după standarde, nu prea aveai ce face nici într-o singură zi, darmite săptămâni, luni şi ani. după standardele de mai târziu adică, de care atunci nu avea habar. nu se gândea la asta. chiar peste drum era singura fierărie din sat, fierari erau o familie de ţigani, fierăria era în curtea lor. curtea era plină de lucruri, cărbuni, fiare vechi, căruţe la reparat, erau oameni şi cai. aşteptau să pună potcoave, şine la roţi, cercuri la butoaie, balamale.
îmi plăceau mirosurile, mai ales cel de copită de cal arsă de potcoava fierbinte. îmi plăceau mişcările fierarilor, le ştiam pe dinafară, mă uitam la ei dacă sar cumva peste una din ele. puneau bucata de fier vechi în cărbuni, foalele negre, de cauciuc cred, aduceau metalul la incandescenţă, îl scoteau cu cleştele pe nicovală şi, cu lovituri de ciocan ritmic-alternative, modelau din fierul moale forma care le trebuia. ciocanele produceau sunete diferite, mai muzicale şi mai subţiri ale tânărului, mai grave şi mai răguşite ale celui bătrân. sau invers.
copilul se uita din uşa larg deschisă a fierăriei.
într-o zi, bucata de fier de pe nicovală a ţâşnit ca un glonte de sub ciocan, direct spre uşa larg deschisă. copilul se uita în continuare la fierari, dar vedea că fierarii s-au oprit, fierul încins la roşu nu mai era pe nicovală. totul fusese prea rapid
- a trecut la milimetru, ai văzut? a zis unul din fierari, să admitem că fierarul bătrân. faţa lui neagră devenise cenuşie. ţi-am spus să nu mai laşi copii aici, dă-l afară din curte.
- dar ai văzut cum a luat fierul curbă pe deasupra capului? s-a crucit celălalt. copile, să nu te mai prind pe aici. eşti însemnat, ţine minte!
am lăsat să treacă două-trei zile, ştiam că atât le trebuie oamenilor mari să uite. pe urmă m-am prezentat la uşa fierăriei cum te-ai duce la cinema. sau la televizor, la video. sau la calculator, în fine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu