o poezie din 1997, cu explicații

evocare, context                                      vopseam ferestrele școlii
                                                                pe dinafară
                                                                spânzurat de o mână
                                                                la zece metri deasupra asfaltului

variantă de viitor
invocat de personaje                                iar tu-mi țineai la îndemână
                                                                 vopseaua
                                                                 și vorbeai despre noi
                                                                 peste ani și ani -
neprevăzutul, accidentalul                        știi
                                                                 când ai pocnit neatentă fereastra
                                                                  peste degetele mele crispate
conștientizarea posibilitații
morții accidentale și         
aneantizarea oricărui fel de viitor
 trăită, din fericire,
 doar ca eventualitate de o clipă                  și-ai rămas apoi marmură albă
                                                                     cu ochi dilatați - zâmbetul meu
                                                                     fisurat în mii de direcții?

adina dinițoiu - evenimente editoriale... 2014, fragment (de pe blogul personal)

2014 a fost un an foarte bun pentru poezie (poate mai bun decît pentru proză), fiindcă sînt multe volume bune de poezie: Şi cuvintele sînt o provincie de Adela Greceanu (Cartea Românească),Vocea de Domnica Drumea (Charmides), California pe Someş de Ruxandra Cesereanu (Charmides), Cusături de Doina Ioanid (Cartea Românească), AnaBASis de Bogdan-Alexandru Stănescu (Cartea Românească), George Geacăr, foarte foarte aproape (CDPL), Miruna Vlada,Bosnia. Partaj(Cartea Românească). E un lucru rar ca, într-un singur an, să apară atît de multe volume bune de poezie. Dan Sociu a publicat antologia poeticăVino cu mine ştiu exact unde mergem. Antologie 1999-2014 (Polirom). De notat şi debuturile poetice, printre care: Sabina Comşa (Toţi ceilalţi apropiaţi), Ioan Şerbu (Lego), ambele apărute la Tracus Arte, Ioana Şerban, Zero-unu (Brumar), Ioana Dunea, id (Charmides – debutul poetic, fiindcă autoarea a publicat şi un volum de critică şi istorie literară în 2012, la Tracus Arte), Diana Bădica, enşpe mii de dimineţi (CDPL). 

nicolae manolescu despre marin preda

În vreme ce Zaharia Stancu este aproape uitat, Marin Preda a avut, după 1989, șansa unei revizuiri serioase. Și care n-a vizat, ca în majoritatea cazurilor, comportarea publică a omului, ci opera literară. După două decenii, revizuirea pare să fi depășit pragul critic. Declanșată deja în 1990 de Ion Negoițescu și Gheorghe Grigurcu, urmată de S. Damian, ea poate fi socotită ca și încheiată în 2004, odată cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat Marin Preda și mitul omului nou. O explicație pentru această prioritate va fi stat și în iritantul cult al lui Preda, întreținut uneori chiar de unii din contestatarii de azi, în care critica a văzut în trecut nu doar un mare scriitor, dar și un reper moral. Un astfel de statut i-a fost conferit și lui Stancu, socotit, nu fără temei, cel mai bun președinte al Uniunii Scriitorilor, dar care însă nu s-a putut bucura de el în lipsa unei revizuiri a operei.

Este ceea ce n-au înțeles adversarii revizuirii: fără o relectură critică, nu există o viață de apoi a operelor. Cazul tipic de orbire este persistența interpretării ca un act de curaj civic a articoluluiObsedantul deceniu de la jumătatea anilor 1950, reluat în volum în 1971, probabil fiindcă titlul reprezenta cea mai nimerită etichetă pentru perspectiva literaturii asupra perioadei, pe când, în fond, articolul spunea cu totul altceva: „Nu cumva ei (autorii teoriei hiatusului din anii de realism-socialist – n.n.) ar fi vrut ca, în timp ce imensa majoritate a poporului, dornică de transformări, căuta o formulă nouă de existență socială, scriitorul să-și tragă obloanele la ferestre și să continue literatura dintre cele două războaie?” Obsedantul text n-a fost niciodată revizuit.

Ce rămâne, așadar, din proza lui Preda? Cu siguranță nuvelele din Întâlnirea din pământuri și Moromeții. Nuvelele anilor 1950 au fost deja înghițite de uitare. Nimeni nu s-a străduit nici măcar să le revizuiască. Triumful realismului-socialist este deplin în Desfășurarea și în celelalte. În romanele din anii 1960-1970, de la Risipitorii la Cel mai iubit dintre pământeni, zațul realist-socialist continuă să lase cititorului contemporan un gust rău. Nu încape îndoială că, fără acest tribut, Preda ar fi fost un mare romancier. Dovadă stau nuvelele de la debut, care introduceau în proza noastră rurală o manieră narativă comportistă, care l-a luat prin surprindere pe Lovinescu, la lectura schiței Calul. Absența oricărui comentariu naratorial îi va deruta pe critici și mai târziu.

Preda îi citise pe Steinbeck și pe Caldwell, maeștrii comportismului, încă din anii 1940, când debutase. Era la mijloc o obiectivitate nemaiîntâlnită nici chiar la Rebreanu. El îl făcea apoi pe țăran să vorbească precum în realitate. Dacă limba orășeanului din sud o descoperise Caragiale, limba țăranului moldovean al lui Creangă sau Sadoveanu ori al celui ardelean al lui Rebreanu era creația personală a autorilor, nicidecum idiomul local autentic. Abia în prozele de început ale lui Preda țăranul din sudul țării vorbește pe limba lui.

Moromeții ar fi putut fi o capodoperă, dacă Preda ar fi reușit să armonizeze cele două volume, scrise la interval de treisprezece ani, în epoci istorice diferite. Volumele se deosebesc și ca întindere, și ca formulă. Acțiunea din primul se întinde pe două săptămâni, din care o zi și o noapte ocupă jumătate din volum. Acțiunea din al doilea cuprinde un deceniu și jumătate, din 1945, când Moromete, ultimul țăran tradițional, descoperă pentru scurt timp vorba „beneficiu”, până în jur de 1960, când colectivizarea agriculturii e considerată încheiată. Romanul psihologic face loc unuia social. E curios că nu în plin realism-socialist concede Preda socialului rolul principal, ci tocmai atunci când nimeni nu i-o mai cerea. Tot așa cum Eugen Barbu, autor, în Groapa, în 1957, al unuia din cele mai puțin îndatorate realismului-socialist romane, plătește tributul, cuvenit cu un deceniu în urmă, în Șoseaua Nordului și în Facerea lumii, la începutul anilor 1960.

George Geacăr va fi de părere că vocea supratextuală din Moromeții, absentă în nuvelele de debut, este una caracteristică realismului-socialist, de care Preda se folosește ca să interpreteze „starea unui sat al anului 1937 prin prisma luptei de clasă a anilor 1950”. Și alții au remarcat jumătatea de pas înapoi făcută de Preda după interzicerea Întâlnirii din pământuri. În terminologia politică de după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici, Ion Cristoiu a vorbit de „normalizare”. Aceasta consta tocmai în revenirea supratextului naratorial care ilustrează prin Ilie Moromete teza marxistă a sărăcirii satului românesc în secolul XX.

Moromete e un țăran cu totul atipic pentru un proces care a avut alte cauze și alte consecințe. Problema lui este inadecvarea la realitatea economică a timpului, atât înainte de război, cât și după aceea. El trăiește în contratimp cu o istorie pe care n-o înțelege, nici când se duce la munte să vândă grâu, nici când își apără cele opt pogoane, oile, caii, căruța, ceea ce, în epocă, era departe de a însemna sărăcie, de feciorii cei mari care tânjeau să plece la oraș. O prejudecată generală a criticii este că personajul își pierde odată cu istoria seninătatea. Dar când a fost senin Moromete? Ceea ce pierde el pe parcursul timpului este capacitatea de a se complace în nepăsare și în măruntele satisfacții cotidiene ale unui țăran care nu ducea lipsă decât de plăcerea de a munci. El este un om al otiului, care își pierde răbdarea, când descoperă că istoria însăși intră într-un ciclu care îi este cu desăvârșire străin. Mai cu seamă la urmă, când, bătrân și părăsit de copii, e plimbat cu roaba prin sat ultima oară, pare să dobândească acea statură tragică de care realismul cam gospodăresc al lui Preda l-a lipsit de-a lungul dramaticelor evenimente din partea a doua a romanului. Moromeții posedă încă destule calități literare ca să poată fi citit. Personajul principal este, în multe privințe, memorabil.

cronica ioanei dunea din revista lolita

_{Ioana Dunea}

SKIP TO CONTENT

·         HOME

“george geacăr se poate să-mi faci aşa ceva?”

Dacă în “zoom. gaura de vierme” George Geacăr părea convins că “despre disperare/ aş vrea să vorbesc/ dar despre ea nu se poate spune nimic/ chiar nimic”, volumul publicat anul acesta, “foarte foarte aproape”, îl infirmă. Din disperarea bolii şi degradării fizice apare unul dintre cele mai pline de vitalitate poetică volume ale ultimilor ani în literatura română. Nu e o surpriză pentru cititorii obişnuiţi cu poezia lui George Geacăr că autorul ştie să scrie, că este extrem de meticulos şi responsabil, atent şi la cele mai mici detalii textuale şi preocupat de construcţia volumelor. Nicio concesie nu face nici în acest volum. Dimpotrivă, veţi fi surprinşi de tonul unitar, de o textură verbală aparent simplă, dar migăloasa şi indestructibilă. Sub aparenta unitate de ton şi disciplină discursivă pe care o datorăm profesionismului poetului, se află un conglomerat de trăiri la limită şi vibraţii: “sarcasmele, luciditatea, melancolia tăioasă, simţul luptei”. Cum foarte bine observă Dan Sociu pe coperta a patra “iadul organelor i-a ascuţit lui Geacăr instinctele şi toată energia i s-a strâns în minte ca un pumn care loveşte, şi nu numai să se apere, să atace”, nu pe şantaj emoţional merge Geacăr, nu pe impresionarea cititorului cu orice preţ, pe tânguire, ci pe asumare. Cu toate etapele pe care le implică: şocul diagnosticului, etape de abandon, luptă, resemnare, egoism. Într-un interviu recent în “Poets&Writers”, Edward Hirsch vorbeşte de necesitatea distanţării, a scrie din miezul durerii conducând la incoereneţă. Total de acord, mai ales că în anii din urmă am avut câteva volume (de debutanţi şi nu numai) care au mizat totul pe experienţa traumatică, însă rezultatul textual a fost indecent. Conformaţia poetică a lui George Geacăr este cu totul diferită şi se poate spune că prin “foarte foarte aproape” se reabilitează poezia suferinţei.

Desemantizare

“aici nu ţi se întâmplă nimic”, “iau pastilele şi mă gândesc regulat la nimic”, “eu şi cu mine stăm la fereastra/ de la spitalul fundeni. şi nu vedem nimic/ şi n-auzim nimic”. Scurtcircuitarea legăturii cu exteriorul conduce la desemantizare. Pot fi urmărite în volum cele 3 etape: golirea de sens “mi-au estimat prima dată un diagnostic pe holul/ spitalului din târgovişte – leucemie./ şi m-am sprijinit de perete. pe urmă m-am dus în pat. am aşteptat/ semnale. corpul era indiferent/ creierul nu ştia ce să zică”, abisul asemantic “oamenii fac lucruri/ pe care nu le înţelegem deloc/ de la un timp” şi resemantizarea: “liniile de pastile luate una câte una şi insulina/ injectată în burtă la ore fixe/ dau sens. orele se scurg cu rost/ indiferent dacă faci sau dacă nu faci ceva”. Acesta este, de fapt, şi marele atu al volumului care este perfect gradat şi care “te prinde”datorită unei abilităţi de dozare şi organizare a materiei poetice proprie doar autorilor foarte buni. Avem în 60 de pagini istoria degrădării (deloc plată si previzibilă), a vieţii de dinainte şi de după leucemie, a disperării (iată ce frumoase versuri: “nervii sunt ca sârmele/ pline de zăpadă/ cu burta la pământ”),a încercării de a înţelege, dedublându-se, dovada inteligenţei autoscopice, şi salvându-se de discursul liric sentimentaloid atât de riscant pentru o astfel de tematică şi în capcana căruia s-a aluncat deseori cu naivitate în poezia recentă. Atrag atenţia în “foarte foarte aproape” asupra unui mod ideal de a nu cădea în sentimentalism/ patetism/ văicareală pe care George Geacăr îl stăpâneşte şi îl dovedeşte în repetate rânduri: fără anevoiasă pregătire retorică, amănuntelor li se deschid culoare metafizice ca în “ce rămâne”: “începuse să-mi placă să umblu vara/ pe ici pe colo. îmi cumpărasem fiesta./ ar ramâne cortul sacii de dormit şi saltelele/ pneumatice/ şi pompa de umflat saltele. cutia frigorifică/ şi termosurile pentru cafea caldă.// puse pe şifonier sus/ şi pline de praf”. O tensiune emotivă sub care se poate ghici mocnirea unei nevroze: “ e un moment în serile de ianuarie când/ se aprind/ luminile/ în bucureşti şi ne uităm pe/ fereastră şi poate ne gândim/ dacă. sau e ceva confuz nu/ ne gândim la nimic decât nodul/ gâtului se mişcă în sus”. Probabil că alţi poeţi în astfel de situaţii ar fi deraiat violent şi ar fi rupt traseul monoton prin scurte congestii. Nu bufeuri pasagere sunt poeziile lui George Geacăr, oricât de simple si cvasiaforistice ar părea “cafeaua de dimineaţa/ dupa atâta timp/ e ca solveig”.

“noua panglică a morţii în păr” (Charles Simic)

E greu de crezut că, fără complicate mecanisme retorice, fără volute enumerative care să imprime cititorului cât de intens te doare, ai putea scrie o poezie a suferinţei. George Geacăr se dezice de tot acest travaliu şi se rezumă la autencitatea care vine din confesiune şi din sarcasm: “ei bine/ sunt o persoana cu handicap/ aşa a stabilit/ o comisie de medici experţi”, “am arterită diabet/ leukemia. câteodată inima/ zece cu şase/ nouă cu cinci. poate crede că e de vină şi ea. pun mâna/ în dreptul ei/ să se simtă mai bine/ să avem comunicare şi noi”. E greu de crezut că o poezie cu “perfuzii cu antibiotice cu dureroase puncţii medulare” poate să placă atât de mult fără ca cititorul să fie vreun morbid, ci doar pentru că e bine scrisă şi atât de versatilă ca trăiri: “trebuie zen/ să rezişti (…) sigur că e egoism. egoismul vital”, renunţare “îmi imaginez haite de blaşti/ bântuind întunericul venelor mele. leucocitele trombocitele eritrocitele/ sunt îngrozite. iar eu nu pot să fac nimic pentru ele. doar să dorm/ să aştept să mă ocupe anarhia definitiv”, proiecţii “o să merg cu ei prin oraş la primăvară”,obişnuita şi confortul: “m-am dus şi m-am întors cu cafeaua/ de la automat am simţit un fel de confort ca/ de staţiune”, uneori cu irizaţii psaltice: “aşa stau faţă în faţă cu lumina aia/ strălucitoare/ nu-mi dau seama/ dacă primeşte mesajul meu./ şi ce are de gând”.
George Geacăr este un foarte bun observator şi estimez că ar putea scrie o bună proză realistă. “foarte foarte aproape” cuprinde intrevenţii ale colegilor de salon, fiecare cu inflexiunile lor particulare, configurând o lume diversă, unită doar de suferinţă: pragmaticul domnul d. de la salonul 101 fundeni, damna g. o femeie tânără a făcut recădere după transplant, un ţigan cât un urs care a făcut chimioterapie, domnul c. care a obţinut trimitere in israel pentru transplant, domnul r., fost muncitor de la 23 august, şi domnul m, din drăgăşani, prieten. Unii apar doar într-un vers, alţii trec prin mai multe texte în tonuri contrastante, în spatele lor fiind caractere de o diversitate fascinantă. Sunt secvenţe în care temperamentele sunt mai puternice ca iminenţa dezastrului, mici blankuri, respirouri “d-l din drăgăşani şi d-l r nu m-au primit/ în baia lor/ eu nu le-am lăsat cuptorul cu microunde când am plecat/ acasă.”.
“foarte foarte aproape” este şi unul dintre cele mai autentice volume de poezie socială: colapsul sistemului sanitar, criza medicamentelor, mafia finanţărilor “nu oricine/ obţine o suta de mii de euro de la cnas/ mie nu cred/ că mi-ar fi dat.// dacă ai bani se rezolvă/ zicea vecinul de pat de la drăgăşani. el nu avea nici pentru şpagă/ centrele de recoltare de masa eritrocitară/ şi trombocitele nu-i trimiteau nimic. suferea ca un câine.”, legendele urbane: “există medicamente noi pentru/ leucemie. au fost inventate dar/ nu intră în circuit/ pentru că ar falimenta pe alţi fabricanţi”, indiferenţa personalului sanitar “doctoriţe/ nesimţite în cabinete lânga cafele/ indiferente la cozile/ de la uşile lor” sunt văzute din interior cu intensitate lucidă, fără a fi inchizitorial, ca prin obiectivul lui Cristi Puiu.
Cred că rareori s-a scris mai cutremurător despre moarte ca aici:”domnul d. a lăsat o/ cutie de brânză topită iaurturi şi/ o ciorbă de perişoare – presupun – într-un plastic. noi ne-am tras/ pachetele din frigider/ ceva mai departe de pachetele lui. ale lui au rămas/ într-un colţ singure pe raftul de jos”
Fie şi numai pentru versurile acestea, “foarte foarte aproape” îl poziţionează pe George Geacăr în prima linie a poeziei româneşti contemporane.

(apărută în revista lolita, chişinău, nr.1)

despre foarte foarte aproape, marius chivu

http://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/2014/10/foarte-foarte-aproape-de-george-geacar/