de unde venim? unde ne ducem?

la sfârşit de an






insectele supravieţuiesc prin număr. nu ne place aşa.
oamenii vor supravieţuirea individual, mai întâi individul eu, apoi aproapele şi, în fine, specia, dacă se poate.
dacă nu cumva stimulul care supraveghează asupra speciei a cam slăbit, s-o fi atrofiat organul. altfel de ce s-ar săpa mine de sare pe sub oraşe, de ce ar fi abandonaţi bolnavi pe trotuare, de ce s-ar tăia salariile etc.
să supravieţuim noi şi ai noştri, zic ei.


am înţeles că şi şobolanii, şoarecii,  supravieţuiesc prin număr şi chiar ar avea strategii de supravieţuire a unora prin sacrificiul altora. oamenii n-ar face aşa şi e bine că n-ar face, zic eu.


în africa sunt turme imense de antilope gnu care supravieţuiesc tot prin număr. când le apucă frenezia trecerii prin râul plin de crocodili se calcă în picioare, crocodilii se satură pt un întreg sezon. dar cel mai penibil pt o specie vie e când le atacă vreun carnasier, vreo hienă ceva, care trece printre ele şi-şi alege prada din ochi. deşi sunt mii şi zeci de mii, o iau la fugă din faţa unei singure hiene şi-şi abandonează semenul prins de picior. degeaba au coarnele alea, nu le folosesc la nimic,  dacă doar câteva ar îndrăzni, ar izgoni o hienă. dar nu îndrăznesc, în codul lor genetic nu e scrisă şi îndrăzneala, ca în cazul bivolilor care se întorc şi-şi eliberează tovarăşul prins de lei. bivolul e pe o treaptă superioară antilopei gnu, care dacă e proastă, aşa îi trebuie, să potolească foamea carnasierelor flămânde.


dintre animale îmi plac elefanţii. puii sunt foarte simpatici, adulţii viguroşi, batrânii înţelepţi. socializează excelent. ţin minte unde a murit un semen de-al lor şi-i vizitează osemintele periodic. se pare că şi plâng.


dar poţi să ţii un elefant în apartament?  merge şi o pisică.


la mulţi ani cititorilor acestui blog, celor ştiuţi şi celor neştiuţi!
^^^^^^^^^^^^^^l |^^^^^^^^^^|
( ♥#### Nouvelle année 2011 ####'''♥ |”"”;..,___.
|……_______=====_| l______________l _|__|…, ]|
“(@)’(@)”""""'''''''""*l'(@)l'(@)l """""""""(@)'(@)""""'(@) bisous

buguri

nu sunt chiar mare amator de sf, cărţi sau filme. dar am citit/văzut ceva.

în ce priveşte calculatorul, ştiu cât am nevoie. ştiu şi eu legenda urbană despre bug.
un gândac rătăcit printre cabluri pe vremea când un calculator era cât un dulap (sau mai mare!).

pt mine, un bug este o chestie care  rămâne pe creier şi  incomodează. un caz: într-un interviu, un poet douămiist amintea de o discuţie a lui cu alt douămiist. prietenul ar fi zis că ei trebuie să ştie bine lumea lor, lumea de azi, trecutul să rămână cu ale lui. uite homer, la ce să-l mai citească un douămiist?

nu dau nume pt că nu asta contează. nici măcar să-i vorbesc de rău pe douămiişti nu vreau, unii dintre ei îmi plac. mă interesează doar opinia ca idee-şoc, iar personal ca bug.


cum rezolv: cu nişte idei sf, lumile paralele, călătoria în timp. terminator se întoarce în timp să-i omoare  pe părinţii viitorului erou. fără antecesori, eroul dispare.

cam asta e ideea: fără antichitatea greacă şi latină, fără biblie, literatura de ieri, dar şi de azi, dispare. ar rămâne ceva ca nişte ştiri, news.

rece şi liniştit

Îşi plecă repede ochii, puse palmele întinse pe genunchi şi se pregăti să asculte. Tihon  cită pasajul:
"Îngerului bisericii din Laodicea scrie-i: Acestea zice Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: 
Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit, şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns şi sărac şi orb şi gol!"


n-am să pot fi fierbinte niciodată, mi-am spus. să fiu rece măcar.

aveam, mai mult sau mai puţin, ani douăzeci. la scurt timp, după ce citisem demonii am găsit pe strada (ei! stradă. pe drum, totuşi pe şosea, cred) o biblie hărtănită, adică fără coperţile alea de plastic, în rest, aproape întreagă. o aruncase cineva, probabil, şi o găsisem eu. trebuie să fii orb să nu vezi cum se petrec lucrurile.
am căutat imediat apocalipsa. am citit pasajul şi apoi n-a mai fost nevoie să-l citesc, îl ştiam pe dinafară.

să fiu rece, să nu mă verse din gura lui.

cum te poţi nenoroci

cea mai nenorocită întâmplare citită într-o carte, şi nenorocită e chiar cuvântul, am găsit-o într-o povestire de maupassant.
e vorba de o lectură foarte veche, puteam să fi uitat-o de mult.

o familie din clasa de mijloc, din partea de jos a clasei de mijloc, este invitată la o ceva, petrecere să zicem pe româneşte, n-am cartea prin preajmă. petrecerea va fi într-o casă cu pretenţii mari, tânăra familie face nişte eforturi. printre altele împrumută un colier de diamante de la o familie la fel de tânără. numai că  soţia pierde colierul. şi de aici începe. soţii se împrumută o sumă uriaşă pt a cumpăra ceva identic ca să-l restituie. plătesc din greu, ani în şir. nu-şi mai pot permite nimic, nu mai pot merge nicăieri. nenorocul îl marchează şi pe el, nu mai urcă pe scara socială. după ani de zile de uzură şi viaţă meschină, familia se întâlneşte din întâmplare cu foştii prieteni. nu s-au mai văzut de mult. ceilalţi au rămas mult mai tineri ca ei, timpul  aproape nu i-a atins.
ce s-a întâmplat cu voi, ce-aţi făcut atâta timp?
ei, am avut probleme, dar acum, slavă domnului, am scăpat.
şi le povestesc cum au reuşit după ani de chin să achite datoria pt colierul de diamante. dar, surpriză!
cum aşa? vai de mine! prietenii sunt stupefiaţi.

ceea ce le împrumutaseră ei nu fuseseră diamante originale, ci imitaţii. lumea începuse să fie mai lejeră, se purtau imitaţiile.
iar eroii noştri plătiseră cu viaţa lor pentru nişte imitaţii.
uau!

salut, vecine de blog!

dacă aş fi rămas la ţară m-aş fi ocupat de grădină, de acareturi, de pogoanele din câmp.
aşa, mă ocup de blogul ăsta. intru de dimineaţă, văd cine a mai citit şi ce, postez (sau nu) ceva nou, citesc blogurile pe care le urmăresc.
cam ce face şi un om de la sat.
internetul ne-a întors la satul universal.
nu chiar în satul tradiţional, conservator, despre care vorbeşte atât de pătimaş un romancier viguros (fragil înlăuntru!) ca şerban tomşa.
suntem în era comunicării, totuşi.

în ajun

am intrat în curte şi imediat a început să mă latre o mică gaşcă de câini apărută aproape instantaneu de te miri unde. asta m-a descumpănit un pic (umpic?), ca şi aspectul curţii, ierbos, dar poate mi se pare mie, după atâţia ani. când am ieşit din casă şi m-am îndreptat spre grădină, spre gârlă, gaşca s-a ivit din nou, zgomotos.
măi, să fie, am locuit aici până la treizeci de ani, totuşi.
dacă simt teama din om, cred că simt şi altele.
şi, într-adevăr, au dispărut imediat, tot aşa te miri unde, dac-au văzut că merg direct spre ei şi nu-mi pasă.
gârla e neschimbată.
ba nu, din vad s-a ridicat fâlfâind o pasăre mare, albă, cu gât lung, mai delicată totuşi decât o lebădă.
prin grădina mea nu trecea sena
ci şuţa
legătura mea pe apă cu new york valparaiso murmansk
trecea prin sabar
aş fi putut da drumul unei bărci de hârtie
cu speranţa
că ea va acosta la melbourne...
versuri din tinereţe. dacă n-am ajuns eu la valparaiso, vin pescăruşii la produleşti, mai exact la broşteni, aşa se numeşte satul natal, ca la creangă. numai că eu am plecat de aici între timp, pescăruşii nu sunt la curent, nu citesc poezii.
de crăciun mă trezeam în miros de caltaboş, oamenii iarna nu încălzeau decât o cameră, cui îi păsa de astea?
ăla era mirosul adevărat de crăciun. ăla era crăciun.
mă trezeam neînchipuit de fericit (de ce? de ce?) şi mama îmi zicea să iau din covrigii căpătaţi la colindeţe şi să-i bag în tuciul în care fierbeau caltaboşii. şi să-i mănânc. aia era mâncare.

mai zi de astea, îmi scrie pe mess c.b. din canada, poate încep şi eu şi pe urmă să plâng.

aşa că mă opresc şi mă uit la unul venit în grabă la gârlă, în grădina de-alături. se pişă aproape din mers, cu palma răsucită cu dosul spre prohab, ca o pâlnie din care ţâşnesc jeturi de amplitudini diferite. când ajunge pe malul apei aproape a terminat, mai are doar de aruncat ceva şi apoi pleacă.
poate nici nu m-a văzut.
apa curge mai departe impasibilă, transparentă, în nisip sunt sticle, farfurii sparte, sticlele par brumate, zici că sunt puse la rece. dar nu sunt, mă tăiam până la os câteodată, dar asta era tot, rana se închidea şi uitai.

rădăcina de bucşău iarăşi

sigur că astăzi e crăciunul, sigur că am răspuns şi am dat şi eu câteva mesaje crăciun fericit!, deşi senzaţia mea este că în rumenia trăim în case de sticlă, ştim cam tot ce face, zice şi simte aproapele. ştim ce înseamnă crăciun fericit.

am terminat de citit rădacina de bucşău şi spun că este o carte extraordinară. nu ştiu dacă e capodoperă sau nu este, asta se va vedea în timp, când va prinde patină. am văzut cărţi care au început să se cojească, să se exfolieze.
sper să aibă destin, habent sua fata unele libelli.
ştiu ce mă trăgea la ea, e o lume pe care eu o cunosc foarte bine. în plus, o. nimigean (mult timp eu am crezut că o vine de la oscar, oare de ce?) a scris mai întâi poezie şi asta se cunoaşte după cum pune cuvintele unul lângă altul, după sunet. prozatorii ab initio scriu neglijent, pun cuvintele precum ţăranii fânul în car cu furca, singura grijă e s-ajungă cu el la destinaţie. epic, frate, restul sunt poveşti pentru lizuca.
nimigean a pus dozele de erotic, de filosofic (cu s, evident), de politic, de social. dar a pus doza care trebuie de omenesc, pentru că ştie foarte bine ce spune, lucrurile despre care vorbeşte nu le ştie din auzite.
nu vrea să scrie cum e la modă, sexus, nexus, plexus. dar nici nu evită ce nu e de evitat.
personajul lui pune botul, din păcate, la clişeele cu mogulii şi alte clişee din recuzita cunoscută. partea asta se va eroda repede, deja s-a erodat.
finalul, îngheţat în fotografia intelectualului care-şi lucrează grădina şi a bătrânei mame muribunde care se apucă de citit, m-a lăsat cam melancolic şi m-a scos aşa discret pe uşă afară. nu ştiu ce final aş fi dorit.
dar astea sunt aşa, ca să scriu exact ce mi-a trecut mie prin cap, că doar nu fac cronici aici.

ce cerem. cui cerem

un amic ceva mai tânăr m-a întrebat dacă mă rog. i-am spus că da, uneori, când mi se face frică.
- eu mă rog mereu, mi-a zis el.
- şi ce ceri?
- doamne, doamne, dă-ne, doamne, sănătate, şi mie şi la familia mea!


- mi se pare ok, i-am spus.
- da, şi de la o vreme am adăugat-o şi pe emilia. ... dă-ne, doamne, sănătate, mie, la familia mea şi emiliei!


emilia e amanta.


de fapt, astăzi voiam să scriu despre adrian sobaru, un angajat tvr, care a încercat să se sinucidă în parlament, tocmai când emil boc începuse să-şi debiteze discursul  mecanic.
dar comentariile postacilor portocalii de pe forumuri, care se întreabă cu cât o fi fost plătit de moguli, de opoziţie etc m-au umplut de furie, cine ştie ce-aş fi scris aici.
şi nu e cazul să fiu furios în ziua asta. în zilele astea.

"Boc, aţi luat drepturile copiilor",  a strigat adrian sobaru înainte de a se arunca de la balcon.

rădăcina de bucşău

ce naiba e bucşăul?
mie îmi aminteşte de bucşă, asta e o piesă de metal, ceva mecanic, ceva pentru motoare sau aşa. din cauza titlului, nu m-am apropiat de carte.
iar acum am cumpărat-o şi o citesc. am ajuns la pagina 77 şi merge, ceea ce este bine.
de o. nimigean am văzut cândva, în luceafărul cred, nişte poeme cu strofe, cu rime, cu tot ce trebuie.
pe urmă am văzut la cartea românească nişte teancuri de nicolina blues şi m-am uitat printr-una din ele, din cărţi.
pe urmă l-am auzit pe dan sociu (sau am citit pe clubliterar) zicând ceva despre el, nu mai ştiu ce.
acum ştiu că o. nimigean e un autor mişto. dar inegal. până acum sunt lucruri care mi-au plăcut, dar povestea asta cu intelectualul şi nevasta lui nu mă incită. intelectualul e un om căruia îi place să citească şi să stea la băute şi la vrăjeală cu prietenii. nu se duce la slujbă nici măcar să-şi ia banii (unde naiba o fi lucrând, în paradis?). intelectualul are însă o nevastă care face lucrurile necesare şi neplăcute, dar s-a cam săturat. nevasta nu e emilia din patul lui procust. totuşi. ş.a.m.d.
citesc mai departe şi, deşi sunt cam 500 de pagini, o s-o dau gata, pentru că, nu ştiu încă de ce, mă trage la ea.

cuiul lui chao

aici este o sală de clasă a şcolii din sălcioara, judeţul dâmboviţa. fotografia e din 1999, primăvara.
este o inspecţie de gradul I.
profesorul inspectat sunt eu.

 iar printre profesorii care asistă la lecţie...
da, da, e

nicolae manolescu

dar n-am să spun acum această poveste.
o las pe altădată.
acum am să spun povestea cuiului de deasupra tablei.
până în 1989, de el atârna tabloul celui mai iubit şi celui mai împuşcat fiu al poporului.

cuiul rămăsese fără rost, dacă-l scoteai rămânea gaura.
aşa că de cui am atârnat portretul lui nichita stănescu.

şcoala însă nu mai există, a fost desfiinţată. şcolile nu mai sunt rentabile.

o lună de pe pământ

s-a împlinit o lună de când scriu aici.
de fapt, de când postez aici, pentru că nu scriu zi de zi, mai postez şi texte de prin cărţile mele, publicate sau ne.
pentru că n-am mereu energie pt un text nou, iar să scriu stil proces-verbal cum văd pe alte bloguri nu-mi place.
postez ce-mi place mie şi ce mă gândesc că ar putea să mai placă şi altora.
am un anume tip de cititor-target.
uneori îmi imaginez ce zice când citeşte.
şi aş vrea să mă uit la el când citeşte.
mă interesează feed-back-ul, dar datele pe care mi le oferă blogul sunt contradictorii.
cine din croaţia, sau slovenia, sau thailanda citeşte ce scriu eu aici?
de ce nu apar şi la visitors?
din unele localităţi româneşti bănuiesc cine mă citeşte. mă gândesc la persoanele respective.
din altele, nu. bistriţa, iaşi, timişoara, tulcea, craiova, cluj...

n-am avut un anume plan, sau program. dar observ ca n-am scris despre cărţi citite, despre filme, despre politică, actualităţi, sau chiar sport, lucruri care îmi ocupă mintea.
 e destul timp de acum înainte.

quasi una tragedia

N-are grad prea mare, e obişnuit mai degrabă să execute decât să comande. Îi place să bea, are vinişoare în obraji şi pe nas. Are ceva în priviri, vicios. E convins că toată lumea e ca el. Nu mă duci tu pe mine. Te invită să iei loc, în timp ce goleşte scrumiera la coş şi-ţi oferă ţigări. Are brichetă mişto. Aprinde, fumezi, aprinde, fumează. Aştepţi curios, aşteaptă liniştit. E timp. Aiurea. Ce înseamnă asta n-are grad prea mare, e obişnuit să execute etc? Individul ăsta e mort şi îngropat de mult. Cirotic. De la trasul cu urechea prin cârciumi, probabil. Ce să faci în cârciumi cât timp ciuleşti urechile? L-ai întâlnit de multe ori câţi ani a mai trăit, tot mai cirotic, tot mai comunicativ, iar la un moment dat a dispărut. Pe vremea aia nu părea comunicativ, totuşi a fost cât pe-aci să-ţi arate cu ce ascultă de la distanţă. Nu crezi că vă aud din colţul celălalt? Eşti uimit, în parte ca să-i faci plăcere. Vrei să-ţi arăt? Îi arăt, dom căpitan? În spatele lui e căpitanul. Când a intrat? Căpitanul nu zice nimic. Subalternul înţelege. A făcut o gafă. Am înţeles că vreţi să mă întrebaţi ceva, întrebaţi-mă. Vă grăbiţi? Avem timp. Bine.Totuşi. Despre ce Despre cârciumă. Ce v-amintiţi. Nu mi-amintesc Nu? Nici de ceşti? Ceştile din care beaţi ţuică fiartă. Ce e cu ele? Ce culoare aveau? Ce culoare aveau ceştile? De ce? Nu era una verde? O fi fost. N-a luat-o prietenul tău? O fi luat-o, şi dac-a luat-o, ce? Ce-a zis? Ce-a zis când a luat ceaşca? Habar n-am! Vrei să punem caseta? Puneţi ce vreţi, dacă nu mi-aduc aminte! Vrei să spui că nu ţi-a atras atenţia ce-a zis prietenul tău? Păi, ce-a zis? Bine, inţeleg, sunt naiv. Nu le vine să creadă. Asta e, vinovaţia se încheagă greu. Stăteam acolo, chestionat de doi securişti, şi credeam că în jurul meu nu se întâmplă nimic. Se întâmpla? Ei se străduiau să mă facă să înţeleg că se întâmpla. Şi că s-ar putea s-o încurc. Adică beau aşa cu unii, şi un amic preferă ceaşca verde, pe motiv că are un tată şi îi urmează credinţa. Eu n-am reţinut, ei da. Păi, tu ştii cine e prietenul tău? Cine e? E fiu de legionari, tatăl a fost şef de cuib. Şi? Cum şi? Te întâlneşti cu legionarii în cârciumi, cântaţi Anina, v-a învăţat Doctoru. Nu mă întâlnesc cu Doctoru, nu ştiu să cânt Anina. Dar prietenii tăi cântă. Or fi cântând. Dar te întâlneşti cu ei. Când mă întâlnesc cu ei, nu cântă. De ce n-ai fost când a venit Doctoru? N-am fost, pur şi simplu. Nici nu ştiam că urma să vină. Ciudat. De ce să fie ciudat? Pentru că ştim ce-ai zis când ai văzut zvastica. Ce zvastică? Nu are prietenul tău un carnet negru cu zvastică? A, o prostie. O desena şi el aşa. Dar ai luat a-ti-tu-di-ne. Dar nu mereu, aia e treaba cu dumneata. Căpitanul e nervos. Individul ăsta O fi de fapt abil? Adică îi duce? Ori e şmecher, ori e naiv. Iese din încăpere şi se întoarce cu un tablagiu de miliţie. Îl cunoşti? Nu. A avut probleme pe-aicea prin oraş? Nu cred, că l-aş fi reţinut. Reţine-l, e cu noi. E băiat bun. Pfff. Mama. Sunt băiat bun, mama. Sunt cu ei. Ştii cine e Doctoru? Vag. Ştii de unde vine? De la puşcărie? Dar ştii de ce? A participat la demonstraţii în favoarea contrarevoluţiei din Ungaria. Aşa că, uite ce avem noi aici: un fiu de legionar, unul care desenează zvastici şi ditamai puşcăriaşul, iar tu vii şi ne spui că sunt lucruri întâmplătoare, coincidenţe. Asta anulează atitudinea corectă avută la un moment dat. Eşti un element fragil, oricând poţi cădea în tabăra care nu trebuie. Eşti influenţabil. Ar fi trebuit să faci front împotriva declasaţilor social, a merelor putrede. Nu să te menţii într-o atitudine ostilă organelor securitaţii statului. M-aţi adus aici ca să mă întrebaţi de mine, nu de Doctoru şi de legionari şi de nu ştiu mai ce. Ajungem la dumneata, ai răbdare. Ştim ce părere ai despre Armata Română. Ştim ce crezi despre educaţia prin muncă pentru muncă din ţara noastră. Ce nenorocit, mama, ce mi-a făcut, mama. Le fut muma-n cur cu armata lor. Aveai dreptate, bătrâne. E bătaie de joc, te desfiinţează ca om, ca orice. M-au rugat să-mi aduc instrumentele, mi-am adus instrumentele, le fac muzică ca afară, şi-şi bate joc de mine un viţel ca locotenentul. Stănicuţ e alb spre transparent, efortul l-a desfigurat, are o lipsă de control a mişcărilor nouă. Se aşează pe cofraje din şantier, dar n-are răbdare să stea aşezat, cu toată epuizarea fizică. E în el o energie care nu vine din ţesuturile musculare. Ce-aveam dreptate. Când îi înjurai, când ziceai că e o ruşine să scoţi armata la muncă pe şantiere. Băi, uite, îi bag în mă-sa, să ştii că ăştia te urmăresc pas cu pas. Pe mine, Stănicuţ? De ce? Nu ştiu, ceva cu taică-to, cu tine Vine un colonel de contrainformaţii o dată pe lună şi-şi notează Ce-ai zis, ce-ai făcut Ştii cine are misiune să te urmărească, bătrâne? Şantierul e aproape pustiu. Câţiva dulgheri civili mai bâzâie pe sus agăţaţi ca ţânţarii. Hala enormă amplifică zgomotele, un cui căzut pe ciment de pe schele ţiuie lung. Şi aşa nu mai contează. Nu ştii? Eu. Tata a fost ilegalist, au încredere mare în mine. Trebuie să le spun tot ce zici. Lumea e cum o simţi, acum ocrotitoare, acum ostilă. Păi, ce zic? Ei, mai zici, nu ziceai de armată, nu asculţi Europa liberă? Tu nu asculţi? Ei mă întreabă de tine, nu de mine. Băi, cu Văduva ce-a mai fost. Zicea colonelul că l-ai trimis tu undeva, să ia legătura L-am trimis eu să ia legătura? Sunteţi nebuni. Stănicuţ râde. Eu nu râd încă, dar mă simt bine. Locotenentul Popa nu înţelege: caporalul ăsta e prost? Uite la el cum stă! Caporalul e senin. Încearcă să înţeleagă enervarea locotenentului, dar nu se străduieşte prea mult. Ce-o mai fi având? Locotenentul nu-l mai priveşte, şi-a mutat ochii pieziş şi mestecă din măsele. Faţa lui roşie cu obraji de copil îmbufnat, cu centrul de greutate jos, îi dă aspectul unui buldog de talie mică, întărâtat. Întărâtat, dar nu într-atât cât să muşte. Mai ales că nu ştie încă pe cine. Ăsta e aerian. Colonelul o fi având el informaţiile lui, cu asta se ocupă doar, dar mai greşesc şi ăştia. În fond, el a procedat cum trebuie. L-a adus pe caporal la locul faptei, ar trebui să se dea de gol cumva, să se sperie, să se bâlbâie măcar. Iar el, uite-l, a rămas doar aşa ca o pasăre fără cuib după inundaţii. Unde toarş locotenent? Dacă se preface, e dat dracu, are talent, în paştele mă-sii. Te pomeneşti! Totuşi, chestia cu soldatul Văduva e gândită greşit din capul locului. D-aia nu prea crede el să fie ceva la mijloc, ceva organizat. Zice colonelul: nu vezi că l-a luat în grupa lui pe soldatul ăsta, crezi că e întâmplător? Se organizează. L-a luat în grupa lui, pe dracu! Grupele le-a distribuit el, locotenentul, dar era păcat să-l întrerupi pe colonel din demonstraţie. Realitatea aşa cum o vedea el era mai coerentă. Ai un caz, locotenente! Bagă de seamă! Soldatul ăla aproape îţi dezertează, vine din permisie cu cinci zile întârziere cu explicaţia că a fost răpit. Şi când verifici, ce găseşti? Că e chiar din grupa obiectivului. Nu poate fi întâmplător, locotenente. Şi uite acum: lozinci duşmănoase în cimentul proaspăt, să rămână adică întipărit! Locotenentul arată când a om hotărât să plece imediat undeva, numai că nu ştie unde, când ca unul care zice pagubă-n ciuperci, mi se rupe. Ce-i trebuie lui astea acum, cînd se întocmesc listele de avansări? Eeee! Unde te uiţi, caporal, în fruntea mea? Uită-te jos pe ciment, pe placa proaspătă. Azi a scris. Pe placa netedă de ciment crud scrie: hai liberare nu mai putem îi greu de tot. Cu majuscule, dar aşa de jigărite parca-s resturi încârligate de fier beton de la suduri risipite pe jos. Ar putea cineva să le . adune cu mătura. Caporalul priveşte uimit. Ia te uită. Nouă cuvinte. Astea toarş locotenent? Păi, de-astea sunt peste tot. Sunt şi cântece cu hai liberare, întrebaţi pe soldaţi! Ce vorbeşti, caporal! Tu eşti în armata română de şapte ani, sau eu? Îmi faci tu mie teorie, în paştele mă-sii! NU MAI PUTEM? E şi asta în cântece? ÎI GREU DE TOT? Toarş locotenent... e o tradiţie. Soldatul român are un folclor, liberarea din armată e mitizată, supradimensionată oricum, pentru că unii trăiesc mai prost în civilie decât în timpul serviciului militar, aici au un rost, un program, masă şi casă asigurate, dar e o stare de spirit, o dorinţă vagă exprimată în cuvin Trăiesc mai prost acasă decât în armată? Şi vin aici să scrie lozinci, caporal? Vrei să spui că le-au scris civilii, caporal? Toarş locotenent, putem restrânge cercul suspecţilor. Aici scrie îi greu, ori în sud nu se spune aşa, se spune e greu. Sunt de pe lângă Piteşti, ştiu Iar eu sunt moldovean şi-ţi spun că-n Moldova se spune îi greu di tăt. Termină cu prostiile astea. Atunci dintr-o zonă de interferenţă, Galaţi Văduva de unde e? De la Bacău. Dar nu e el, e de serviciu la cantină. Paştele mă-sii. Cu contrainformaţiile lor şi cu lozincile lor. Ăsta e prost în felul lui, dar în alt fel destul de abil. Să vorbesc cu comandantul, mă sare schema pentru nişte prostii? Locotenentul se luminează. Ştie. Caporal! Ordonaţi! Pune un soldat să netezească betonul. Lună! Peste o jumătate de oră plutonul să fie încolonat aici cu valiza. Fuga marş! Priviri rapide, de animale mici, hăituite. Valize trântite, capace. Cu valiza? Dă-te, bă, la o parte. Hai. Gata? În faţa dormitorului, aduna-rea! Bază, soldatul Văduva! Striga bază, soldat! Bază! Şi mantaua, toarş caporal? Nu mantaua, bolovane! Care mai eşti? Stănicuţ, Moacă, uitaţi-vă voi. Grupa a patra e gata? Hai, că vă ia dracu. Pluton, spre dreapta, v-aliniaţi! Pluton, drepţi! Pluton, la dreap-ta! Pluton, înainteee marş! Rap-rap-rap. Unde ne duce mă? Pe şantier, înapoi? Ce facem pe şantier cu valiza? Ţine cadenţa, soldat! Stâng, drept, stânga. Stâng, drept, stânga. Pluton, stai! La dreapta! Toarş locotenent! Plutonul e gata pentru programul de instrucţie! Sunt comandantul grupei întâi Pluton! Ai venit aici, soldat, să te pregăteşti pentru luptă, ai venit aici să te pregăteşti pentru muncă. Ai hrană, ai pat, ai program de lucru, ai program de voie. Ai învoire acasă, la Leana, soldat. Nu eşti aici ca să scrii lozinci duşmănoase, soldat. Poate nu ştii ce e aia greu de tot, soldat. Vrei sa-ţi fie greu, soldat? Rămâi pe loc, caporale! Vrei să ştii cum e greu de tot, soldat? Ascultă comanda la mine! Rap-rap-rap! Civilii se uită: pleacă ăştia? Femei de şantierişti cu copii mucioşi de mână, cu copii plângăcioşi în braţe, cu copii atârnându-le-n vintre. Oaaa! Rap-rap-rap! Pluton, ocolire dreapta, marş! Dormitorul rămâne în urmă, barajul de pe Argeş rămâne în urmă. Pe Argeş în jos, deci. Realitatea contrazice literatura. Pas alergător! Rap-rap-rap-rap-rap-rap! Pas alergător cu valiza. Să vezi acuma, mamă. Mama! Ne fute locotenentul, mama! Primii paşi, primii ani, primii kilometri nu sunt ei cei mai grei. Greu e că nu ştii cât are să dureze. Poate să dureze oricât. Nimic din ce nu e în capul locotenentului nu poate opri mecanismul. Mecanismul e locotenentul. El poate alerga oricât. Trebuie să te ţii după el. Te doare mâna? Mută valiza în stânga. Te doare stânga? Mută valiza la loc. Îţi intră transpiraţia în ochi? Îţi ies din gură aburi groşi? Răsuflarea nu-ţi mai ajunge, nevoia de aer e mult mai mare? Valiza vrea să se deschidă tocmai acum? Trebuie s-o ţii ca pe-o mapă? Ai rămas printre ultimii? Plutonul s-a întins pe un kilometru. O să fii ultimul, soldat? Doamne. Mama. Cineva m-ar fi putut decupa de acolo şi m-ar fi putut muta într-un apartament, într-un fotoliu, cu o revistă în mână, dar n-o făcea. Argeşul curge în dreapta, poate scârbit. Lanurile de porumb din stânga au altă treabă. Lumea asta poate nu are nevoie de mine. Pot să cad în bot, să-mi dea sângele ca borhotul. Merg sau mor.Vrei să ajungi la batalionul disciplinar? Ochii au înţepenit, privirea e fixă? Mâinile şi picioarele se mişcă precum nişte foarfeci? Poţi să mori acum, peste zece metri, sau mai departe în sud. Departe în sud, capul plutonului s-a oprit. Mai e ceva de stors, dacă poţi să ajungi acolo. Dacă mori acum, mori ca un prost. Primii ajunşi sunt întinşi pe spate, cu gurile ridicate la cer. Următorii fac salturi înainte-culcat. Nu eşti ultimul, jumătate din pluton se târăşte din urmă. Unii nu mai pot să alerge, mută doar picioarele din loc în loc. Când ajung şi locotenentul le ordonă salt înainte se prăbuşesc, dar nu se mai ridică în timp util. N-ar mai putea evita glonţul care face o mie de metri pe secundă. Mureai de o mie de ori în luptă până acum, soldat. Chiar şi folia abrazivă mângâie până la urmă. Polizorul cizelează, de fapt. Ai ajuns înainte, meriţi să trăieşti secunde bune şi să te uiţi la nenorociţi. Eşti bărbat, un mascul de zebră transpirat. Ai traversat râul, iar crocodilii înfulecă hălci din alţii, din neputincioşi. Ăla e caporalul Stănicuţ? E ultimul, nu, e penultimul, ultimul a fost adus pe braţe inconştient.

cum vorbim

ne-am oprit pentru o după-amiază şi o noapte la polovragi, într-o cameră închiriată în regim de pensiune într-o  casă ţărănească în apropierea mănăstirii, nu departe de peşteră, care şi ele se numesc, evident, polovragi.
eu pun accentul ca la fragi, pe a, dar localnicii îl pun pe prima silabă.
originea cuvântului e întunecată în trecutul legendar, evident.
istoria locului, sat, mănăstire şi peşteră, are şi ea elemente fabuloase legate de supravieţuirea pe aceste meleaguri.
ce-om fi făcut o mie de ani? vorba filosofului sceptic.
la polovragi ai ce.
noi am vizitat mănăstirea, peştera şi am stat de vorbă cu gazda.
şi ne-am uitat la peisaj.
şi am băut apă de munte, după cum ne-a atras atenţia tanti verginica, vedeţi că avem apă proaspătă permanent la robinet, vine direct din munte. şi am respirat aer de munte.
- şi la bucureşti lucraţi acolo, cu mitică? m-a întrebat cu un început de respect femeia.
- nu, nu suntem colegi de serviciu. ne cunoaştem de pe clubliterar.
- aha.
respectul femeii a coborât o nuanţă, dar a rămas evaziv, fiind vorba de clubliterar, bănuiesc.
cam aşa se discută cu un om de la ţară. vedeţi, n-am zis ţăran, la noi e un termen peiorativ.
mitică e poetul dumitru bădiţa. el e din polovragi şi lucrează la o televiziune în bucureşti, ceea ce impune respect. tanti verginica a tatonat terenul şi în ce mă priveşte. dacă i-aş fi spus că sunt profesor, bănuiesc că aş fi căzut cam rău în ochii ei. dacă i-aş fi spus că sunt scriitor, nu ştiu. bănuiesc că nu m-a citit, aşa că la ce să risc. dar cu clubliterar am mers la fix.

iarna

sărbătorile de iarnă vin ca un tăvălug, trebuie să te bucuri obligatoriu de primii fulgi de zăpadă, de primul colind, de prima bucată de şorici, de primul păhărel de tzouika de prune, de prima petardă de revelion, de primul ger adevărat de bobotează. şi apoi, gata, vine primăvara.

dar nu e atât de simplu.

după primii fulgi de zăpadă  - vă daţi seama cât mă abţin să nu zic fulgi de nea?- vin şi următorii, vine şi târmoceala de pe trotuar, vin şi coloanele de maşini blocate sub nămeţi pe marginea străzilor.

după şorici vine şi caltaboşul, vine în genere maţul ghiftuit cu de-ale porcului, porcării cum zic unii cu o glumă veche, la îndemână.

după primul păhărel, al doilea e obligatoriu, nu se poate fără soţ. iar pe urmă încerci să-ţi aminteşti unde ai rămas, la cu soţ ori fără.

despre competiţia petardelor de la miezul nopţii dintre ani, no comment.

toate astea vin ca un tăvălug pentru că nu lasă loc de intimitate şi reacţie personală. trebuie să le faci, trebuie să te bucuri cu toată lumea, măcar cu cât mai mulţi. trebuie.

mucii lui dumnezeu

când dumnezeu trăia
venea la şcoală desculţ
ne făcea poftă să venim cu toţii desculţi
prin praful alb
să lăsăm urme mici pe scândurile negre de motorină.

stătea în ultima bancă
nu prea vorbea
învăţătoarea zicea că are ochi albaştri şi transparenţi de copil retardat
şi să nu ajungem ca el.

când se apropia paştele sau crăciunul
învăţătoarea punea pe unul din noi
să facă listă cu cine s-a dus la biserică. el nu era pe listă
de paşti veneai la biserică dacă aveai haine noi
iar el n-avea.

când a murit era singur
se urcase pe un stâlp electric pusese mâna pe fir
aşa ţin minte intrarea luminii electrice în sat
cu dumnezeu pe stâlp şi mucii lui atârnând

hai, vară, hai!

soldaţii erau mai în vârstă decât mine cu ani buni, eu n-aveam decât nouăşpe, unii făcuseră deja puşcărie şi se simţeau în armată ca şi acolo, aveau mişcările muncilor grele setate unui ritm lent, apăsător, munca era o pedeapsă.
încă de pe la orele nouă, zece, apăreau broboanele transpiraţiei, le ştergeau cu mâneca, lăsau târnăcoapele jos, se uitau în sus şi strigau:
hai, noapte, hai!

şi noaptea venea.

cu avionul la botoşani

prima călătorie cu avionul a fost la botoşani. cu un antonov un avion  mai vechiuţ. 

cu el mă cunoşteam de copil. trecea antonovul făcea o jumătate de oră pe cer. nu mai erai aşa singur pe câmp. şi mormăia ca un pui de bursuc.

m-am întors de la botoşani cu personalul cu naşu la botoşani se bea foarte mult. era viscol era urgie trenul a rămas în gura mă-sii prin moldova în câmp. am scos capul pe fereastră nu mai era nici cer darmite avion. mă-nvineţeam trenul stătea n-aveam nimic de băut. eram doar cu cămaşa şi haina  puteam să mor acolo n-ar fi ştiut nimeni cine sunt şi ce-am căutat iarna la botoşani.

pe unul din barurile din botoşani îl chema chiricuţă sau trebuia să vină şi chiricuţă şi-l aşteptau nu mai ştiu

la fel de adevărat

l-am văzut de departe de la fereastră. 

mi s-a părut că el e

am strigat pet i-am făcut cu mâna

dar n-a fosl el.

l-aş fi chemat în casă. pe platoul ud

de ciment

mic şi alb alb cu negru

părea al nostru

ziua lui denis

doamna psiholog care vine la fiecare început de an şcolar să ne cerceteze la etaj  - la bibilică, dacă vreţi! - ne-a văzut probabil fără chef în toamna asta şi s-a gândit să ne binedispună,  să ne antreneze cu un banc.
ştie cineva un banc nou cu bulă? ne-a întrebat.
nimeni n-a ştiut.
no problem, ne-a liniştit dumneaei. m-aşteptam să nu ştiţi. pentru că bulă nu mai e, din păcate. sau din fericire, nu ştiu. acum e denis!
am ieşit în stradă şi am constatat că poliţia îmi ridicase maşina pentru parcare în loc nepermis.
aşa am aflat că poţi parca unde vrei, pe trecere de pietoni, în intersecţie etc. dar nu în locurile nepermise de poliţie şi de primărie. locuri pe care trebuie să le ştii, şi le afli doar păţind-o o dată, altfel n-au niciun marcaj special.
m-a costat 250 ron informaţia.
nasol pe vremea lui denis, dacă astea sunt semnele  lui.

astăzi denis a lovit din nou. o zi mohorâtă, după ore de curs, cu şedinţe fără sfârşit. şi asta după o dimineaţă cu lichidul  îngheţat şi în consecinţă cu fiesta mea oarbă ca o cârtiţă din cauza florilor de gheaţă de pe parbriz, tocmai când mă grăbeam.  şi asta după o noapte de urmărit finala campionatului uk de snooker pierdută lamentabil de mark williams pe care, ce sa fac, îl simpatizez, ţin cu el.
n-aveam ce face?

bad boys

ăsta e blocul. urci scara când nu e nimeni

eviţi uşile

urci încă o scară

şi la uşa aia de stejar lăcuit

te opreşti. acolo găseşti locuri

bune de dormit mâncare în cutii lângă uşă

apă

schimbată mereu.

să fii atent să nu fie oameni pe

scară. şi în apartamentul ăla sunt oameni

dar altfel. noaptea

e mai bine afară. pe garaje

eşti singur şi sub pântec acoperişul

e cald. lumea se mişcă încet-încet

spre dimineaţă. ţii ochii deschişi

şi trăieşti lumea asta

o zi potrivită pentru orice

pe aici vremea se încăpăţânează să rămână neschimbată. adică nu zăpadă, nu gheţuş, nu parbriz îngheţat dimineaţa, nu tranşee săpate de plugul de dezăpezit şi betonate de ger, prin care fiesta mea are mari probleme să răzbată, nimic din toate astea. ba, acum de dimineaţă, cerul este limpede ca ochii unui nevinovat.
ar fi vreme de plimbat. dacă nu s-ar fi scumpit benzina din nou, dacă salariul, după buget cum ştiţi, coane fănică, n-ar fi venit din nou aşa discret şi subdezvoltat ca un stat subecuatorial african.
aaa, dar acum nu se mai zice state subdezvoltate, se zice ţări emergente.
e altceva, nu?
sigur ca da, sună mai bine.
dar nu e frumos să te plângi public, mai ales de cursul leului în buzunar. altele avem noi în sufletul nostru intelectual.
cine ne opreşte să călătorim cu gândul?
când eram eu elev, călătoriile le făceam pe hartă, la ora de geografie. de fapt, nici nu-mi închipuiam că lumea nu va rămâne pe veci, pentru mine, o hartă de carton, colorată cu verde la câmpie şi cu maro la munţi. chiar am şi rămas cu fascinaţia hărţilor, nu glumesc, am şi scris un text despre asta cândva.
totuşi, un ministru contemporan cică ar fi plecat, în 1988 sau aşa, de la un liceu din romania şi s-ar fi înscris la un liceu în franţa. pur şi simplu.
înseamnă că eu nu mai ştiu în ce ţară am trăit. te puteai duce unde voiai, dar se pare că nu ştiam toţi.
eu, oricum, nu ştiam. mai ales că-mi amintesc cum nadia comăneci, tot pe vremea aia, a trebuit să fugă, să treacă graniţa ilegal. aşa ştiam că e regula.
visul meu în ce priveşte călătoriile pe vremea aia era mult mai modest. după liceu, mă gândeam să plec pe jos spre sud, neapărat spre sud.
nordul îmi dădea frisoane. sunt un tip solar.
voiam să merg din sat în sat, să muncesc ici şi colo pentru o bucată de pâine, să dorm la marginea satelor în iarbă şi frunze.
să ajung la dunăre.
să urc pe un şlep ceva, cu voie sau fără voie. mă gândeam că n-or să refuze oamenii de pe apă pe unul ca ei. la o olimpiadă şcolară din clasele mici scrisesem că o să mă fac marinar. eram cumva de-al lor, deci.
să ajung la constanţa.
să nu mă opresc acolo.

uite cine citeşte!

photo © ioana  geacăr

asta numesc eu atitudine

photo © ioana  geacăr

cum se ating bilele de rulment

Când am sunat-o pe Emilia eram singur acasă în zi de lucru, eram cap limpede la ziar în ziua aceea şi n-aveam nimic de făcut până pe la patru după-amiază când trebuia să fiu la birou. Aş fi încercat să scriu ceva, dar n-aveam niciun subiect cât de cât, o zgârietură  în care să mi se oprească unghiile. Am luat numerele din agendă la rând şi-am început să mă întreb pe cine. Uite aşa am ajuns la numele ei şi, dacă spun acum că n-o mai văzusem de zece ani, trebuie să explic cum de aveam numărul? Contează de unde îl aveam? Bine, atunci îl aveam de la un amic, care descoperise că unii, despre nu bănuise că se cunosc, avuseseră cândva o poveste. - S-o vezi acum, a zis amicul. Aşa că am sunat-o şi mi-a răspuns imediat, mi-a cunoscut vocea, am discutat câte ceva, nu mare lucru, cum stau cu banii, i-am raspuns cum se răspunde la întrebarea asta, n-am dat importanţă adică. Ăsta sunt eu. Emilia are o garsonieră într-un bloc urât, cu o casă a scării ca în unele filme americane. La fiecare etaj e un hol pe toată lungimea, cu o mulţime de uşi. Fiecare mi se părea ademenitoare cu povestea din spatele ei. Am ales uşa Emiliei. Garsoniera ei este destul de mică, foarte mică de fapt. Un pat lângă peretele dinspre uşă, o canapea, un birou cu calculator în partea opusă şi o măsuţă joasă în mijloc, asta e tot. În faţă e uşa de la balcon deschisă, iar pe măsuţă o scrumieră în care arde o ţigară şi încă o scrumieră în care nu arde nimic. - Poţi fuma. Mai fumezi? Am auzit întrebarea Emiliei, dar mă fascinează monitorul de paişpe acoperit cu ceva, nu mă prea pricep la lucrurile femeieşti, o bucată de pânză colorată în orice caz. Compoziţia monitor îngălbenit de vreme + băsmăluţa de pe capul lui pare un cap îmbrobodit de femeie de ţară. Mă înveseleşte imaginea găsită fără niciun efort. - Nu mai fumez. - Şi altceva ce nu mai faci? zâmbeşte Emilia la mine şi asta înseamnă că zâmbesc şi eu. - În rest fac orice, dar de băut azi nu pot. Am zâmbit în continuare şi i-am explicat de ce: sunt de serviciu la ziar. Totuşi, au trecut zece ani. Emilia se uită repede într-o oglindă agăţată pe undeva. Asta înseamnă că m-am uitat la ea prea insistent. Asta e, acum nu mai zice nimeni nimic, chestiunea pare suspendată, dar nu-i nimic. Trebuie să laşi să treacă, timpul umple orice. - Îl foloseşte cineva? arăt eu cu degetul. Emilia se uită la degetul meu, e şi normal, ce secrete să mai aibă garsoniera ei pentru ea. - Băieţelul meu. - Unde e? Aproape îmi vine să râd. Deci, eu nici nu ştiam că are un băieţel. - La joacă. Pe undeva pe-afară, după blocuri. Cu atâta teren de discuţie în faţă, golul de adineauri a rămas în trecut. Emilia face un rezumat, ştie că-mi plac lucrurile bine descrise dar reduse la esenţial. Aşadar: căsătorită (cu un subofiţer de poliţie), divorţată cu un copil, fără job. - Şi din ce trăieşti? Asta chiar n-ar fi trebuit să întreb, dar ce să fac dacă nu pot să m-abţin? Ăsta sunt. - Am din când în când pe câte cineva. Mă mai ajută. Deci ea nicio problemă. Atunci, nici eu. Trebuie să spun că am fost îndrăgostit teribil de Emilia acum zece ani. Era o liceeancă rebelă, făcea totul pe dos, cum să n-o iubeşti? Nu rezistam în ochii ei albastru intens cu o nuanţă metalică gri. - Mai ţii jurnalul? întreb aproape în şoaptă. - Am vreo patru-cinci caiete, registre de-alea groase, e totul scris. - Sunt şi eu în jurnalul tău? - Sunt destule pagini cu tine. Da, ce, ai vrea să-l citeşti? - Îţi dai seama că da. Mi-l dai? - Îţi dai seama că nu. Nu are rost să insist, gesturile ei au fost întotdeauna perfecte. Inutile, dar perfecte ca bilele de rulment. - Dar pot să te ţin puţin în braţe? Şi dacă tot sunt deja în picioare, o ţin pe Emilia în braţe cam un minut, apoi plec.

pubela de gunoi

modelul nostru din micro doişpe e pubela de gunoi

din centrul parcării. am vrut să scriu asta de ieri

dar nu-mi ieşea deloc. îi tot dădeam cu iarna.

era cald

voiam puţină răcoare

creierul se juca şi el n-avea ce face:

dumnezeu a pus o cortină de fulgi de zăpadă

în jurul parcării

lumea s-a micşorat. lumea e cât parcarea.

pubela e soarele nostru

iar urmele de paşi către scări sunt raze solare.

astăzi înţeleg ce voiam. nu mare lucru. să scriu puţin

(scrie în fiecare dimineaţă o pagină

pe inima goală!) despre pubela asta

dar nu reuşeam nici puţinul ăla.

mi se părea derizoriu. cum să scrii despre o pubelă

cine e fraier să creadă. voiam să-ncep aşa: am instituit

postul de filosof în micro doişpe l-am scos la concurs

l-a câştigat pubela. ridicol

nu? apoi fel de fel de filosofeme. de ce să căutăm departe

ce e chiar lângă noi? bla-bla-bla

eram conştient că nu ţine eram amărât

a venit iar pasa aia nasoală

iar nu pot să scriu mă blochez în tot felul de farafastâcuri

cu pubele cu filosofi

când era atât de simplu de spus că de dimineaţă aveam

inima atinsă de rouă. egală cu sine

primea în sine lumea.

cu toate că                                                                                 

                                                                                                                                                                                                     

              

   photo © ioana  geacăr