nişte ţărani depresivi

chiar acum din crâng venii
şi c-o veste bună...

ăăă, nu chiar din crâng.
de la policlinică, de fapt.
iar vestea, iată care este: ţăranul român nu mai este prost ca la rebreanu, greu de cap ca la preda (cu excepţia lu tata, fireşte), sucit ca la velea, pitoresc ca-n baragan.
nu, frate, s-a emancipat, acum e diabetic şi depresiv.
boli boiereşti.
să nu fii boier, că te ia mama dracului!
păi, să nu fii, dar dacă ai diabet şi eşti depresiv, poţi să te pui contra?
contra mersului lumii?
mergeţi la policlinică şi priviţi cozile de la cabinetele nutriţioniştilor şi psihologilor. majoritatea pacienţilor o formează oamenii veniţi de la ţară din noapte, cu mult înainte de deschiderea uşilor spre sănătatea pe reţetă. stau pe băncile lungi de pe holuri, aşteaptă cu orele, şi-şi împărtăşesc unii altora leacuri şi compoziţii de ceaiuri. nu ştiu câtă încredere au în pastile şi diete alimentare, am bănuiala că destul de puţină. o să-i oprească doctoru să mănânce din porcii lor? să bea din vinu lor? da, ce, au omorât pe mă-sa?
mersul la doctor e doar aşa, un ritual. că de murit, mori când îţi vine ceasul. de unde ştii tu, mă, paştele şi grijania! ă, de unde?


literar vorbind însă,  cărţile cu ţărani proşti, sau şmecheri, sau hoţi, sau pur şi simplu răi nu mă mai interesează. aş vrea cărţi cu oameni, iar dacă e să fie cu ţărani, ei să nu fie etichetaţi din capul locului de naratorul care ne face cu ochiul de deasupra capetelor lor. urăsc naratorul ăsta, sunt sătul până peste cap de el.