despre generaţia tânără

îmi pare rău s-o spun, dar mi se pare că mitul tinerei generaţii în romania de azi e cam spulberat prin părţile esenţiale.
tânăra generaţie vine şi schimbă treaba, face ca lucrurile să meargă mai bine, mai simplu şi mai eficient, sună bine, nu? combate inerţia de gândire şi acţiune, alege noul etc etc.
aşa să fie?

despre generaţia tânără de funcţionari în niciun caz n-aş putea da un răspuns pozitiv. de fapt, tocmai de la o întâmplare birocratică porneşte această postare. funcţionarii despre care vorbesc sunt tineri, lucrează la o firmă de leasing, au salarii motivante presupun, au calculatoare pe birou şi nu creion chimic după ureche, dar nu sunt în stare să-mi actualizeze  plata facturilor şi deconturilor. preferă să mă ducă cu vorba.  aaa, e şi ceva nou în atitudinea lor, îţi vorbesc f mieros. dar nu-ţi rezolvă nimic.

tânăra generaţie de politicieni?
adică eba, cristian boureanu ş.a.m.d?
au adus noul în politică?
să fim serioşi.
şi nu ei sunt pt mine dezamăgirea cea mai mare, ci intelectuali precum cristian preda. care practică acelaşi discurs demagogic, selectiv, întotdeauna pro domo, pe care l-ar practica oricine , fără prea multă carte.

despre tânăra generaţie de scriitori, discuţia e mai complicată. ea nu a dorit susţinere din partea bătrânilor expiraţi, dar nu a obţinut nici suportul tinerei generaţii de cititori a cărei sensibilitate pretinde că o exprimă. sau, dacă a făcut-o, nu e prea evident că ar fi făcut-o.

şi e cam greu de dovedit ceva cu o generaţie de cititori tineri care nu prea există

ceauşescu my love

nu înţeleg de ce securiştii noştri sunt mai buni decât ai lor.
de ce informatorii din tabăra lor n-au nicio scuză, dar cei din tabăra noastră da.
de ce corupţii lor trebuie plimbaţi la televizor în cătuşe, iar ai noştri au cercetarea penală blocată.

în anii 90 exista alianţa civică, ca parte a societăţii civile. exista grupul de dialog social.
dar dialog social nu exista. exista doar o critică acerbă a puterii. opoziţia, partidele istorice adică, beneficia de susţinerea societăţii civile, nu era criticată. nu chiar toată opoziţia, numai pnţcd.
ana blandiana, liderul naţional, al a.c. spunea:  cel mai rău dintre ţărănişti e mai bun decât cel mai bun dintre fesenişti.
ăsta nu e dialog social.
iar ţărăniştii au dispărut din parlament.
mulţi dintre corifeii alianţei civice sau grupului de dialog social au trecut în politica militantă. alţii s-au retras.
cei care se mai manifestă prin presă, cum ar fi andreea pora, nu mai critică puterea, orice ar face ea. critică opoziţia.

de fapt ce vrem?
ai noştri sunt buni, deştepţi şi frumoşi, ai lor sunt răi, proşti şi urâţi, deci ai noştri trebuie să vină la putere şi să rămână veşnic?
asta e democraţie? mie mi se pare că ăsta e ceauşescu.

virus

ieri m-am simţit rău chiar de dimineaţă, m-am dus la şcoală totuşi, lumea calcula medii, aduna absenţe, eu n-aveam nimic de făcut. în plus, mă simţeam din ce în ce mai rău, şi de când cu criza diabetică de la sighişoara, stările astea aduc cu ele ceva neliniştitor.
poate nu e decât o gripă, dar nici în gripe nu poţi să mai ai încredere: e gripă porcină, e gripa aviară, e vaca nebună?
la ţară, în copilărie răceam destul de des iarna. făceam temperatură, aveam frisoane, dar mie îmi plăcea căci astea îmi dădeau un fel de desprindere din lume, de imponderabilitate, iar creierul halucina. mama îmi făcea frecţie cu gaz dacă nu avea spirt medicinal, îmi înroşea pielea pe spate şi pe burtă şi atâta atenţie îmi făcea plăcere. mă învelea cu plapuma peste tot, îmi mai lăsa doar loc pentru aer. transpiram fleaşcă şi dimineaţa eram ca nou.
acum  mi-am făcut frecţie cu aloe, am luat paracetamol sinus, am băut ceaiuri şi am stat în cârpe să-mi treacă. creierul o luase razna, personajele din poveşti rurale colcăiau, pierdusem controlul.
acum, de dimineaţă, e mai bine dar nu binele de altădată. dar n-am avut chef să mă întorc la poveşti.

celălalt

mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe tatăl mamei.

era un om înalt. şi cuminte.

cam atâtea cuvinte folosea ea ca să-l descrie. 

dacă mama semăna cu tatăl ei, înseamnă că îi plăcea să facă treabă, că vorbea puţin şi că nu se certa cu lumea.

cred că era vânos, sau aşa credea el despre sine. ridica plugul din brazdă şi-l arunca în căruţă. de la asta i s-a şi tras. s-a rupt ceva în el, a făcut o hernie abdominală.

se lega cu brâu peste mijloc şi a continuat să are, că nu era să lase pogoanele aşa. aveau multe pogoane, el şi nevasta lui, mama lia. nu era să le lase nerăriţate şi nesăpate, nu era să lase grâul pe câmp. nu era să lase snopii netreieraţi. dar miriştile n-a mai putut să le are şi probabil văzuse şi nevasta lui că i se varsă maţele când scoate brâul.

s-au dus cu carul cu boi la bucureşti la spital, el a rămas acolo şi mama lia s-a întors cu carul cu boi. tot cu carul cu boi a plecat să-l aducă acasă, când a primit veste că-l externează. dacă mama avea cam zece ani, trebuie să fi fost prin 1925. E ceva pt o femeie de vreo treizeci şi cinci să meargă şaizeci de kilometri cu carul cu boi prin sate adormite, pe câmp şi prin pădurea râioasa. mai tot ce era de povestit la vremea aia se întâmpla prin păduri sau pe câmp. iar mama lia era o femeie făcută economicos, din puţine kilograme de carne, piele şi oase,  bine puse la locul lor şi bine legate cu nervi.

când a ajuns la spital era dimineaţa, tocmai bine, el a ieşit pe uşa spitalului şi i-a spus de acolo, n-o fi fost prea departe, că trebuie să vină un doctor anume să-i semneze hârtiile de externare. să mai aştepte puţin. a  aşteptat, nu foarte mult, dar el n-a mai ieşit viu, i l-au adus mort.

dacă tot venise să-l ia cu căruţa. 

îi mai făcuseră o injecţie înainte de plecare, din injecţia aia a murit, zicea mama.

bunicul

tatăl meu s-a născut în 1915.

în  1916 ţara a intrat în război. tatăl lui a plecat la război.

femeile celor plecaţi la război rămăseseră cu gospodăriile, cu copiii.

bunica mea rămăsese cu  un singur copil, tatăl meu, dar şi cu pământurile din câmp şi grădină nearate. bărbaţii rămaşi acasă îţi arau ei grădina cu boii lor, dar cu ce să-i plăteşti dacă n-ai bani?

tata a venit de pe front într-o seară, zicea tata. dimineaţa s-a bărbierit  şi dus a fost, nu l-am mai văzut niciodată.

tatăl lui lăsase un copil acasă când a plecat  şi găsise doi când a venit. doi băieţi, pe tata şi pe unchiu stan.

eu l-am văzut pe tatăl lor. ar fi trebuit să fie bunicul meu.

venise cu maşina de la bucureşti. oprise maşina lângă un grup de copii, a întrebat de mine şi m-a chemat la el să-mi dea bomboane.

şi în maşină erau copii, probabil nepoţii lui din bucureşti.  nu mi-au plăcut.       n-am vrut să iau bomboanele.

doar atunci l-am văzut pe tatăl lor şi e prea puţin ca să spun c-am avut bunic.