cea mai bună carte românească din 2014 - votează

http://www.bookaholic.ro/cea-mai-buna-carte-romaneasca-din-2014-voteaza.html

bicicleta lu tata

nu-mi venea să cred că tata îmi cumpărase ceva atât de mișto.

eram în poartă și el înainta repede printre oameni

mult prea repede pân-am observat că

stătea în șa pe o bicicletă roșie mică nu nouă cred

o bicicletă treisferturi.

făcea niște manevre ciudate în dreptul curții noastre

ca un avion înainte de aterizare.

așa a și reușit să oprească: s-a prăbușit

peste piciorul ăla al lui cu nervul atins de glonț.

ar fi trebuit să te apropii de gard

și să te ții de gard când cobori i-a zis un vecin

și abia atunci am înțeles că bicicleta
nu era pentru mine.

tata nu s-a mai urcat niciodată pe bicicleta aia

darmite să se mai aventureze pe drum în șa. bicicleta roșie a ajuns în pătul

printre țevi și prin tablă. au trecut ani 

până mi-am adus aminte de ea

și asta fiindcă unui amic îi trebuiau cauciucuri. i le-am vândut

și lui tata când a observat că lipsesc i-am spus că n-am avut bani de țigări ce să fac

iar bicicleta tot stătea acolo degeaba

o poezie din 1997, cu explicații

evocare, context                                      vopseam ferestrele școlii
                                                                pe dinafară
                                                                spânzurat de o mână
                                                                la zece metri deasupra asfaltului

variantă de viitor
invocat de personaje                                iar tu-mi țineai la îndemână
                                                                 vopseaua
                                                                 și vorbeai despre noi
                                                                 peste ani și ani -
neprevăzutul, accidentalul                        știi
                                                                 când ai pocnit neatentă fereastra
                                                                  peste degetele mele crispate
conștientizarea posibilitații
morții accidentale și         
aneantizarea oricărui fel de viitor
 trăită, din fericire,
 doar ca eventualitate de o clipă                  și-ai rămas apoi marmură albă
                                                                     cu ochi dilatați - zâmbetul meu
                                                                     fisurat în mii de direcții?

adina dinițoiu - evenimente editoriale... 2014, fragment (de pe blogul personal)

2014 a fost un an foarte bun pentru poezie (poate mai bun decît pentru proză), fiindcă sînt multe volume bune de poezie: Şi cuvintele sînt o provincie de Adela Greceanu (Cartea Românească),Vocea de Domnica Drumea (Charmides), California pe Someş de Ruxandra Cesereanu (Charmides), Cusături de Doina Ioanid (Cartea Românească), AnaBASis de Bogdan-Alexandru Stănescu (Cartea Românească), George Geacăr, foarte foarte aproape (CDPL), Miruna Vlada,Bosnia. Partaj(Cartea Românească). E un lucru rar ca, într-un singur an, să apară atît de multe volume bune de poezie. Dan Sociu a publicat antologia poeticăVino cu mine ştiu exact unde mergem. Antologie 1999-2014 (Polirom). De notat şi debuturile poetice, printre care: Sabina Comşa (Toţi ceilalţi apropiaţi), Ioan Şerbu (Lego), ambele apărute la Tracus Arte, Ioana Şerban, Zero-unu (Brumar), Ioana Dunea, id (Charmides – debutul poetic, fiindcă autoarea a publicat şi un volum de critică şi istorie literară în 2012, la Tracus Arte), Diana Bădica, enşpe mii de dimineţi (CDPL). 

nicolae manolescu despre marin preda

În vreme ce Zaharia Stancu este aproape uitat, Marin Preda a avut, după 1989, șansa unei revizuiri serioase. Și care n-a vizat, ca în majoritatea cazurilor, comportarea publică a omului, ci opera literară. După două decenii, revizuirea pare să fi depășit pragul critic. Declanșată deja în 1990 de Ion Negoițescu și Gheorghe Grigurcu, urmată de S. Damian, ea poate fi socotită ca și încheiată în 2004, odată cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat Marin Preda și mitul omului nou. O explicație pentru această prioritate va fi stat și în iritantul cult al lui Preda, întreținut uneori chiar de unii din contestatarii de azi, în care critica a văzut în trecut nu doar un mare scriitor, dar și un reper moral. Un astfel de statut i-a fost conferit și lui Stancu, socotit, nu fără temei, cel mai bun președinte al Uniunii Scriitorilor, dar care însă nu s-a putut bucura de el în lipsa unei revizuiri a operei.

Este ceea ce n-au înțeles adversarii revizuirii: fără o relectură critică, nu există o viață de apoi a operelor. Cazul tipic de orbire este persistența interpretării ca un act de curaj civic a articoluluiObsedantul deceniu de la jumătatea anilor 1950, reluat în volum în 1971, probabil fiindcă titlul reprezenta cea mai nimerită etichetă pentru perspectiva literaturii asupra perioadei, pe când, în fond, articolul spunea cu totul altceva: „Nu cumva ei (autorii teoriei hiatusului din anii de realism-socialist – n.n.) ar fi vrut ca, în timp ce imensa majoritate a poporului, dornică de transformări, căuta o formulă nouă de existență socială, scriitorul să-și tragă obloanele la ferestre și să continue literatura dintre cele două războaie?” Obsedantul text n-a fost niciodată revizuit.

Ce rămâne, așadar, din proza lui Preda? Cu siguranță nuvelele din Întâlnirea din pământuri și Moromeții. Nuvelele anilor 1950 au fost deja înghițite de uitare. Nimeni nu s-a străduit nici măcar să le revizuiască. Triumful realismului-socialist este deplin în Desfășurarea și în celelalte. În romanele din anii 1960-1970, de la Risipitorii la Cel mai iubit dintre pământeni, zațul realist-socialist continuă să lase cititorului contemporan un gust rău. Nu încape îndoială că, fără acest tribut, Preda ar fi fost un mare romancier. Dovadă stau nuvelele de la debut, care introduceau în proza noastră rurală o manieră narativă comportistă, care l-a luat prin surprindere pe Lovinescu, la lectura schiței Calul. Absența oricărui comentariu naratorial îi va deruta pe critici și mai târziu.

Preda îi citise pe Steinbeck și pe Caldwell, maeștrii comportismului, încă din anii 1940, când debutase. Era la mijloc o obiectivitate nemaiîntâlnită nici chiar la Rebreanu. El îl făcea apoi pe țăran să vorbească precum în realitate. Dacă limba orășeanului din sud o descoperise Caragiale, limba țăranului moldovean al lui Creangă sau Sadoveanu ori al celui ardelean al lui Rebreanu era creația personală a autorilor, nicidecum idiomul local autentic. Abia în prozele de început ale lui Preda țăranul din sudul țării vorbește pe limba lui.

Moromeții ar fi putut fi o capodoperă, dacă Preda ar fi reușit să armonizeze cele două volume, scrise la interval de treisprezece ani, în epoci istorice diferite. Volumele se deosebesc și ca întindere, și ca formulă. Acțiunea din primul se întinde pe două săptămâni, din care o zi și o noapte ocupă jumătate din volum. Acțiunea din al doilea cuprinde un deceniu și jumătate, din 1945, când Moromete, ultimul țăran tradițional, descoperă pentru scurt timp vorba „beneficiu”, până în jur de 1960, când colectivizarea agriculturii e considerată încheiată. Romanul psihologic face loc unuia social. E curios că nu în plin realism-socialist concede Preda socialului rolul principal, ci tocmai atunci când nimeni nu i-o mai cerea. Tot așa cum Eugen Barbu, autor, în Groapa, în 1957, al unuia din cele mai puțin îndatorate realismului-socialist romane, plătește tributul, cuvenit cu un deceniu în urmă, în Șoseaua Nordului și în Facerea lumii, la începutul anilor 1960.

George Geacăr va fi de părere că vocea supratextuală din Moromeții, absentă în nuvelele de debut, este una caracteristică realismului-socialist, de care Preda se folosește ca să interpreteze „starea unui sat al anului 1937 prin prisma luptei de clasă a anilor 1950”. Și alții au remarcat jumătatea de pas înapoi făcută de Preda după interzicerea Întâlnirii din pământuri. În terminologia politică de după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici, Ion Cristoiu a vorbit de „normalizare”. Aceasta consta tocmai în revenirea supratextului naratorial care ilustrează prin Ilie Moromete teza marxistă a sărăcirii satului românesc în secolul XX.

Moromete e un țăran cu totul atipic pentru un proces care a avut alte cauze și alte consecințe. Problema lui este inadecvarea la realitatea economică a timpului, atât înainte de război, cât și după aceea. El trăiește în contratimp cu o istorie pe care n-o înțelege, nici când se duce la munte să vândă grâu, nici când își apără cele opt pogoane, oile, caii, căruța, ceea ce, în epocă, era departe de a însemna sărăcie, de feciorii cei mari care tânjeau să plece la oraș. O prejudecată generală a criticii este că personajul își pierde odată cu istoria seninătatea. Dar când a fost senin Moromete? Ceea ce pierde el pe parcursul timpului este capacitatea de a se complace în nepăsare și în măruntele satisfacții cotidiene ale unui țăran care nu ducea lipsă decât de plăcerea de a munci. El este un om al otiului, care își pierde răbdarea, când descoperă că istoria însăși intră într-un ciclu care îi este cu desăvârșire străin. Mai cu seamă la urmă, când, bătrân și părăsit de copii, e plimbat cu roaba prin sat ultima oară, pare să dobândească acea statură tragică de care realismul cam gospodăresc al lui Preda l-a lipsit de-a lungul dramaticelor evenimente din partea a doua a romanului. Moromeții posedă încă destule calități literare ca să poată fi citit. Personajul principal este, în multe privințe, memorabil.