la ce te poţi gândi stând într-o scoică

e posibil ca manifestanţii violenţi de duminică seara să fi fost dirijaţi de cine ştie cine de păpuşar, care a urmărit să compromită manifestaţia paşnică, aşa cum se străduieşte să demonstreze presa.
dar efectul obţinut n-a fost deloc cel scontat. populaţia urăşte aşa de mult guvernarea aceasta arogantă, încât, în sufletul lui, românul a aprobat violenţa primită în obraz de regimul băsescu.
cine a calculat că se va creea o falie între piaţa universităţii şi omul de la televizor a greşit. nu mai suntem în 1990. chiar şi presa a greşit insistând pe distincţia de fineţe între manifestanţii buni, cei paşnici, şi cei răi, cei violenţi. demonstraţii paşnice am tot văzut de trei ani încoace şi am văzut şi cum sunt tratate de aroganţii de la putere: cu dispreţ. aşa că, pdl primeşte ce merită, şi încă nu primeşte destul.
reacţia acestui partid osificat a fost aşa cum mă aşteptam: lipsită de aderenţă la realitate, exact ca a pcr în decembrie 1989. ca şi cpex comunist, activiştii pdl sunt convinşi că ei sunt trimişii pe pământ ai dumnezeului reformelor, dar poporul e idiot, pt că nu-i înţelege.
poporul nu înţelege că aşa e normal, în viziunea pedelistă, să i se usuce lui buzunarele, ca să înflorească firmele  pedeliste care cotizează în campania electorală.
poporul nu înţelege că e normal, în viziunea pedelistă, să reduci veniturile oamenilor şi în consecinţă să se reducă consumul, şi să te mai aştepţi la relansare economică fără consum.
poporul nu înţelege că e normal, conform practicii pedeliste, să dai legi în favoarea unei minorităţi politice sau sociale, cum ar fi legile ce privesc procesul electoral de anul acesta, legea sănătăţii ce ni se pregătea, precum şi altele mai mărunte cu adresă precisă, precum taxa auto, cauciucurile de iarnă etc.
oamenii au văzut şi au tăcut vreme de 2 - 3 ani, iar acum tensiunea se descarcă. ţesutul exoderm care este pdl încearcă să protejeze un traian băsescu derutat. ce să facă el, să-şi forţeze norocul, ca şi până acum, să ignore mesajul dat de români? să încerce să schimbe ceva?
ce?
sistemul lui de putere s-a osificat şi e gol pe dinăuntru ca o scoică. dacă va mişca ceva din el, e posibil să se sfărâme în întregime.

un text primit de la ioan viştea

Ioan Viştea  a debutat  cu scrisori şi texte de atitudine la europa liberă, pe vremea lui chao, citite de N. C. Munteanu. tot atunci, a pus în circulaţie  în samizdat cartea sa Exilul interior, din care,  pe 26 octombrie 1989, Ioana Măgură Bernard a citit poezia El ştie tot. sunt puţini români care au făcut ce a făcut ioan viştea, dar mulţi care vorbesc mai mult decât el.

ioan viştea vorbea atunci despre ceauşescu. acum vorbeşte despre băsescu.                              

e o onoare pt mine să găzduiesc textul lui.  

                                             CANALIA POLITICĂ 

      În ultimii 20 de ani, un specimen toxic, gregar, dominat de apucăturile şi instinctele băieţilor de cartier din lumpen-proletariatul anilor 60-70, a invadat spaţiul public sub înfăţişarea înşelătoare  a unui personaj politic.

       După ce i-a fugit marea de sub picioare, iar securiştii naţiei l-au dezlegat de „post", însărcinări şi obligaţii, fie din indiferenţă şi ignoranţă, fie numai din nebăgarea noastră de seamă, personajul s-a strecurat, insidios, ca un  Cal Troian în Cetate. Războiul Troian, coborât pe meleaguri dâmboviţene a devenit cu timpul Războiul Traian !

        Nimic n-a stat în calea instinctului său de parvenire, a setei, a dorinţei nemăsurate  de a se cocoţa în cele mai înalte dregătorii ale ţării. Avea, ce-i drept,un  „bagaj” precar, extrem de sărăcuţ în materie de politichie, de statură şi acţiune politică dar, în schimb, a dispus totdeauna de coate ascuţite si antrenate, de un  incredibil tupeu şi o irepresibilă , uluitoare şmecherie. Astfel „ înarmat „ a dărâmat  guverne ; a subminat din interiorul lor coaliţii ; a „înjunghiat” pe la spate tovarăşi de drum  cărora le jurase, dacă nu credinţă, cel puţin prietenie ; a plâns telegenic pe umerii victimelor uneltirilor sale ; a făcut afaceri cu oameni pe care  i-a încredinţat mai apoi, când procuratu rii, când ştreangului ; a scuipat acolo  unde a lins şi a lins acolo unde părea a fi uitat că scuipase ; şi-a pus „aripile” mai tinere sau mai vârstnice ale familiei  în ipostaza de siluitori ai limbii române şi ai finanţelor, pe cât de ridicolă pe atât de bănoasă; şi-a făcut cadou  vile şi proprietăţi, lui şi odraslelor lui, din bani niciodată justificaţi  iar adversarilor politici cadouri otrăvite ; a împilat, a învrăjbit categorii socio-profe-sionale  făcând  ca slugărnicia şi frica  să rămână în veci profitabile slăbiciuni omeneşti ; a recitit cărţile de istorie pe dos şi pe sărite jignindu-ne memoria precum şi reperele , simbolurile naţionale şi trădându-şi cu fiecare apariţie publică micimea şi incultura; a minţit vârtos, fără jenă şi fără remuşcări cât n-au  făcut-o toţi regii noştri laolaltă încât dacă ar învia Vlahuţă şi-ar face „mea culpa” ; a  înfierat comunismul din  ( im ) postura de notoriu profitor şi beneficiar al sistemului ; a trecut de la stânga la dreapta eşichierului politic cu seninătatea şi repeziciunea  cu care a jurat strâmb pe Biblie şi cu care azi, uitându-se în ochii uimiţi ai cetăţeanului, îi subtilizează portofelul, cureau, ceasul şi pâinea de la gură în numele unui iluzionism economico-financiar.

          Un mare om politic spunea cândva : „ Daţi unui om puterea  şi o să-i  vedeţi caracterul !”

          Acum, ca treziţi dintr-un somn de decenii, românii care au avut în tot acest răstimp „pâinea” şi „ cuţitul „ votului  în mână, poate încep să înţeleagă,în sfârşit, pe mâna cui au dat puterea, pe mâna cui a încăput ea. Din perspectiva ultimilor 15 ani, este tot mai clar că au dat-o unui om cu vocaţia gâlcevei şi a răului în sânge, unui om fără onoare, fără morală şi scrupule şi fără Dumnezeu, fără  răspunsuri adecvate la provocările vremii, incapabil să-şi înţeleagă menirea  şi să se ridice la înălţimea  importanţei istorice a funcţiei şi a momentului şi mai ales, fără putinţa şi voinţa de  a arăta  un „ azimut” corect şi credibil corăbiei bete  care este România de azi. În plus, ca şi cum n-ar fi fost prea destul, mânat de o tentaţie primitivă, îndeobşte la îndemâna celor aflaţi în conflict toată viaţa cu tocul, călimara şi rafturile bibliotecilor, specimenul are, mai nou, aere de „tătuc” şi nostalgia  marelui geniu al Carpaţilor din învăţăturile şi năravurile căruia  a „ supt „ în trecut. De ce tradiţie, de ce bicameralism  când ne putem întoarce  foarte bine la Marea Adunare Naţională ?  Îl încorsetează prevederile  unei Constituţii  care n-a fost croită pe măsura taliei lui epocale ? Păi, să facem repede alta care să cadă definitiv în genunchi în slujba egocentrismului său fără seamăn ! E nevoie de  pluralismul vocilor, de restabilirea criteriilor valorice, de specialişti şi expertiză  în faţa situaţiilor de criză ba, chiar de răscruce de drumuri a lumii ? Ei, aş ! Poveşti ! Doar el are soluţii, numai el este monopolistul adevărului şi al căilor de trasat, de urmat !

         Toate astea într-o Europă un pic cam surdă şi un pic cam  mioapă  excedată şi ea de problemele ei de „familie „ şi într-o ţară , se vede treaba, nevindecată încă de cicatricele celor trei dictaturi. Şi pentru că tot se poartă moda recursului la istorie  cu dese referiri şi inevitabile exagerări  la Republica de la Weimar şi ascensiunea lui Hitler, să-l coborâm mai degrabă pe tărâmul realităţilor istorice româneşti, dacă tot suferă de tentaţia unei a patra dictaturi în România. Nu de alta dar în felul acesta o să-şi poată vedea mai bine „ lungul nasului „ precum şi diferenţele de potenţial şi statură. Să-i amintim deci că regele Carol al II-lea, cu toate tarele şi păcatele lui, era un „ tip” inteligent şi instruit. ( aflat în exil la vremea când Cotul Donului şi însăşi  cotitura războiului

erau departe şi nimic nu prefigura deznodământul ştiut, el face o previziune  cutremurătoare : că  ruşii vor câştiga războiul  şi că România va cădea în sfera de influenţă  sovietică ! vezi Jurnal şi Memorii  ) .   Vedeţi  cumva vreo asemănare ? Nicidecum ! Antonescu, ( ah, iată un nume care-i dă frisoane ! ) prins în menghina unui context istoric nefericit, avea, mai presus de toate , ca-rac-ter ! Aici, alăturarea chiar nu suportă nici un fel de comparaţie !

           Cât despre  Ceauşescu  şi viclenia lui tărănească care l-a făcut în epocă  partener onorabil, credibil al marilor oameni de stat ai vremii, asemănarea  nu s-ar  putea ridica vreodată mai sus de genunchiul broaştei de la Snagov !

            El seamănă doar cu el însuşi, e egal cu sine, cu propria-i suficienţă şi micime. El n-are decât exerciţiul şmecheriei  grosiere şi vulgare, şmecheria ridicată la rang de virtute politică . Atât !! Ori, numai cu şmecheria poţi, cel mult, să iluzionezi şi să „ îmbrobodeşti” vremelnic mulţimile,poţi să atentezi la instituţiile statului democratic un timp, dar nu poţi trece cu ea nici „pustiul”, nici criza, nu poţi vindeca  nici greaţa, nici lehamitea  şi nici disperarea. Nu, el face parte din categoria altor accidente, altor toane şi capricii ale istoriei.

            Prin comportament şi limbaj, prin dispreţul manifest faţă de tot ce înseamnă dialog real, constructiv, altul decât cel avut cu sicofanţii, prin instaurarea unei stări de asediu şi continuu război între palierele fundamentale ale statului, prin inginerii de culise  cu care, fie subminează , fie configurează majorităţi parlamentare arbitrare, artificiale, în beneficiul  propriului interes îngust şi meschin, el nu este nimic altceva decât  CANALIA POLITICĂ perfectă ! E arhetipul ei !

            Şi apropos de recursul la istorie. Mă gândesc ca nu cumva vreun consilier mai slobod la gură şi mai imprudent să-i şoptească într-o zi  că naziştii şi-au incendiat intenţionat Parlamentul.( Reichstagul ). Mai ştii?  La mintea şi la instinctele lui e în stare de orice ! Pentru că cine a incendiat cândva rada unui port prin străini, din şmecherie şi iuţeală de mână, e capabil oricând să dea foc unei ţări . Atenţie, deci, oameni buni ! Opriţi-l  cât nu-i prea târziu !!!

                                                                                ioan viştea

sacrificiul vacii

eu i-am zis mamei să nu cumva să cumpere capră, că fug de-acasă. am continuat să avem vacă şi trebuia să mă duc cu ea la păscut. mersul cu vaca la păscut era o treabă de copil sau de om bătrân. dacă nu, dădeai vaca la văcar şi văcarul păştea vacile pe islaz. islazul avea iarbă pe el la început, primăvara, când se deschidea oficial, era chiar o mică festivitate, îţi venea să te dai peste cap în iarbă de bine ce îţi părea că s-a deschis islazul. pe urmă, iarba dispărea, vara islazul era ars de soare, mai păstra doar o vagă nuanţă verde. seara, vacile veneau pocâltite de foame, cu ochii mari, speriaţi. se cunoaşte f.uşor dacă o vacă are ceva în stomac, sau îi chiorăie maţele, după cum burta ei este rotundă sau i se observă oasele şoldului  prin piele şi un gol mare dedesubt. vaca flămândă nu are lapte, dar dacă n-are cine să se ducă cu ea la păscut, o dai în continuare la văcar, ce să faci. sau o vinzi la oraca. la oraca, taie vaca şi face din ea salam, dracu să-i ia pe ăia care-l mănâncă. la oraca te duci cu vaca de lanţ, mergi pe jos pe câmp prin dâmbovicioara, n-o s-o iei pe asfalt, să ocoleşti, şi la titu, gata, ai ajuns la oraca. te întorci acasă fără vacă şi povesteşti vreo lună cui te întreabă şi chiar dacă nu te întreabă cum ai mers cu vaca pe drum atâţia kilometri şi vaca tot trăgea săraca la iarba de pe margine şi mergeai şi mergeai şi vaca până la urmă înţelegea. la dâmbovicioara, opreai la puţ, puţul ăla din care curge apă rece printr-o gaură în ghizd, şi beaţi apă rece şi tu şi vaca. mai era puţin până la titu. la oraca îţi cântărea vaca, te trimitea s-o legi unde aşteptau şi alte vaci la tăiat, te întorceai să te scrie în registrele lor câţi bani ai de luat şi, când plecai, urla vaca după tine, săraca, nu mai mugea, urla. ce să fac, dacă nu mai am pe nimeni să se ducă cu ea? dacă nu mai era bună de lapte? dacă nu mai făta de vreo doi ani? după caz.

specific naţional. sau multinaţional

comunismul ni l-au adus ruşii pe tancuri. noi n-avem nicio vină, noi eram cu oile şi doineam mioriţa din fluieraşul de os, de soc sau de fag, cum se nimerea, iar istoria dădea peste noi ca un jeep peste un amărât de logan.
unii dintre noi au colaborat cu ruşii care ne-au adus comunismul, au colaborat cu dej, cu ceauşescu, cu securitatea, dar ce vină au ei? au colaborat şi ei, au luat şi bani pt asta, aşa era sistemul, ce să faci, aşa se câştigau banii atunci, făcând rău semenilor tăi, băgându-i prin puşcării, sau doar procopsindu-i cu un dosar ca un bolovan legat de gât. aşa e viaţa, ne ridicăm pe cadavrele altora. ca gazaţii de la auschwitz.

istoria e de vină, nu ne lasă în pace. noi n-am vrut nimic, nici război cu romanii (sau cu dacii, depinde de perspectivă, dar parcă dă mai bine dacismul, nu?), nici cu migratorii, noi n-am vrut feudalism, noi n-am vrut capitalism, noi n-am vrut comunism, noi nu vrem capitalism din nou. noi n-avem nicio vină, de vină sunt alţii.

bine, turnam la securitate (unii din noi), scriam romane la comanda socială şi de partid, laudam colectivizarea şi naţionalizarea, lăudam ctitoriile comuniste, canalul dunăre-marea neagră unde au murit zeci de mii de oameni nevinovaţi, dar ce, o făceam din convingere? altceva aveam noi în sufletul nostru. aveam gândire evazionistă, ascultam europa liberă, purtam blugi şi plete ca-n occident, dar turnam la securitate ca-n orient. aşa e specificul nostru naţional. avem personalitate dublă, aşa rezultă din cărţile noastre de istorie, îi băteam pe turci de câte ori îi prindeam prin rovine şi noroaie şi bălţi şi apoi îi cocoşam cu desagi plini cu mahmudele şi icuşari. tribut, de! ca să nu uite cum i-am snopit în bătaie. aşa suntem noi, dar ce suflet avem! ce poeme scoatem din suflet! da, turnam la securitate (unii din noi), luam banii pe turnătorie, ne îmbătam din banii ăia, observaţi drama noastră? dar ce poeme scriam după aia!
bune de premiat.

numele meu este dmitri. nu al meu, al lui robert mîndroiu

prima carte citită în 2012 era începută din ultimele zile ale lui 2011, pot spune că am trecut anul (şi) împreună cu dmitri miticov, numele meu e dmitri, ed. paralela 45, apărută în 2010.
o carte neapărat de citit pt cine iubeşte poezia, poezia românească anume, poezia nouă în special.

dmitri miticov a fost mai întâi un nume pe situl literar agonia, unde pre mulţi îi acuza că-l copiază. nu ştiu cât adevăr şi câta strategie publicitară o fi fost în treaba asta. pe urmă, dmitri a venit pe clubliterar, aici remarcându-se prin acuzaţii de cerşetorie la adresa unor texte postate. la un momendat, un text de-al meu a primit şi el eticheta buclucaşă. relatez asta pt a înţelege, eu şi cititorii blogului meu, ce vrea să însemne cerşetoria. era vorba în textul meu de o discuţie cu tatăl lui sorin stoica, prozatorul mort tânăr de cancer, iar lui dmitri i s-a părut că eu folosesc drama familiei stoica, adică o dramă reală, în scopuri literare, respectiv impresionarea cititorului.

şi acum să vedem ce relatează dmitri în cartea lui. de fapt, ce piese de puzzle ne oferă el ca să ne construim povestea: dubăsari şi corjova, dincolo de nistru, dmitri şi familia lui (fratele andrusha, mama tatiana, tatăl victor), vecinii şi copiii sau nepoţii lor, gardiştii ruşi şi crimele lor (violuri, oameni împuşcaţi, oameni omorâţi cu ciocanul în cap); satul moacşa, în românia (l-am căutat pe hartă, e pe lângă braşov, prin secuime), emma şi erika, prima fiind oarecum iubita lui dmitri, cealaltă fiind prietena emmei, victima abuzurilor sexuale ale chiar tatălui ei, nişte băieţi cu nume ungureşti etc. personaje sunt şi radiohead (des invocată, mai ales cu piesa how to disappear completely), dar şi lucruri concrete sau abstracte: stetoscopul, schizofrenia, lacul nostru, ţeava galbenă de la corjova (de gaze ruseşti, presupun), creionul chimic, lingura de inox etc. obiectele sunt la fel de importante ca şi personajele vii sau moarte, în sensul că beneficiază de atenţie egală, dacă nu sporită, din partea conştiinţei care narează, fie aceasta dmitri, fie andrusha. de fapt, existenţa unei a doua voci, cea a lui andrusha, are rolul ochiului exterior cu care este privit dmitri.
toată povestea aceasta este livrată cu mijloacele prozei (textele sunt antologate şi la proză şi la poezie!), mai puţin coerenţa story-ului. de fapt, e greu de spus că există un story, mai curând există memoria unor fapte, un background ceţos, întunecat, atroce. chiar amintirile jocurilor copilăreşti sunt atroce. personajele asociate cu un anume loc îşi permit să circule şi dincolo, aşa încât nu ştii sigur dacă viaţa este trăită sau doar visată, mai exact trăită ca un coşmar.
vocea care intermediază între realitatea textului şi realitatea noastră, a cititorilor, o face fără vreo urmă de participare afectivă, ci la modul mecanic al aparatului care emite muzică fără ca asta să-l sensibilizeze pe el ca emiţător, să-l oripileze, enerveze, entuziasmeze, indigneze sau orice altceva doriţi. aşa cred că încearcă să evite dmitri miticov cerşetoria.
cartea este şi un spectacol de tehnici literare. timpul curge sau se opreşte, se dilată sau se contractă, obiectivul aparatului de filmat caută panorame sau se opreşte pe detalii, aşteptările comode sunt întoarse pe dos, notaţia realistă conlucrează cu imaginarul dezlănţuit etc. un deliciu să citeşti şi să găseşti chestii. mi-ar trebui mult timp să le spun.