altă dată,
de la un punct aş fi perceput lipsa de conversaţie cu jenny ca o apăsare sau ca
o jenă. ea nu prea mai deschide discuţii, a încercat o dată să-mi povestească
ceva, impresiile ei dintr-o plimbare pe la o colegă de clasă. mi-a descris casa
colegei, din întâmplare simpatia mea din clasa a noua, casa altui coleg care
locuia şi el pe acolo, a făcut unele comparaţii care până la urmă m-au enervat.
i-am zis că doar nu s-a dus ca să le evalueze casele. s-a supărat, şi şi-a
cerut scuze, dar s-a închis în ea şi nu-mi mai povesteşte nimic, pt că se teme
că spune lucruri care mă enervează, pe care nu le-ar putea evita, pt că ţin de
cum vede ea viaţa.
e ca tine,
gata, e ca tine, zice ea dacă vede că a zis ceva care mie mi-a picat rău.
acum,
apăsarea nu apare deloc, scurta îmbrăţişare din camera de cămin e povestită
încă de celulele epidermice, iar în ce mă priveşte cel puţin, şi de alte
celule, mai din adânc.
facem paşi
împreună, mergem ca pe la noi prin sate, căci am ieşit din zona cu trotuar şi
asfalt. e un drum ca de ţară care merge printre porumburi şi la un moment dat o
coteşte la stânga cu intenţia clară să iasă din nou la asfalt, la altă stradă
însă, cea care merge spre bucureşti. când ne apropiem de gardurile din spatele
curţilor, jenny lasă drumul şi o ia pe lângă garduri, între ele şi tarlalele de
porumb e pământ nearat, o fâşie de iarbă colorată în tonuri de verde închis sau
deschis, în funcţie de umbra de salcâmi aruncată pe ea.
mişto.
ne lăsăm
jos pe iarbă, ne întindem pe spate să se disipeze căldura din epidermă, şi să
intre răcoarea prin pori.
este
linişte ca de sat, adică nu de tot, se aud cârcâituri de găini şi lătrat leneş
de câine, dar ceva mai departe, astea sunt zgomote care fac parte din
construcţia calmului de la ţară. unde ne-am aşezat noi, nu latră nici câini, nu
cârcâiesc nici găini, se aud zgomote îndepărtate de muncă, bufnituri de lemn
căzut la pământ, cuie bătute de ciocan, dar departe, în altă lume. probabil e
atelierul de tâmplărie, da, asta trebuie să fie, după stivele de lemn pătrat pt
boxpaleţi depozitate dincolo de gard. stivele alcătuiesc un ecran de lemn alb,
prelucrat, care atenuează zgomotul lumii, dar noi nu ne uităm la ecran, e în
spatele nostru, dac-am ţine ochii deschişi am vedea o pictură poantilistă în
verde, roşu, albastru, frunze, soare şi
cer, dar nu-i ţinem deschişi.
jenny îmi
atinge degetele mâinii stângi cu degetele ei şi apoi se retrage. cum stau pe
spate, cu ochii închişi, zâmbesc şi caut degetele ei, dar nu le găsesc, deşi mi
se păruse că le-am atins. mâna mea stângă explorează orbeşte prin iarbă, dă de
degetele ei din nou, iar le pierde.
pleacă după ele, dar drumul se închide deasupra, e ceva mult mai mare şi cald
decât nişte degete, care nu mă lasă să explorez mai departe. ridic palma cu
totul, să aproximez cam ce-ar fi şi
palma mea prinde ceva moale şi ferm totuşi, e un sân.
deschid
ochii, jenny e culcată pe partea ei dreaptă cu faţa la mine. e cu ochii
deschişi, dar nu se uită la mine, ci la mâna mea de pe sânul ei, ca şi cum
numai ea o interesează. o prinde de degete cu mâna ei dreaptă, o ridică de pe
sân şi o aşează pe stângul, presând puţin mâna mea peste el. apoi o coboară pe
panta abruptă şi o opreşte la poale cât să-i simt inima.
cuore matto, matto da legare
aşa îi
bătea inima.
deci asta
e. aşa se întâmplă.
îmi place
să ating lucruri rotunde şi calde, întorc mâna pe sân şi îl strâng puţin prin
sarafanul albastru. apoi trec de el spre spate şi o trag pe jenny spre mine cât
să fim faţă în faţă. gura ei este întredeschisă, limba mea trece dincolo fără
nicio reţinere, ca una de-a casei, şi se ascunde sub limba ei mângâind intens
vasele acelea albastre de sânge ştiute de la anatomie. mâna mea dreaptă coboară
pe spatele ei, corpul îi frisonează, şi se opreşte pe fund. o trag pe jenny
spre mine, ea vine numai puţin, se opreşte apoi, aşa că mă apropii de ea, cât
s-o acopăr cu corpul meu, parţial doar, peste sâni. îi simt sânii pe piept, îmi
plăcuse chestia asta în camera de la cămin. limba ei cotrobăie prin gura mea,
mă desprind puţin să respir, să-mi revin, jenny vine după mine expirând tot
aerul din ea sacadat şi apoi trăgând altul la loc. eu rămân pe spate, ea se
urcă pe mine cu picioarele depărtate şi se trage înapoi atingând umflătura de
sub sliţul meu. eu nu mai pot urmări ce se întâmplă, din nou am erecţie îngrozitoare
şi acum chiar că n-am cum să evit s-o simtă şi jenny. o simte desigur, căci se
fixează pe ea şi eu mă întreb uluit ce se întâmplă, e varză în capul meu.
penisul îmi zvâcneşte. jenny se freacă de mine în sus şi în jos, dar
apoi se
opreşte brusc, cu capul pe umărul meu, răsuflă greu şi-mi spune printre
răsuflări să nu mă uit înapoi.
să ne
ridicăm amândoi o dată când zice ea şi să fugim.
de ce, zic
eu.
sunt unii
la gard, se uită la noi.
îmi dau
seama cum pot că or fi muncitorii de la atelierul de tâmplărie. sigur că mulţi
m-ar cunoaşte.
să nu ne
vadă numerele matricole, zice jenny, dar asta e valabil doar pt ea, eu n-am
număr matricol pe cămaşă, ca ea.
hai, zice
jenny, şi chiar o luăm la fugă fără să ne uităm înapoi, dar sigur că auzim
fluierături, râsete şi
voi sunteţi elevi, băăă! aţi venit aici la futut?
ne oprim la
marginea lanului înalt de porumb. ne scuturăm cât de cât, dar cu feţele ce să
facem? mă uit la jenny şi îmi dau seama cum trebuie să arăt şi eu, ca după o
oră de sport, de alergare de rezistenţă.
jenny zice
să plecăm de aici pe rând, să nu ne vadă cineva ieşind din porumb împreună. eu
nu ştiu ce să zic, aprob prin tăcere. ea pleacă prima, eu rămân uitându-mă până
când dispare la curba dinspre cămin. nu trece nimeni pe-aici. n-are cine să
vadă ceva. mă dor rău testiculele, mă desfac la şliţ să urinez, poate se mai
eliberează din tensiune ceva. glandul penisului e roşu aprins şi, înainte de a
evacua urina, eliberează nişte picături uleioase, ultima dintre ele lăsând în
urmă un fir prelung.
nu ştiu ce
să zic, am capul golit.
când urc
pasarela de peste linii, simt un fel de tangaj în aerul cald al după-amiezii,
parc-aş fi pe vapor. mă opresc puţin să mă uit la peronul gării, la chioşcurile
de ziare şi de ţigări, la chioşcul cu sticluţe din faţa restaurantului gării.
nu se mai găsesc ţigări bune, au dispărut dintr-odată, dacă mai vrei kent,
marlboro sau d-astea, cauţi la bişniţari. e douăşcinci un pachet, bineînţeles
că n-am atâţia bani să fumez, mă mulţumesc cu carpaţi fără filtru sau mărăşeşti
de sfântu gheorghe mai rar. dar nici pt astea nu prea am bani.
pe peron e
puţină lume, îmi place f mult să mă uit la cei care pleacă.
cu coada
ochiului am văzut că iese cineva de la secţia tf de miliţie, un miliţian,
aştept să treacă pe sub pod, să-l văd la faţă o clipă. de sus pare o broască
albastră înaintând cu labele din faţă în aer. îi ştiu labele. într-o seară
frecam cu încă unul peronul gării, colegul de cameră la care-am fost astă-vară,
aşteptam să apară cineva să punem mână de la mână pt un pachet de carpaţi fără
filtru şi o sticluţă de brandy. nu
apărea nici dracu şi râdeam ca tâmpiţii, nervoşi, din orice. când am trecut pe
sub pod, în întunericul din preajma postului de miliţie tf, a ieşit ăsta în
faţa noastră
ia veniţi
încoace, mă, la lumină!
ne-a
întrebat dacă avem buletinele de identitate la noi. n-avem.
ia poftiţi
înăuntru!
înăuntru
mai era încă unul la un birou. a ridicat nişte ochi bulbucaţi spre noi şi abia
când i-a lăsat la loc pe hârtiile lui, a întrebat
ce e cu
ăştia?
ăştia?
ăştia nu ştiu cum îi cheamă, n-au acte.
a, n-au
acte? păi să le scrii câte-un proced-verbal de amendă la fiecare.
dom plutoner, începu colegul.
ce e mă? ai
prins grai?
da n-am
făcut nimic, dom plutoner. ce-am
făcut?
asta o să
vedem acu, ce-aţi făcut. ia treceţi colea la birou, hai c-avem timp toată
noaptea.
simţeam c-am intrat în mecanism şi că
n-avem nicio şansă, oricum o să pierdem. eram speriat, recunosc, pt că nu ştiam
cât de mult o să pierdem. să-mi imaginez că ne ţin toată noaptea la miliţie şi
dimineaţa cheamă directorul să ne ia în primire. faza cu menghina era în toi,
asta ar fi picat la fix, ca o cireaşă. ce să fac, ca să ies din capcană.
dă-le câte
o coală de hârtie să dea declaraţii, zise bulbucatul fără să se uite la noi.
daa. acum o
să dăm cu subsemnatul şi o să spunem tot ce ştim. cine suntem, de unde suntem,
ce căutam în seara zilei de, pe peronul
gării, tot.
şi atunci
mi-a venit ideea să nu-mi dau numele real, să scriu că mă cheamă m. în rest, am pus domiciliul,
ocupaţia, locul de muncă (studiu), am povestit ce căutam în seara zilei de, pe
peron – pierdeam timpul – şi am aşteptat să termine şi colegul. şi reuşeam să
fiu senin, liniştit. nici când plutonierul a luat declaraţiile şi s-a dus lângă
telefon şi a zis
acum, să
verificăăm!
nu m-am
agitat. nici când mi-am dat seama, din discuţia la telefon a plutonierului cu
şeful de post de pe uliţa mea, că mica mea schemă de inducere în eroare a fost
dejucată. acum mi-era egal, zarurile erau aruncate, urmăream ca la televizor ce
urmează.
cum ziseşi
că te cheamă, domnu elev de liceu? mă întrebă plutonierul calm, de parcă mă
anestezia pt palma fulgerătoare ce a urmat. parcă mă izbise o şipcă de gard în
obraz. eram complet ieşit din context, nu realizam ce şi când s-a-ntâmplat, mă
lovise în timp ce vorbea, eu îi urmărisem vorbele. era o paranteză deschisă şi
închisă fulgerător şi în ea eu, stupid, bătut la miliţie de o broască albastră
care avea de partea ei totul. am învăţat umilinţa pt tot restul vieţii, pt că
n-am urlat să-mi apăr vreun drept, care drept?; n-am aruncat obiectele din
birou de pereţi, nu l-am apucat de gât pe broscoi. a triumfat raţiunea măruntă poţi s-o încurci şi mai rău! care, cum
se vede, mă ghidase din adânc toţi cei optişpe ani.
ce mai
contează, dacă tot am desoperit că sunt laş. am dat declaraţia cu numele
adevărat, bulbucatul ni le-a perforat şi le-a băgat în dosar, plutonierul
stătea sprijinit într-o bucă de un birou şi ne-a avertizat că e ultima dată,
dacă ne mai prinde fără buletin de identitate prin gară o belim. ne-a făcut
semn că putem să plecăm, pe urmă s-a răzgândit şi a îndreptat arătătorul înspre
noi
îmi spuneţi
şi mie acum de ce râdeaţi ca proştii, ă? de cine râdeaţi,
şmecherii
pulii mele?, mai auzim înainte de a se închide uşa în spatele nostru.
