nu am bănuit niciodată
că examenul de conducător auto amator poate fi sursa unui asemenea stres.
dădeam din umeri când auzeam că l-a picat cineva. dă din nou, asta e. când ești
implicat, lucrurile nu se mai văd așa, mai ales dacă pici de două, trei ori. niciun
cuvânt din seria umilință, exclus, teamă, nu sunt ok, niciunul nu este exagerat
sau nepotrivit situației. acum că am depășit momentul critic, aș putea să
vorbesc relaxat, chiar să fac glume, dar nu e cazul cu mine. un altul , dacă iese
cu bine, uită și trece șuierând mai departe la altă provocare. trec și eu, dar
nu uit, vorbesc post factum pentru că abia acum pot s-o fac, în punctul maxim
al crizei situația mă strivea, nu puteam nici măcar să vorbesc despre, s-o
descriu. mi-ar trebui un control de sine de care nu sunt în stare, și n-o să
fiu, presupun. plus că am fost totdeauna
atehnic, și nu vedeam în vreo variantă de viitor necesitatea sau posibilitatea
de a conduce mașini. polițiștii și instructorii apăsau și ei clapa responsabilității
la volan, nici nu era nevoie, pentru că groaza de a omorî pe cineva cu mașina,
din neatenție, evident, altfel cum?, adia de undeva din viitor. asta mi s-ar părea
și mie exagerare, deși în adâncul tremurator al piftiei din care suntem făcuți
știu că nu e. am cunoscut persoane care
au luat carnetul din prima, dar la prima cursă singure la volan au clacat.
înțeleg perfect ce s-a întîmplat, s-au trezit abia atunci din somnul amniotic
al vieții cotidiene, când s-au uitat alături și scaunul din dreapta era gol, nici
un ajutor de nicăieri, pe cont propriu într-o dihanie de metal care ucide
oameni pe străzi, chiar și dacă ești ultraatent. fierul e fier, n-ai ce-i face, o zic și profesioniștii șoselelor.
o doamnă a virat brusc la dreapta, când văzut prima mașina venind spre ea pe
contrasens, s-a ferit, a ajuns în șanț.
ce faceți, doamnă, aici, cum s-a-ntîmplat?
nu fac nimic, dom
polițist, nu vreau decât s-ajung acasă întreagă, luați-mi carnetul de șofer și
nu mi-l mai dați niciodată, că nu-l mai vreau.
alta a intrat încă
de la prima pornire în stâlp, mergând în marșarier cu mașina turată la maxim.
știu cum se poate pierde controlul, am pățit ceva de gen, de-aia știu. în
momentul critic, ori cedăm tentației abandonului, ori ne trezim din somnul în
care viețuim zi de zi. trebuie un declic, dacă comutatorul nu funcționează, suntem
făcuți. varză.
știu că există pe
lume aviatori, piloți de submarine, militari din forțele speciale, ingineri,
formula unu, puști care conduc ilegal încă de când erau și mai puști și furau
cheile de la tații lor beți, oameni fără imaginație, persoane pentru care
timpul înseamnă doar azi etc. s-ar putea ca vreuna dintre aceste persoane să
ajungă să citească asta undeva, pe facebook poate, căci dacă tot am atâta timp ca
pensionar de boală, intru pe facebook și citesc ce-i trece lumii prin cap și așa mi-a
venit și mie ideea să scriu. ar putea să citească și să spună ce aiureală.
mașina nu face decât ce o pui tu să facă, dacă o duci spre șanț, sigur că-n șanț ajungi,
e logic, e simplu.
e simplu? tocmai că
nu e, doamnele de care am vorbit mai devreme n-au vrut să intre în stâlpi sau
în șanțuri și au intrat totuși, pentru că dorința din creier nu se potrivește
întotdeauna cu gesturile care urmează. plus panica.
am parcat cândva într-un loc îngust, între două clădiri, s-o spun și pe-asta, tot ziceam că știu
cum se poate pierde controlul. locul era destul de nasol, în pantă, asta
înseamnă în coborâre, deci nu în rampă. erau câțiva metri până la un gard de
scânduri putrede, iar dincolo de gard panta continua în arătură. când am vrut să plec de acolo, am apăsat
ambreiajul ca să pornesc motorul, în aceeași stare de somn a lucrului făcut din
obișnuință, conduceam de mai bine de un an hea!, ce surprize să am? surpriza a
fost că mașina a luat-o la vale ușor fără niciun avertisment și fără nicio
intenție din partea mea, mă și vedeam ridicol cerând ajutor să scot din arătură
mașina. cu greu aș fi putut să spun ceva cu sens despre cum a ajuns acolo.
oglinda din dreaptă a hârjâit pe zidul vecin, dar, fiind rabatabilă, nu a
ajutat la nimic. sperasem o sutime de secundă că da. nu puteam nimic, nimic, nici
să gândesc, nici să fac, nu știam ce. alunecam dincolo, în postfactum.
frâna de mână,
tâmpitule, am țipat și animalul s-a trezit, a tras frâna de mână. am rămas
minute bune respirând greu, culcat pe volan.
ce dacă nu
se-ntâmplase, era ca și cum s-ar fi-ntâmplat, ab-so-lut re-al, din moment ce a
produs aceleași scurtcircuitări și trăiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu