la interviurile de luni

SITE: Casa de pariuri literare – Literatura română scrie pe mine!

invitat CDPL – George Geacăr la Interviurile de luni

Un Cristian | 1 September 2014cu George Geacăr • George Geacărniciun comentariu

Scrisul literar nu se poate practica la limita supraviețuirii
(fragment)
un interviu cu George Geacăr

un cristian: Situația paradoxală (cu cât poezia e mai puțin receptată public cu-atât crește numărul celor care o invocă/tipăresc) nu ne poate duce decât la o întrebare firească: la ce mai folosește (public) astăzi literatura (în special poezia) într-o societate nu doar divizată (și acaparată politic), ci și fără perspectiva unor repere literare în social?

George Geacăr: Literatura folosește și astăzi la ce a folosit întotdeauna, satisface nevoia de story pe care oamenii au avut-o și o au. Oamenilor le plac poveștile. Poezia de azi s-a apropiat instinctiv de poveste și a lăsat stilul înalt deoparte. E foarte interesant să vezi cum își transferă /traduc stările, problemele sufletești, în/prin textele unor autori. E nevoia de sublim, de exprimare inspirată/sfâșietoare. Numai că literatura de azi are concurență mult mai puternică decăt altădată, e televizorul, laptopul, telefonul mobil, unde găsești tot ce vrei, muzică, film, știri, mult mai comod și mai rapid. O carte presupune timp alocat numai pentru ea, nu mulți mai vor să facă acest sacrificiu, când poți vedea un film și în același timp să bei, să mănânci, să comentezi cu prietenii etc. Scriitorului nu i se acordă mai multă recunoaștere decât unui prezentator tv, poate chiar mai puțin pentru că el scoate o carte o dată la câțiva ani, iar prezentatorul e în fiecare zi pe ecran. Totuși, cred că literatura și nevoia de literatură va rămâne cel puțin atâta timp cât oamenii nu se vor fi modificat genetic, vor avea o viață cu întâmplări, cu suișuri și coborâșuri despre care vor vrea să știe mai mult.

Fără să plângem de milă sistemului literar (nu se mai citește, nu se mai vinde cartea, nu ne cunoaștem scriitorii, totul riscă să devină un apendice politic subvenționat, revistele trăiesc de azi pe mâine dar orice consiliu local își permite câte-un festival literar pe lună), cum rămâne cu profesorii de română? De la firul ierbii (sau, mă rog, dintr-o cancelarie) se vede și altceva în afara programei școlare obligatorii? Cum s-a ajuns în situația în care nici măcar foștii absolvenți de litere să nu aibă habar de ce se mai întâmplă cu literatura contemporană? O s-o dăm tot timpul pe salarii și dezinteresul bieților grămătici terorizați de munca administrativă sau mai e și calitatea umană?

Situația învățământului, a celui legat de literatură e foarte rea. S-au încercat niște modernizări, desființarea memorării de texte, a predarii dictate, tip prelegere, dezvoltarea aptitudinilor și deprinderilor, dar rezultatele nu sunt bune. A cam dispărut profesorul care iubea literatura, în locul lui a apărut un profesor de română care predă precum cel de geografie, sau de chimie, fără empatie adică. Copiii știu, care știu, ce sunt genurile literare, învață ceva despre unele specii, pastel, baladă, schiță, roman etc, dar astea sunt asimilate precum lanțurile muntoase ori capitalele lumii, fără să primească imboldul de a iubi literarul, fără motivație și curiozitate pentru lectură. Scriitorii studiați sunt morți de mult, lumea despre care scriu ei e moartă de mult. De ce i-ar interesa? Evident că dintre acești elevi se vor alege/culege viitorii profesori de română, așa că lucrurile progresează negativ, cum zice noul limbaj de lemn.
Putem pretinde calitate umană, dar n-o putem obține gratuit, sau aproape gratuit.
Inerția este încă foarte mare. Parcă e o stihie ce nu se lasă înfrântă, învățătorii și profesorii sunt oameni și ei și fac ce au învățat să facă, sau ce îi îndeamnă să facă fantasmele din mințile lor. Noutatea și simplitatea nu sunt iubite, literatura e doar cea din manuale, nu e un fenomen viu, contemporan. Nicolae manolescu scria mai demult că ar trebui ca în școli să se studieze literatura contemporană, idee excelentă, dar cine s-o predea?

Zoom (care e, în prima ei parte, o antologie), dar mai ales foarte foarte aproape sunt volume în care spectrul dispariției suflă în ceafă. Sunt absolut convins că-n acele momente de mare cumpănă propria literatură a reprezentat în primul rând o formă de rezistență aproape fizică. Ce se-ntâmplă mai exact în clipele în care se pune problema ultimelor decizii/retușuri și totul pare să intre-n linie dreaptă?

Timpul oamenilor bolnavi, foarte bolnavi, curge diferit, evenimentele sunt altele. Analizele și rezultatele lor, curele, procedurile și tratamentele îi angrenează într-o altfel de poveste, în care orice semn bun te ridică, orice semn rău te coboară. Înțelegi că ești prizonier într-un corp care s-ar putea să clacheze. Evenimentele din afara spitalului sunt ca de pe altă planetă, ceea ce se întâmplă la televizor nu te privește pe tine, ci pe niște oameni îndepărtați pe care nu mai poți să-i înțelegi. Unde se grăbesc? De ce se omoară unii pe alții, de ce se urăsc așa de aprig, ce ambiții stupide au? Tu n-ai face astea dacă ți s-ar îngădui să fii cum ai fost, sănătos. Cam asta e logica omului bolnav. În rest e la fel, am văzut oameni care își trăiau ultimele zile uitându-se la filme coreene și la șouri și n-am gândit nimic rău despre ei. Asta e.
În cazul unui scriitor, al meu, propria literatură îl ține legat de viața de dinainte, dar și de cea de după spital, dacă e să fie. Chiar în vara 2012, când m-am înbolnăvit, scrisesem mare parte din romanulacumva și, la început, sufeream că nu mai pot să scriu, să-l termin. Măcar atât. Anul 2013 a trecut așa, prin spital, nu scriam decât un fel de jurnal. Scrisul literar nu se poate practica la limita supraviețuirii, scrisul necesită alte stări de spirit. Dar mă ținea cumva ideea că o să scriu din nou și o să termin romanul ăla.

Sunteți destul de activ pe facebook, ați coordonat la un moment dat ceea ce (conform unor sondaje jurnalistice făcute pe genunchi) părea cel mai influent site cultural (clubliterar.com), sunteți familiarizat cu meciurile (deloc puține) din mediul virtual. Încă nu-mi dau seama dacă peste câțiva ani praful internautic va conta sau se va mai regăsi în istoria literară, dar vreau să știu ce înseamnă pentru un autor acest gen de asociere și, mai ales, de interacțiune?

Facebook este, pentru mine, un mod de a scrie dezinhibat despre ce-mi trece prin cap. Îmi folosește pentru că nu lasă mâna să ruginescă. Am scris și pe blog câțiva ani, din același motiv, dar blogul consumă prea mult timp și energie. Nu știu ce va fi cu facebook în viitor, dacă va rămâne cumva, e ceva nou.
clubliterar a fost o poveste frumoasă, ar trebui să facă obiectul istoriei literare, măcar a unor evocări. Nu știu dacă era cel mai influent site cultural, dar cel mai râvnit era sigur. Multă lume literară tânără voia să fie primită pe clubliterar. Comentariile la texte aplicate și neconvenționale făceau sarea și piperul clubului, discuțiile de pe forum. Se postau texte de toată mâna, dar și multe texte excelente.
Deci, interacțiunea în spațiul virtual îmi e necesară, pentru că sunt singur mare parte din timp.