miercuri, 24 noiembrie 2010

eu. zise el

ăsta sunt eu, iar în spatele meu e lacul bâlea. dar dacă aş vrea să revăd o imagine, mi-ar plăcea una dintr-un orăşel cum ar fi strehaia sau filiaşi prin care poate treci o singură dată în viaţă, iar când treci nici nu-ţi trece prin minte să te opreşti sa faci o fotografie. totuşi, în orăşele, cât ar fi ele de neînsemnate, e viaţă. în memorie mi s-a fixat un băieţel lângă blocul lui, într-un loc precum cele pomenite mai sus. eu treceam cu maşina pe şoseaua devenită acolo strada, pe lângă locuri care pentru mine nu însemnau nimic dar pentru el erau viaţa. nu te opreşti decât dacă nu mai poţi de sete sau foame, şi chiar şi aşa te mai abţii, aştepţi să vină ceva mai de soi. tu te bucuri că merge maşina cu tine mai departe şi lumea rulează ca un film pe parbriz, el are alt film în cap şi eu ştiu asta pentru că, la vârsta lui, şi eu m-am uitat la trenuri apărând şi dispărând în depărtări şi lăsându-mă singur în câmp, tulburat de lumea care pâlpâie în mine, undeva unde nu fusese nimic.

3 comentarii:

  1. emoționantă și interesantă evocare tizule! o singură dată pînă acum am văzut și eu Bîlea și Transfăgărășanul. Pe vremea asta trebuie că e închis deja că vine iarna mai devreme pe-acolo. am fost cu toți colegii de serviciu la așa-zisa cabană a lui Ceau unde am păpat un păstrăv delicios. realmente ți-e ciudă că există nu doar orașe ci și oameni pe care-i vezi doar o singură dată în viață. și viața e tot mai repede și n-avem timp nici să murim măcar: așa sănătos, ca lumea...:)

    RăspundețiȘtergere
  2. george, esti primul care deschide gura si tastatura pe aci. iti multumesc pentru cuvintele generoase.prietenul serban inca isi tine comentariile taioase sub mustata.

    RăspundețiȘtergere
  3. uite la george asztalos, romanul tot cu gandul la burta, pardon, la pastrav

    RăspundețiȘtergere