sâmbătă, 27 noiembrie 2010

geacar

când am publicat întâmplări cu creierul meu, unii cronicari au scris că am un nume imposibil, că ar trebui să-l schimb imediat. acum, când tastez pe google, o mulţime de geacar, toţi tineri, din romania, din spania (vorbitori de română) mişună pe internet. dar mie cel mai mult mi-a plăcut când am aflat de comuna coloneşti, 
in partea de nord-est a judetului Olt,  în a cărei structură
o suprafata mai mare o ocupa vegetatia de lunca si acvatica fiind formata din urmatoarele specii lemnoase: salcii, rachite, plopi, anini ele formand padurile de lunca, numite zavoaie. cel mai important zavoi se afla in sudul comunei numindu-se Geacar.
o, ce bună şi sfântă tocmală să ai numele unui zăvoi! sau zăvoiul să aibă numele tău. aş vrea eu, vara la umbră de salcii şi răchite, plopi şi anini, să mă plimb de colo-colo prin zăvoiul meu ca un paşă.
ca un paşă, aşadar. profesorul pompiliu marcea, îndrumătorul lucrării mele de diplomă, m-a întrebat (în 1980, nu acum, nu vă panicaţi) de unde am numele ăsta atât de rar:
nu l-am găsit nici în dicţionarul onomastic! ce origine are?

cred că germană, mi-am încercat eu şansa. se termină aşa, ca heidegger.

ei, germană, cu gea ăsta înainte! poate turcă. ia interesează-te pe la primărie la voi în sat.

la noi în sat, la produleşti, nu mi-am imaginat pe nimeni scotocind urice şi vechi hârţoage îngălbenite întru (ce ziceţi, domnu noica?), deci întru elucidarea complicatei origini a numelui de familie geacar.
şi de fapt, lasă, dom-le, legenda în pace.
căci legenda spune despre un turc instalat cândva, în negura timpului, în sat:
ăsta e pământul meu acum!
şi din turcul ăla s-ar trage cei numiţi geacar în produleşti, dâmboviţa.

 măcar aţi rămas cu moşia, a tatonat terenul dumitru bădiţa, poet şi prozator şi om de televiziune, când mi-a ascultat povestea.
mda, cu moşia şi neamul, am zis gândidu-mă cum mi-ar sta fumând ca un turc pe moşia lui, din narghilea.

cu neamurile. pe care se oferise o asistentă medicală să mi le caute la istanbul.
era o vreme când ascultam muzică de pe discuri de vinilin. aveam un pick-up nou-nouţ, automat, redegist. redegeul era visul de aur al românului în anii aceia. ee! de-am duce-o ca-n rdg! redegiştii încă nu începuseră să fugă în rfg.
şi la pick-up, printre czeslaw niemen şi duke ellington, phoenix şi maria tănase, ascultam câteodată un turc, tayfur cred, sau aşa. îl dădeam la maxim, trăznit. vezi, sângele săracul, vorbeşte! nu înţelegeam niciun cuvânt, dar sunetele tânguioase ale caravanelor în deşert, agitaţia din suk, ţipetele cămilelor la adierea răcoroasă deşi îndepărtată a apei le simţeam cum mă vezi şi cum te văd.
abia am reuşit să aud bătăile disperate în uşă.
era asistenta:
sunt turcoaică, domnul meu. am auzit ce muzică ascultaţi (oprisem pick-upul)!
nu înţeleg, i-am zis, moale.
de ce? vă e frică să vă declaraţi naţionalitatea?
nu, sunt român, de ce mi-ar fi frică...
haideţi, domnu! că v-am văzut numele pe uşă..

şi brusc, a început să vorbească turceşte.
n-am regretat niciodată aşa tare ca atunci că nu ştiu limba asta.
nu ştiu turceşte, doamnă, vă rog.
am tăcut amândoi, mie mi s-a părut interminabil. ea evalua situaţia, cred. pe urmă mi-a turuit româneşte că e asistentă la dispensarul cartierului, că mai stă o vreme în zonă şi o să plece, să-i spun repede rudele din istanbul, sa nu-mi mai fie frică, o să revină.

dar n-a mai revenit, deşi eu am mai pus discul cu muzică turcească. deşi l-am dat la maxim

3 comentarii:

  1. Tabletele astea să le strângi într-un volum.

    RăspundețiȘtergere
  2. asta e o apreciere? multumesc. deocamdata las asa sa curga, ca de aia am si facut blogul

    RăspundețiȘtergere
  3. Știu că nu-ți plac aprecierile directe... Dar sunt texte extraordinare.

    RăspundețiȘtergere