cronica ioanei dunea din revista lolita

_{Ioana Dunea}

SKIP TO CONTENT

·         HOME

“george geacăr se poate să-mi faci aşa ceva?”

Dacă în “zoom. gaura de vierme” George Geacăr părea convins că “despre disperare/ aş vrea să vorbesc/ dar despre ea nu se poate spune nimic/ chiar nimic”, volumul publicat anul acesta, “foarte foarte aproape”, îl infirmă. Din disperarea bolii şi degradării fizice apare unul dintre cele mai pline de vitalitate poetică volume ale ultimilor ani în literatura română. Nu e o surpriză pentru cititorii obişnuiţi cu poezia lui George Geacăr că autorul ştie să scrie, că este extrem de meticulos şi responsabil, atent şi la cele mai mici detalii textuale şi preocupat de construcţia volumelor. Nicio concesie nu face nici în acest volum. Dimpotrivă, veţi fi surprinşi de tonul unitar, de o textură verbală aparent simplă, dar migăloasa şi indestructibilă. Sub aparenta unitate de ton şi disciplină discursivă pe care o datorăm profesionismului poetului, se află un conglomerat de trăiri la limită şi vibraţii: “sarcasmele, luciditatea, melancolia tăioasă, simţul luptei”. Cum foarte bine observă Dan Sociu pe coperta a patra “iadul organelor i-a ascuţit lui Geacăr instinctele şi toată energia i s-a strâns în minte ca un pumn care loveşte, şi nu numai să se apere, să atace”, nu pe şantaj emoţional merge Geacăr, nu pe impresionarea cititorului cu orice preţ, pe tânguire, ci pe asumare. Cu toate etapele pe care le implică: şocul diagnosticului, etape de abandon, luptă, resemnare, egoism. Într-un interviu recent în “Poets&Writers”, Edward Hirsch vorbeşte de necesitatea distanţării, a scrie din miezul durerii conducând la incoereneţă. Total de acord, mai ales că în anii din urmă am avut câteva volume (de debutanţi şi nu numai) care au mizat totul pe experienţa traumatică, însă rezultatul textual a fost indecent. Conformaţia poetică a lui George Geacăr este cu totul diferită şi se poate spune că prin “foarte foarte aproape” se reabilitează poezia suferinţei.

Desemantizare

“aici nu ţi se întâmplă nimic”, “iau pastilele şi mă gândesc regulat la nimic”, “eu şi cu mine stăm la fereastra/ de la spitalul fundeni. şi nu vedem nimic/ şi n-auzim nimic”. Scurtcircuitarea legăturii cu exteriorul conduce la desemantizare. Pot fi urmărite în volum cele 3 etape: golirea de sens “mi-au estimat prima dată un diagnostic pe holul/ spitalului din târgovişte – leucemie./ şi m-am sprijinit de perete. pe urmă m-am dus în pat. am aşteptat/ semnale. corpul era indiferent/ creierul nu ştia ce să zică”, abisul asemantic “oamenii fac lucruri/ pe care nu le înţelegem deloc/ de la un timp” şi resemantizarea: “liniile de pastile luate una câte una şi insulina/ injectată în burtă la ore fixe/ dau sens. orele se scurg cu rost/ indiferent dacă faci sau dacă nu faci ceva”. Acesta este, de fapt, şi marele atu al volumului care este perfect gradat şi care “te prinde”datorită unei abilităţi de dozare şi organizare a materiei poetice proprie doar autorilor foarte buni. Avem în 60 de pagini istoria degrădării (deloc plată si previzibilă), a vieţii de dinainte şi de după leucemie, a disperării (iată ce frumoase versuri: “nervii sunt ca sârmele/ pline de zăpadă/ cu burta la pământ”),a încercării de a înţelege, dedublându-se, dovada inteligenţei autoscopice, şi salvându-se de discursul liric sentimentaloid atât de riscant pentru o astfel de tematică şi în capcana căruia s-a aluncat deseori cu naivitate în poezia recentă. Atrag atenţia în “foarte foarte aproape” asupra unui mod ideal de a nu cădea în sentimentalism/ patetism/ văicareală pe care George Geacăr îl stăpâneşte şi îl dovedeşte în repetate rânduri: fără anevoiasă pregătire retorică, amănuntelor li se deschid culoare metafizice ca în “ce rămâne”: “începuse să-mi placă să umblu vara/ pe ici pe colo. îmi cumpărasem fiesta./ ar ramâne cortul sacii de dormit şi saltelele/ pneumatice/ şi pompa de umflat saltele. cutia frigorifică/ şi termosurile pentru cafea caldă.// puse pe şifonier sus/ şi pline de praf”. O tensiune emotivă sub care se poate ghici mocnirea unei nevroze: “ e un moment în serile de ianuarie când/ se aprind/ luminile/ în bucureşti şi ne uităm pe/ fereastră şi poate ne gândim/ dacă. sau e ceva confuz nu/ ne gândim la nimic decât nodul/ gâtului se mişcă în sus”. Probabil că alţi poeţi în astfel de situaţii ar fi deraiat violent şi ar fi rupt traseul monoton prin scurte congestii. Nu bufeuri pasagere sunt poeziile lui George Geacăr, oricât de simple si cvasiaforistice ar părea “cafeaua de dimineaţa/ dupa atâta timp/ e ca solveig”.

“noua panglică a morţii în păr” (Charles Simic)

E greu de crezut că, fără complicate mecanisme retorice, fără volute enumerative care să imprime cititorului cât de intens te doare, ai putea scrie o poezie a suferinţei. George Geacăr se dezice de tot acest travaliu şi se rezumă la autencitatea care vine din confesiune şi din sarcasm: “ei bine/ sunt o persoana cu handicap/ aşa a stabilit/ o comisie de medici experţi”, “am arterită diabet/ leukemia. câteodată inima/ zece cu şase/ nouă cu cinci. poate crede că e de vină şi ea. pun mâna/ în dreptul ei/ să se simtă mai bine/ să avem comunicare şi noi”. E greu de crezut că o poezie cu “perfuzii cu antibiotice cu dureroase puncţii medulare” poate să placă atât de mult fără ca cititorul să fie vreun morbid, ci doar pentru că e bine scrisă şi atât de versatilă ca trăiri: “trebuie zen/ să rezişti (…) sigur că e egoism. egoismul vital”, renunţare “îmi imaginez haite de blaşti/ bântuind întunericul venelor mele. leucocitele trombocitele eritrocitele/ sunt îngrozite. iar eu nu pot să fac nimic pentru ele. doar să dorm/ să aştept să mă ocupe anarhia definitiv”, proiecţii “o să merg cu ei prin oraş la primăvară”,obişnuita şi confortul: “m-am dus şi m-am întors cu cafeaua/ de la automat am simţit un fel de confort ca/ de staţiune”, uneori cu irizaţii psaltice: “aşa stau faţă în faţă cu lumina aia/ strălucitoare/ nu-mi dau seama/ dacă primeşte mesajul meu./ şi ce are de gând”.
George Geacăr este un foarte bun observator şi estimez că ar putea scrie o bună proză realistă. “foarte foarte aproape” cuprinde intrevenţii ale colegilor de salon, fiecare cu inflexiunile lor particulare, configurând o lume diversă, unită doar de suferinţă: pragmaticul domnul d. de la salonul 101 fundeni, damna g. o femeie tânără a făcut recădere după transplant, un ţigan cât un urs care a făcut chimioterapie, domnul c. care a obţinut trimitere in israel pentru transplant, domnul r., fost muncitor de la 23 august, şi domnul m, din drăgăşani, prieten. Unii apar doar într-un vers, alţii trec prin mai multe texte în tonuri contrastante, în spatele lor fiind caractere de o diversitate fascinantă. Sunt secvenţe în care temperamentele sunt mai puternice ca iminenţa dezastrului, mici blankuri, respirouri “d-l din drăgăşani şi d-l r nu m-au primit/ în baia lor/ eu nu le-am lăsat cuptorul cu microunde când am plecat/ acasă.”.
“foarte foarte aproape” este şi unul dintre cele mai autentice volume de poezie socială: colapsul sistemului sanitar, criza medicamentelor, mafia finanţărilor “nu oricine/ obţine o suta de mii de euro de la cnas/ mie nu cred/ că mi-ar fi dat.// dacă ai bani se rezolvă/ zicea vecinul de pat de la drăgăşani. el nu avea nici pentru şpagă/ centrele de recoltare de masa eritrocitară/ şi trombocitele nu-i trimiteau nimic. suferea ca un câine.”, legendele urbane: “există medicamente noi pentru/ leucemie. au fost inventate dar/ nu intră în circuit/ pentru că ar falimenta pe alţi fabricanţi”, indiferenţa personalului sanitar “doctoriţe/ nesimţite în cabinete lânga cafele/ indiferente la cozile/ de la uşile lor” sunt văzute din interior cu intensitate lucidă, fără a fi inchizitorial, ca prin obiectivul lui Cristi Puiu.
Cred că rareori s-a scris mai cutremurător despre moarte ca aici:”domnul d. a lăsat o/ cutie de brânză topită iaurturi şi/ o ciorbă de perişoare – presupun – într-un plastic. noi ne-am tras/ pachetele din frigider/ ceva mai departe de pachetele lui. ale lui au rămas/ într-un colţ singure pe raftul de jos”
Fie şi numai pentru versurile acestea, “foarte foarte aproape” îl poziţionează pe George Geacăr în prima linie a poeziei româneşti contemporane.

(apărută în revista lolita, chişinău, nr.1)