miercuri, 8 octombrie 2014
ioana dunea despre foarte foarte aproape
Dacă în “zoom. gaura de vierme” George Geacăr părea convins că “despre disperare/ aş vrea să vorbesc/ dar despre ea nu se poate spune nimic/ chiar nimic”, volumul publicat anul acesta, “foarte foarte aproape”, îl infirmă. Din disperarea bolii şi degradării fizice apare unul dintre cele mai pline de vitalitate poetică volume ale ultimilor ani în literatura română. Nu e o surpriză pentru cititorii obişnuiţi cu poezia lui George Geacăr că autorul ştie să scrie, că este extrem de meticulos şi responsabil, atent şi la cele mai mici detalii textuale şi preocupat de construcţia volumelor. Nicio concesie nu face nici în acest volum. Dimpotrivă, veţi fi surprinşi de tonul unitar, de o textură verbală aparent simplă, dar migăloasa şi indestructibilă. Sub aparenta unitate de ton şi disciplină discursivă pe care o datorăm profesionismului poetului, se află un conglomerat de trăiri la limită şi vibraţii: “sarcasmele, luciditatea, melancolia tăioasă, simţul luptei”. Cum foarte bine observă Dan Sociu pe coperta a patra “iadul organelor i-a ascuţit lui Geacăr instinctele şi toată energia i s-a strâns în minte ca un pumn care loveşte, şi nu numai să se apere, să atace”, nu pe şantaj emoţional merge Geacăr, nu pe impresionarea cititorului cu orice preţ, pe tânguire, ci pe asumare. Cu toate etapele pe care le implică: şocul diagnosticului, etape de abandon, luptă, resemnare, egoism. Într-un interviu recent în “Poets&Writers”, Edward Hirsch vorbeşte de necesitatea distanţării, a scrie din miezul durerii conducând la incoerenţă. Total de acord, mai ales că în anii din urmă am avut câteva volume (de debutanţi şi nu numai) care au mizat totul pe experienţa traumatică, însă rezultatul textual a fost indecent. Conformaţia poetică a lui George Geacăr este cu totul diferită şi se poate spune că prin “foarte foarte aproape” se reabilitează poezia suferinţei.
joi, 2 octombrie 2014
aștept
păi dacă nu sunt aprins
cum să mă caute
pe întuneric.
păi dacă acoperișul e spart
cum să caute adăpost
tocmai la mine
miercuri, 1 octombrie 2014
marți, 16 septembrie 2014
debutul
Invitat CDPL – George Geacăr (despre debut)
frecventam cenaclul revistei amfiteatru condus de poeta Constanța Buzea. în paralel, îi duceam poetei grupaje pe care le citea pe loc, îmi spunea părerea ei și mi le așeza în sertarul biroului. după un timp, mi-a propus să citesc în cenaclu, toamna lui 1978. mă avertizase că dacă-mi vor lua capul, nu mi-l va putea pune ea la loc. am citit, nu mi-au luat capul, ba chiar mi-au lăudat unele texte. așa că am considerat că e timpul să ies mai în larg, să merg și la alte reviste. una dintre ele era luceafărul, săptămânal care publica multă poezie, și mai bună și mai proastă. și mai pe linia “patriotică”, cu partidul, cu patria, cu iubitul conducător adică. dar ce treabă am eu cu asta, mi-am zis. eu n-o să scriu de-astea. la luceafărul, pe holul casei scânteii, era o băncuță de lemn unde așteptau la coadă “pacienții”, tineri ca și mine, veniți la consult de talent. consultanții erau poeții Grigore Hagiu, Ion Gheorghe și Mircea Dinescu, depinde pe care îl nimereai de serviciu. eu l-am nimerit pe Grigore Hagiu. poetul stătea rezemat în scaun, privind cam dintr-o parte noul intrat în biroul lui. lua textele bătute la mașină, trăgând adânc din țigară, le așeza pe birou și le netezea cu stânga, în timp ce expira lent un nor de fum de țigară spre fereastra deschisă. le ridica foaie cu foaie spre ochi, le selecta apoi pe birou. alesese vreo cinci, exact cinci adică, s-a ridicat în picioare cât era de masiv, s-a aplecat peste birou și mi-a strâns mâna, “ești poet, a zis. altceva ce mai ești?”. i-am zis ce credeam eu că mai sunt. bine, poeziile vor apărea în revista noastră, e debut, nu?
grupajele au apărut în ianuarie 1979, mai întâi în luceafărul și apoi în amfiteatru.
vineri, 12 septembrie 2014
poemul de vineri
dacă e vineri, avem un poem de George Geacăr
jazzman
era unul papazian
pavel
jazzman desăvârșit
pianist
cum numai armenii și țiganii sunt
pavel
jazzman desăvârșit
pianist
cum numai armenii și țiganii sunt
dar el voia să fie filosof.
papazian avea un covor
o avere ar lua pe el
dac-am trăi în altă țară
nu într-o țară comunistă. zicea
că numai din simpatie
vrea să mi-l vândă
mie anume. dar e vechi mister! ziceam
el zâmbea
ceva se încălzea în noi. dar e prea mare! de două ori
cât sufrageria apartamentului meu!
el murmura
despre atâtea lucruri mari care încap
în lucruri mici.
o avere ar lua pe el
dac-am trăi în altă țară
nu într-o țară comunistă. zicea
că numai din simpatie
vrea să mi-l vândă
mie anume. dar e vechi mister! ziceam
el zâmbea
ceva se încălzea în noi. dar e prea mare! de două ori
cât sufrageria apartamentului meu!
el murmura
despre atâtea lucruri mari care încap
în lucruri mici.
ce era să mai zic?
am lovit în covor cu piciorul
și a sărit în aer
o feerie irizată de becul din tavan. a!
mister
dacă lovește holera în oraș
de aici din apartamentul tău ne lovește
cam asta e
cu mistă ppee pă zain grasul.
am lovit în covor cu piciorul
și a sărit în aer
o feerie irizată de becul din tavan. a!
mister
dacă lovește holera în oraș
de aici din apartamentul tău ne lovește
cam asta e
cu mistă ppee pă zain grasul.
mi-a rămas de la el un duke ellington
original
și teroarea că-l văd
cu caietele groase de cugetări. a!
ar mai fi faza
papazian și nevasta lui tânără
despărțiți de ușa de la baie
ea în pat
el în cadă
ea bătea să spargă ușa de placaj
el continua să rămână în cadă
și sângele lui tot în cadă era
original
și teroarea că-l văd
cu caietele groase de cugetări. a!
ar mai fi faza
papazian și nevasta lui tânără
despărțiți de ușa de la baie
ea în pat
el în cadă
ea bătea să spargă ușa de placaj
el continua să rămână în cadă
și sângele lui tot în cadă era
Abonați-vă la:
Postări (Atom)