din eroare

au cerut să tăiem dudul.

suntem responsabili de viața

dar vor să fim și de moartea lui. a avut

crengile pline de omizi câțiva ani în urmă

dar a trecut prin astea

și face și acum aer răcoros în fața blocului. pare

că știe cui îi datorează câte ceva. noaptea

frunzele lui se mișcă pe ecranul jaluzelelor

aproape de noi.

ne liniștește. noi n-am crescut aici

am venit de la țară

dudul pare că știe și asta. uneori e plin de ciripituri.

o să-l ajutăm să îmbătrânească aici

chiar așa cum e el

cum a apărut el

dintr-o eroare

mai vedem

de-afară se-aud mamele tinere cum își cheamă

copiii la umbră.

țin fereastra înclinată pentru o gură de aer

și intră țipetele lor și mă integrează. e o generație 

sub patru-cinci ani care deocamdată nu e gerontofobă.

deci îmi face plăcere

s-o ascult

s-o primesc odată cu aerul reavăn în camera mea.

parcă suntem pe buza vulcanului. încă nu e amiaza.

soarele încă n-a explodat.

mai e mult până se înnoptează. mai avem. mai stăm pe-aici

mai auzim

mai vedem

mă uit la știri

nu sunt un om împuținat mai am totuși

șaizeci din noușcinci cât aveam.

sunt o insectă mare

cu exoschelet.

coșul pieptului

membrele subțiate osoase

mandibula.

apuc hrana și o duc către gură

bâțâind chelicerele. ochii larg deschiși

și sticloși

impenetrabili

se potrivesc cu noul ordin

căruia-i aparțin. nu mai am sentimente.

simt totuși ceva

o lipsă 

îmi lipsesc elitrele cred. măcar mi s-ar fi împlinit

un vis din viața anterioară

de om.

aș fi putut când am chef

să zbor 

de la fereastra mea de termopan.

să fac ture ample și să vin înapoi

să mă uit la știri la tv

Realitate şi irealitate în gaura de vierme, de Ana Dobre

Crezul artistic al lui George Geacăr transpare din aceste mărturisiri care dau întâietate virtualului: „ficţiunea înseamnă poate că./ poate că o gaură de vierme este şi existenţa umană./ măcar că omul o resimte ca parcurs, mai rapid decât ar fi de/ dorit, dintr-o zonă necunoscută în alta la fel de necunoscută./ poate că într-o gaură de vierme prezentul e singurul timp posibil./ ce este prezentul fără conştiinţă? nimic./ conştiinţa? o amprentă de identificare pe care sinele o numeşte eu, iar ceilalţi el”. Reperele teoretice sunt eul – conştiinţa interogativă, lumea, ficţiunea −, relaţia dintre ele constituind modul original de raportare la lume şi de revelare prin metafore. Gaura de vierme este metafora care-i explicitează viziunea poetică: „personajul volumului gaura de vierme transferă materialul livrat de conştiinţă printr-un loc îngust, o fantă. timpul prezent în gaura de vierme: oameni, lucruri şi întâmplări la care, din motivele lui, eu nu a renunţat, care sunt vii, active”. Ficţiunea concurează permanent realitatea, „ficţiunea a avut ocazia/ dar realitatea s-a ţinut bine”, într-o luptă continuă care este viaţa însăşi.
Poezia care dă titlul volumului cu metafora lui revelatorie, gaura de vierme, dă expresie unui imaginar haotic, în care obsesiile, sugerate prin imaginea terifiantă a invaziei şobolanilor, traduc înstrăinarea de sine: „s-ar putea să existe găuri de vierme s-ajungem cu mult mai repede undeva”. Sentimentul acut apare şi în nu contează nimic, în ciuda instinctului de conservare. 
Debutând la 44 de ani cu volumul întâmplări cu creierul meu, poetul a recidivat apoi cu concert pentru coarde vocale şi nervi, pentru ca în zoom. gaura de vierme  să releve o extraordinară capacitate de adaptare la cursul şi febra timpului. Fără a fi excesiv cerebrală, poezia lui George Geacăr transcrie în metaforă proza vieţii cotidiene, sentimentalitatea fiind implicită sau complementară.
Imaginile pe care le înregistrează ochiul subiectiv al poetului sunt fotografii ale clipei, ale momentului care aspiră la transcenderea efemerului. „Halta minusculă” cu dale de piatră chenăruite de iarbă cu felinar, fântâna. Căsuţa din basme, plopul, robinetul din care curge „o picătură de sânge”, cutia poştală din care curge, ca dintr-o clepsidră, „un fir de nisip” sunt topoi care compun un imaginar la limita fantasticului, o lume în care poetul este emirul, stăpânul iluziei, aspirând spre „oaza de linişte” şi armonie a artei.
Părând invadat de obiecte: „recipient albastru-verzui la capătul razelor serii/ obiect de cult luminiscent/ cu etichetă de mazăre-boabe, peste margine se răsfrâng/ trei lalele atingând lemnul mesei/ cu petalele, alaltăieri fragede, acum răvăşite...”, poetul face mişcarea de retragere în sine pentru a deveni atent şi inteligibil la acele „întâmplări cu creierul meu”, univers interior pe care-l contrapune, prin puterea iluziei, idealului, lumii materiale, exterioare. În fizica lumii, poetul înscrie metafizica fiinţei, elementele lumii reale se dematerializează în „materia” interiorităţii, refăcând drumul de la material la imaterial, palpabil/impalpabil: „răspunzi strigătului care se stinge în perete dar glasul/ îţi este dezarticulat ca al puiului de prepeliţă şi apoi/ n-ai tulbura somnul celor din preajmă?/ ah dar desigur viaţa e vis. te visează cineva care se/ va trezi un moment/ iar apoi va visa altceva altceva”.
„Lumea reală”, în care „casele au pereţi galbeni/ castanii frunze galbene”, îl ispiteşte cu cântecul său de sirenă − „mi se cerea să merg încoace şi încolo/ în lumea reală”, dar poetul îşi asumă iluzia: „stai acolo în vis în orice vis/ al orişicui ar fi visul/ e mult mai bine...”, mod de a sugera alternativa lumii fictive, absolută în idealitatea ei, univers compensatoriu ce satisface nevoia de vis. În acest „timp virtual”, ninsoarea traduce trecerea, nevoia de puritate „în aerul pur, poetul regăsind raţiunea, visul, inspiraţia, arta”. Virtualitatea este văzută şi static: „trăiam într-o fotografie pe vremea aceea”, asociată parodic cu „călărirea în zori”, ceea ce echivalează cu credinţa în fantasma iluziei: „ce spunea zeul scriam eu...”. Creatorul este, însă, propriul demiurg: „ce este mai adevărat decât mâna mea/ care scrie? nimic”, universul este voinţă şi reprezentare, ordonându-se în funcţie de aspiraţii, doruri, ţeluri.
Ca şi-n Levantul lui Mircea Cărtărescu, lumea este text, este scriitură. Cele două realităţi sunt „substituiri”, una revelându-se prin cealaltă. Filozofia care se insinuează – viaţa este iluzie − motivează credinţa aproape mistică într-un univers compensatoriu. „Ieşirea din text” este o naştere, o geneză, sugestie a lumii ca ierarhie de sfere: „după douăzeci de zile descopăr/ în sufragerie purtată de hula covorului/ o sticlă ambuteiată plutind./ o pescuiesc/ scot dopul şi ce să vezi? înăuntru o coală a patru/ şi pe coală chiar textul de mai sus, măi să fie!”. Ideea unui demiurg postmodern apare în lecţia de ficţiune, împreună cu toate ingredientele: desolemnizare, ludic, parodie, prozaizare: „astăzi pe la unsprezece şi jumătate vine dumnezeu/ să-mi citească din ce-a mai scris (...)/ contrar aşteptărilor dumnezeu nu este un metafizic/ e discontinuu e postmodern...”.
Poezia lui George Geacăr are respiraţia momentului, prozaismul accentuat până la exces fiind „ţipătul” său, modul original de a traduce în metafore proprii semnele unui prezent în care Dumnezeu „a murit singur”. Dar poezia este pariul său cu viaţa, cu eternitatea.

foarte foarte aproape, volum de poezii

eroi

soldatul ryan n-a fost erou. nu pretinde nici el că ar fi

nici măcar nu vrea să fie salvat.

nici în comandoul plecat după el să-l salveze

nu era vreun erou. cum să cred că e măreț și eroic

să moară sute de inși

pentru unul. soldarul ryan se dusese în franța

să omoare oameni ca el. era voluntar

voia să ucidă huni cât de mulți.

omul din patul de lângă mine

nu știe de ce el e leucemic și alții nu. nu știe nimeni

de ce lovește leucemia în oameni și mai

ales în copii.

spitalul fundeni e plin de copii leucemici.

vecinul meu tocmai a încetat să respire

moartea leucemicilor este foarte discretă.

trupul lui deja se răcise dar nu băgasem de seamă.

doar zona sacrală

mai ține căldura.

l-au luat într-un sac și l-au dus. am pus mâna

și da pe saltea unde fuseseră șalele lui era cald