcea mâncare singur...
să-şi facă mâncare însemna să facă mămăligă. cât timp fierbea mămăliga, se frigea şi peştele în jar. după ce răsturna mămăliga pe masa rotundă, joasă, din curte, mai trebuia nişte ceapă verde din brazdă şi puţină sare.
într-o zi, când s-a întors cu ceapa din grădină, a găsit masa goală.

ai luat-o toată, florică? toată? păi, nu-ţi dădeam eu?

noi încercam să imităm mâhnirea din vocea bătrânului şi ne spărgeam de râs. cum putuse câinele ăla să ia mămăliga fierbinte în gură? cum ar fi putut el să înţeleagă că a depăşit limitele bunului simţ, când îl vedeam zilnic cu ochii sticlind de foame?

râdeam, dar să râzi înseamnă să nu înţelegi. dar trebuie să înţelegi tot?

la celălalt capăt al uliţei, unul îşi adusese nevastă în casă. o furase, adică o adusese fără voia părinţilor.
şi acum o pusese să facă mămăligă.
şi el şi părinţii lui se uitau la ea. fetele măritate trebuie să ştie să facă mămăligă.
iar ea se pierduse de tot, cu atâţia ochi asupra ei.
când s-a întors să răstoarne mămăliga fierbinte din ceaun pe masa joasă, rotundă, n-a nimerit şi a răsturnat-o  pe jos, în ţărână.
erau în bătătură, la umbră, căci era vară.
în mod normal, aici s-ar fi terminat o căsătorie, dar asta a rezistat. iar femeia era deja bătrână şi istoria mămăligii era despre viaţa şi norocul ei.