fără chef

pe marginea de ciment a balconului, doi porumbei.

el se scutură zgomotos, își aranjează penele, rămâne un pic în poză ca și cum s-ar gândi la ceva, și apoi se scutură din nou, aranjează din nou fulgii de dedesubt.

ea stă pe burtică, cu burtica lipită de cimentul îngust, întoarce din când în când capul spre el, dar degeaba. nu e interesat niciun pic, trece tacticos, conștient de sine și de valoarea diferită a lucrurilor de pe pământ. are gesturi sacadate, parcă așteaptă ceva oficial într-o gară unde va ajunge un tren important.

ea se ridică, îl ciugule delicat, îl sărută pe cioc și se așează lângă el pe burtică.

el se face că plouă.

ea se ridică pe piciorușele roșii, îl ciugule, îl sărută din nou.

el are acum o ezitare, i se pare că trenul oficial a venit și că e timpul să se ducă repede la peron, dar renunță și se urcă pe ea. dă din aripi ușor, pentru echilibru, și sare lângă porumbiță apoi.

ea se ridică, se scutură scurt și decolează razant spre pământ.

el se uită după ea nedumerit, derutat, și pleacă într-o doară pe urmele ei.

ce ne ascund pietrele

pentru că fusese sâcâit de securitate ani de zile, și nici măcar nu știa de ce, existau doar vagi bănuieli cum că tatăl lui fusese legionar, anatol se hotărâse se reziste prin cultură. se trase de prin cârciuma unde sporovăia cu amicii verzi și uscate și unde aveau masa lor de tablă vopsită verde, cu o gaură în mijloc, dracu știe de ce. aici bem noi și fumăm, până o să umplem cu scrum gaura aia, zicea anatol pe vremea aia. și apoi râdeau și ce bine era.

dar lucrurile bune se plătesc scump.

când termină facultatea, își găsi post de suplinitor în învățământ într-un sat aproape de creierul munților, un biet sat țigănesc, unde anatol se simți foarte bine. țiganii adunau afine din pădure și din poieni, ciuperci și ghebe pe care le duceau la oraș, sau le vindeau la marginea drumului la turiști. aveau și căprițe, aveau și găini și-l aprovizionau astfel și pe domnul profesor de română sau de franceză, pe anatol, specialitatea era după cum se nimerea în anul ăla să lipsească titularul de drept. v-am adus lăpticul și ouăle, dom profesor, zicea cine le aducea, vreun căpșor cu părul zburlit, cu coșuleț de nuiele în mâini. bine, lasă-l acolo, zicea dumnealui cufundat în citit cum era. mi-a zis mami să-mi dați și banii, că-i strânge să-mi teneși, șort și maieu de paști, ascuțea ochii spre el căpușorul.

anatol făcuse o pasiune pentru cultura dacică. citise pârvan și densușianu, dar asta nu era nimic pe lângă ce aflase apoi, nu mai știe nici el de unde și cum, despre comoara culturală dacică ocultată de fortele cuceritorilor romani și ale urmașilor lor. de ce nu apare pe columna lui traian nici un translator? în ce limbă vorbeau romanii cu dacii?

așa descoperise el că limba română, pe care dacii o vorbeau și pe atunci, e mai veche decât limba latină, ba chiar că latina e o continuatoare în linie directă a limbii române. ce ne-au făcut ăștia sute de ani, ce ne-au îndoctrinat,  ne-au umilit și ne-au furat trecutul și gloria, rostea împietrit anatol.

se apucă să strângă pietre de râu, anume roci care se spărgeau în lespezi subțiri dacă le loveai cu pricepere. aducea lespezile acasă cu faitonul tras de măgarul vreunui sătean, țiganii aveau și măgari. înșira lespezile prin curtea casei abandonate în care trăia și se străduia apoi să citească mesajele dacice ascunse atâta vreme sub râu. auzise că un poet de prin buzău citea deja pietrele dacice, și descoperise epurasusarupe, o anagramă a mesajului usidepipurusa. el de ce n-ar putea? mă rog, el nu avea nimic cu purusha,  precum se decisese să aibă de-acum încolo poetul din buzău.

sătenii au văzut ce face domnul profesor, curtea lui arăta bine pavată cu lespezi. au început și ei  să le spargă, să-și facă garduri și case și chiar să vândă.  

anatol are și el aproape gata un dicționar român-român(dac)-latin, din care se vede ca lumina soarelui de pe cer cum asin din româna dacilor liberi devine asinus în limba latină. quod erat demonstrandum,  găsi el într-un manual de latină de clasa a opta, și i se păru că se potrivește.

proză foarte scurtă

trăia în bucurești,  își găsise un loc la căminul p16,  în cuptorul cu microunde al unui masterand pe care colegii îl numeau andrei, iar părinții cristi. la un moment dat tatăl lui cristi s-a îmbolnăvit și s-a internat la institutul clinic fundeni.  tatălui nu-i plăcea mâncarea de spital și așa a ajuns cuptorul,  într-o zi geroasă, de la căminul din regie la mama dracului, în fundeni.  în salon mai erau încă doi internați, doi domni maniaci ai curățeniei aseptice.

era destul de plăcut și aici, iar gândacul își reveni repede după călătoria  cu metroul și cu autobuzul  prin ger. așteptă ce așteptă să se obișnuiască cu programul celor de-aici, oarecum diferit de ceea ce știa el de la cămin. aceștia dormeau și ziua, iar noaptea se trezeau deseori și gândacul nu mai știa ce să facă, avea nevoie să iasă și el măcar un pic undeva.

tatăl lui cristi văzu chiar de-a două zi căcățișurile de gândac sub cuptor pe frigiderul alb. se temu că iar o să se certe cu domnul r. și cu domnul m., vecinii lui de salon. adună excrementele mărunte negre și negre cu un prosop de hârtie umezit în alcool sanitar, dar a doua zi erau altele în locul lor. vecinii încă nu observaseră, dar era o chestiune de ore, maxim o zi.

l-am omorât azi-noapte, nu-l mai căuta, mi-a zis dimineața d-l radu.

mă uitam îngrijorat sub cuptor .

cum? era pe frigider?

ar fi vrut el, dar n-a apucat, a zis vecinul. l-am văzut venind de la baie, am fugit și l-am prins sub papuc. un’ te duci, gică, fire-ai al dracu cu microbii tăi. la frigider, ă? ia de-aici, jigodie!

păi e sigur că venea, nu se ducea?

venea, venea, l-am văzut și ieri noapte, dar ieri mi-a scăpat al dracu, a fost mai iute ca mine, venea de la baie spre spre frigider, ce eu sunt prost?

asta a fost viața lui gică, botezat și mort în ultima clipă a biografiei lui palpitante.