numele meu este dmitri. nu al meu, al lui robert mîndroiu

prima carte citită în 2012 era începută din ultimele zile ale lui 2011, pot spune că am trecut anul (şi) împreună cu dmitri miticov, numele meu e dmitri, ed. paralela 45, apărută în 2010.
o carte neapărat de citit pt cine iubeşte poezia, poezia românească anume, poezia nouă în special.

dmitri miticov a fost mai întâi un nume pe situl literar agonia, unde pre mulţi îi acuza că-l copiază. nu ştiu cât adevăr şi câta strategie publicitară o fi fost în treaba asta. pe urmă, dmitri a venit pe clubliterar, aici remarcându-se prin acuzaţii de cerşetorie la adresa unor texte postate. la un momendat, un text de-al meu a primit şi el eticheta buclucaşă. relatez asta pt a înţelege, eu şi cititorii blogului meu, ce vrea să însemne cerşetoria. era vorba în textul meu de o discuţie cu tatăl lui sorin stoica, prozatorul mort tânăr de cancer, iar lui dmitri i s-a părut că eu folosesc drama familiei stoica, adică o dramă reală, în scopuri literare, respectiv impresionarea cititorului.

şi acum să vedem ce relatează dmitri în cartea lui. de fapt, ce piese de puzzle ne oferă el ca să ne construim povestea: dubăsari şi corjova, dincolo de nistru, dmitri şi familia lui (fratele andrusha, mama tatiana, tatăl victor), vecinii şi copiii sau nepoţii lor, gardiştii ruşi şi crimele lor (violuri, oameni împuşcaţi, oameni omorâţi cu ciocanul în cap); satul moacşa, în românia (l-am căutat pe hartă, e pe lângă braşov, prin secuime), emma şi erika, prima fiind oarecum iubita lui dmitri, cealaltă fiind prietena emmei, victima abuzurilor sexuale ale chiar tatălui ei, nişte băieţi cu nume ungureşti etc. personaje sunt şi radiohead (des invocată, mai ales cu piesa how to disappear completely), dar şi lucruri concrete sau abstracte: stetoscopul, schizofrenia, lacul nostru, ţeava galbenă de la corjova (de gaze ruseşti, presupun), creionul chimic, lingura de inox etc. obiectele sunt la fel de importante ca şi personajele vii sau moarte, în sensul că beneficiază de atenţie egală, dacă nu sporită, din partea conştiinţei care narează, fie aceasta dmitri, fie andrusha. de fapt, existenţa unei a doua voci, cea a lui andrusha, are rolul ochiului exterior cu care este privit dmitri.
toată povestea aceasta este livrată cu mijloacele prozei (textele sunt antologate şi la proză şi la poezie!), mai puţin coerenţa story-ului. de fapt, e greu de spus că există un story, mai curând există memoria unor fapte, un background ceţos, întunecat, atroce. chiar amintirile jocurilor copilăreşti sunt atroce. personajele asociate cu un anume loc îşi permit să circule şi dincolo, aşa încât nu ştii sigur dacă viaţa este trăită sau doar visată, mai exact trăită ca un coşmar.
vocea care intermediază între realitatea textului şi realitatea noastră, a cititorilor, o face fără vreo urmă de participare afectivă, ci la modul mecanic al aparatului care emite muzică fără ca asta să-l sensibilizeze pe el ca emiţător, să-l oripileze, enerveze, entuziasmeze, indigneze sau orice altceva doriţi. aşa cred că încearcă să evite dmitri miticov cerşetoria.
cartea este şi un spectacol de tehnici literare. timpul curge sau se opreşte, se dilată sau se contractă, obiectivul aparatului de filmat caută panorame sau se opreşte pe detalii, aşteptările comode sunt întoarse pe dos, notaţia realistă conlucrează cu imaginarul dezlănţuit etc. un deliciu să citeşti şi să găseşti chestii. mi-ar trebui mult timp să le spun.