ceai din codițe de cireșe

 de câteva ori am plecat în direcția frigiderului

dar m-am oprit la timp

era pe masă un pachet deja desfăcut.

asta numai după-amiază: rice cake.

rice cakes rice cakes rice cakes

rice cakes rice cakes

rice cakes rice cakes rice cakes rice cakes. și ceai.

eu nu mănânc în martie cireșe.

în frigider este orez cu carne

dar nici nu vreau să mă uit. îmi place mie

orezul fraged rumenit

și pulpele perverse de curcan

cum ies din mâlul de orez?

ca-n filmele americane cu femei 
gata de sex

gata de crimă?

vrea să mă termine frigiderul

nu m-ajută deloc dar deloc

acumva (fragment de roman)

mă trezesc băgat până la gât în căcat. ce tâmpit am putut să fiu! fosta mea colegă de clasa a opta e gravidă şi a spus peste tot că eu sunt tatăl copilului ei. a povestit cum venea acasă la soră-mea să învăţăm împreună, ea venea cu cele mai colegiale intenţii, iar eu îi suceam minţile şi o călăream cele două ore de pregătire.

chiar aşa am aflat că a zis, că o călăream două ore. m. a aflat de treaba asta şi a venit să-i dau detalii desprea călăreală. m. a dat admiterea la un liceu industrial din bucureşti şi mă gândesc că dacă a aflat şi el tocmai de acolo, ştie cam toată lumea.

cum a fost, coae, spune-mi tot, hai nu fi labagiu!

nu-mi amintesc nimic, de fapt nu cred că s-a întâmplat nimic din ce spune colega noastră, dar nu-mi vine să-i spun asta lui m. am mai avut o dată o chestie de genul ăsta, eram împreună cu el, m-a oprit mama unei fete de pe o uliţă apropiată, m-a apucat violent de mână şi a zis să spun pe loc dacă am futut-o pe fata ei, aci de faţă. ieşise vb asta, i-a spus ei cineva, da, am auzit şi eu, am zis. m. era numai ochi şi urechi.

spune drept, că nu scapi din mâna mea, zicea mama fetei. e adevărat, sau nu e?

nu e, am zis pe loc, uitându-mă să văd ce faţă face m.

vezi? a zis fata.

ce să văd, ce să văd. că-ţi dau şi ţie una acum de nu te vezi! aţi auzit ce-a zis ăsta? s-a întors mama fetei spre copiii care se strânseseră în jur.

pe urmă a plecat toată lumea adunată acolo, era lângă puţul de pe uliţa lor. ce dezamăgire, nu luasem nici câteva peste bot şi spusesem şi că n-am futut fata, nasol.

pe drum spre uliţa noastră, m. mi-a zis că-şi dă seama că n-aveam ce să fac, trebuia să neg.

lasă, coae, nu e nimic, cine se prinde se prinde, cine nu, nu, a zis el.

acum, m. mă tot înghioldea să-i dau amănunte, se uita la mine cu ochii lui albaştri şi gene albe de blond, eu eram complet derutat, ce dracu o să fac dacă naşte aia, unde mă duc?

nu e, moşule, adevărat, te rog să mă crezi, n-a fost nimic, îi zic.

cum adică n-a fost nimic, n-a fost nimic între noi?, a zis fata care apăruse şi ea brusc acolo. m-am uitat la burta ei, era suplă, dar avea ceva în mâna stângă sprijinit de corp, de sânul stâng, sânii i se vedeau f clar prin bluză.

asta nu e nimic?, a zis ea în şoaptă, arătând cu degetul spre pachetul înfăşurat în hârtie albă de ambalaj.

eu eram disperat şi confuz. de ce mi s-or fi întâmplând toate astea.

vă rog să mă lăsaţi în pace să citesc, am examen, am zis. ce aveţi cu mine, nu v-am făcut nimic.

m. a dispărut cu o expresie de mare dezamăgire pe faţă. colega, cu pachetul ei alb în braţe, a plecat şi ea bombănind. nu simţeam niciun fel de uşurare o dată cu plecarea lor, dimpotrivă. în faţă se deschideau fel de fel de complicaţii, mama şi tata discutau şi ei despre asta, credeam că eşti un copil, zicea mama.

să se angajeze şi el la aparataj, zicea tata, sau la frigidere găeşti. să muncească şi să-şi crească copilul, dacă i-a plăcut să facă copii.

am ştiut tot timpul că aici o s-ajungi, a zis directorul posomorât şi cenuşiu, trecând pe lângă mine. am făcut tot posibilul să scutesc liceul de prezenţa ta, o brânză bună în burduf de câine, un sabotor. trebuia să te exmatriculez când am avut ocazia, dar nici acum nu e timpul trecut, crezi că nu ştiu ce-ai făcut la bacalaureat, boule? boii lui grigorescu, la ce să te-aştepţi de la ei.

n-am ştiut că eşti chiar aşa, a zis jenny. stătea sprijinită cu cotul de perna albă, de internat, şi se uita la povestea asta ca la un film. credeam că eşti timid, de-aia nu pui mâna pe mine, dar, de fapt, tu nu mă iubeşti. tu nu iubeşti pe nimeni, nici pe biata fată gravidă care-a crezut în tine.

eram îngrozit.

voiam să mă bag undeva, să fiu cât de cât la adăpost de toate astea. jenny era învelită cu un cearşaf alb, îmi venea să-i zic să mă lase şi pe mine lângă ea, să nu fiu singur. cearşaful îi scotea în relief plăcut sânii şi pulpele, una puţin mai faţă, cealaltă puţin mai în spate, şi arcul frumos desenat al coapsei. am simţit un început de erecţie, jenny se uita şi ea f atentă la ce mi se întâmplă.

mai ştii când am fost la bucureşti?, m-a întrebat.

ce anume să ştiu, am zis.

când ne întorceam. eram în gara de nord, beam bere la terasa restaurantului gării. aşteptam  să tragă trenul nostru în gară.

da, ştiu.

venise unul la masa noastră, un moş.

dar nu era chiar moş.

vorba vine, era un ceferist, a zis jenny.

se ducea acasă la videle, că ne-a spus. pusese o geantă burduşită de pâine jos, lângă masă, şi vorbea într-una de ce-a zis şeful lui, ce-a zis el, şi trăgea din când în când cu ochii la geanta de pâine. asta e?

da, dar mai ştii ce-a zis de noi?

da, ştiu.

spune, dacă ştii.

că el crede că noi am fugit împreună.

daa.

şi ţi-am făcut cu ochiul să zicem şi noi ca el ca să râdem.

daa, dar habar n-ai ce-am simţit. ne zicea că aşa a făcut şi el cu nevasta lui, a fugit în lume cu ea, s-au mai întors la videle după o lună, când au rămas fără bani. ăla credea că şi noi

   ne-am futut. la asta se gândeşte jenny, cred. erecţia mea ajunsese la maxim, se vedea f clar sub şortul cu care eram îmbrăcat, cu care dorm. jenny se uita ţintă la ea şi cred că nu mai era nimic de făcut în afară de să mă bag lângă ea. o colegă de-a ei, de cameră, a gemut sau a zis ceva în somn, mai erau cinci fete în cameră, normal, cum de uitasem. erecţia mea s-a retras la fel de rapid cum apăruse, mi-am adus aminte de colegul ăla care-şi trosnea penisul de la rădăcină şi-l adormea.

lui jenny îi dădură lacrimile.

de ce nu putem şi noi să fim ca jenny şi oliver?

păi, jenny, am fost şi la muzeul de artă, zic eu zăpăcit de lacrimile ei.

daa, mare lucru, am fost la muzeu.

dar ai zis că ţi-a plăcut, nu-ţi mai aduci aminte?

mi-a plăcut la muzeu, dar vrem şi noi să vedem lumea, să ne distrăm, nu doar să mergem la muzeu. la muzeu am fost şi cu clasa, nu ştii?

    prin clasa a zecea, dirigintele ne-a dus cu clasa la bucureşti la operetă şi nu mai ştiu unde.

mai ştii faza cu miliţianul?, zic eu, pt că nu mai ştiam ce să zic.

jenny se gândeşte la faza cu miliţianul, dar îmi dau seama că ea ştie doar că ne-a oprit unul la intersecţia căii victoria cu bulevardul.

mai ştiu, zice ea. am traversat bulevardul şi miliţianul din borcanul ăla te-a chemat la el.

da, voia să-i dau bani, douăşcinci de lei, ca am trecut pe roşu. i-am spus c-am aşteptat să schimbe semaforul şi nu-l schimba, deşi nu trecea nicio maşină, şi că ăştia sunt toţi banii pe care-i am.

ţi-a cerut bani?

da. dar nu ţi-am mai spus. dacă îi dădeam banii, nu mai aveam de bilete de tren, veneam cu naşul.

jenny pare mai înviorată. vrea să zică ceva, dar un zgomot mărunt, un declic, mă face să întredeschid ochii. o văd pe soră-mea căutând ceva în nişte sertare, ciorapi. îmi face semn cu degetul la buze că nu e nimic, pot să mă culc la loc, eu închid ochii, dar jenny nu mai e, a plecat.

mă trezesc complet, realizez că asta e ora când pleacă lumea la servici. poate va trebui să plec şi eu, şi asta curând.

în camerele celelalte e mişcare, paşi de colo-colo, uşi de dulap trântite nu violent, aşa, domestic unde e nu ştiu ce, pâinea, pachetul de unt sau ceva, să iei nu ştiu ce când vii, bine, la revedere, pa pa.

pe urmă se face linişte şi de-aici încolo cunosc.

poate va trebui să plec şi eu la servici curând, dacă nu iau la facultate.

de fapt, nu. dacă nu iau la facultate, o să plec la armată. o să plec la armată oricum, dar e diferenţă, studenţii fac numai şase luni de armată. şi nu se compară ce armată fac ei, ca terişti, cu armata pe care o mănâncă soldatul la termen, un an şi patru luni.

perspectiva armatei la termen e şi mai nasoală.

ce pot să fac.

bine ar fi să iau la facultate, dar dacă nu iau? e f posibil, la urma urmei.

patru (2)

mă așteptam să aud de departe strigăte revoluționare, eram curios care sunt lozincile noii revoluții, dar se-auzea nimic. abia ajuns aproape de intersecția colț cu magazinul muntenia și librăria centrală, de unde cumpărasem cărți cu câteva ore în urmă, am văzut o masă compactă de oameni și am distins un freamăt uman, cu icnete și vociferări pe două voci, unele extrem de agitate, imperative, altele ceva mai calme, să zicem mai dirijate de rațiune.

cea mai mare parte a oamenilor adunați, să zic a revoluționarilor de-acum, se uita. ce e acolo, ce fac?, am întrebat. l-au prins pe colonelul ciupercă. da, și? vor să-l răstorne cu dacie cu tot. dar se opun unii dintre ei.

am rămas așa, fără replică. și pân-acum ce-a fost? au vrut să-l arunce pe găvănescu de la balconul palatului, dar tot așa, unii dintre ei s-au opus și nu l-au mai aruncat. găvănescu striga ca un porc de crăciun.

nu puteam nici să gândesc ceva, darmite să am o reacție. faza pierdută, cu găvănescu, primul secretar pcr al județului, grohăind ca un porc la tăiere,  mi se părea oribilă, cred. nu mă așteptam la astea de la o revoluție a unor oameni exasperați de umilințe și teamă, dar nici nu știam cum e mai bine și ce sa faci. în toate cărțile la răscoală se dă foc la casele boierești, se violează femei, se fură lucruri de folosință îndelungată sau de mâncare, altfel de revoluție nu știe nimeni cum ar trebui să se facă. 

nu mi-am dat seama cum s-a rezolvat problema colonelului de miliție ciupercă, cumva au ajuns la o soluție acceptată de grămada de oameni din intesecție, căci s-a disipat și ne-am deplasat cu toții pe platoul din fața palatului adminstrativ, sediul comitetului județean de partid. la balcon au și apărut niște persoane, probabil liderii mișcării din stradă. strigau la noi să fim calmi, că se va rezolva totul. noi eram destul de calmi, ne uitam la ei ca la tv, la dinescu, cu diferența de respect și de calitate, desigur. apoi, dinescu era cunoscut, multă lume auzise de el nu doar ca poet, ci și ca dizident, dăduse un interviu critic la adresa lui ceaușescu, dar nu-l băgaseră la pușcărie, era izolat la domiciliu. altceva mai mult nu știam, dar măcar știam ceva, despre liderii de la balconul nostru nu știam chiar nimic. eram contrariat și oarecum dezumflat de începutul de revoluție, scurtele prezentări pe care liderii și le făceau, din care trebuia să reiasă cât au suferit pe timpul dictatorului, erau comune aproape oricui de pe platoul umplut de oameni. nu cunoșteam pe nimeni, până să apară o tipă de la cenaclul literar al orașului cu care mă știam foarte bine. oameni buni! a strigat, oamenii de bună credință să iasă în față, să vină alături de noi! vino, gege, și tu, că și tu ai suferit până acum, numai câte știu eu că ți-a făcut miliția și securitatea.

cum dracu de mă văzuse în mulțime, nu-mi dau seama, și cum m-a indicat așa de precis iar nu știu. câțiva din preajmă au zis du-te, domne, dacă e așa cum zice doamna. m-am simțit, să zic așa, nu bine, scos din anonimat fără voie. a trebuit să plec spre ușile palatului, mergeam așa  neconvins și când am găsit ușile blocate cu saci de nisip am acceptat cu ușurință că nu se poate intra. am descoperit că n-am vocație de lider, asta e.

în fine.

benny a mustăcit tot timpul cât mi-am depus eu icrele cu revoluția mea. n-ai vocație de lider, moșule, stai în mulțime că acolo e de tine. îți strica și ție o insignă de parlamentar, acum? păi tu ce-ai făcut pe douășdoi, zic eu. ce-am făcut și pe douășunu, am fugit la țară, la băleni, mi-am dat seama c-o să fie groasă. păi cu asta te lauzi tu? și de pe poziția asta mă critici pe mine, zic. băi, măcar eu n-am avut ocazia, dar tu ai fost acolo, puteai să pui mâna pe putere și să nu-i mai dai drumu. cum au făcut unii. tu știi că printre liderii ăia de la balcon era și staicu? păi ăsta de dimineață pusese muncitorii de la upet să sudeze porțile, ca să nu iasă upetul în stradă. și pe urmă, dacă tot au ieșit, s-a luat după ei, cu intenția, probabil, să vadă ce fac, să-i dea în gât când o să reintre totul pe vechiul făgaș, iar șefii lui de partid l-ar fi-ntrebat: să ne spună tovarășul staicu ce-a făcut pentru a împiedica extinderea atitudinii anarhiste și dușmănoase contra cuceririlor socialismului la upet. și avea ce să spună. s-a dus după ei, după muncitorii de la upet până-n sediul județean pcr, la palat. și acolo a rămas, când a văzut în partea cui se înclină balanța și ceaușescu pierde. iar acum, domnu staicu e parlamentar, are și insignă la rever. asta e, băi benny, eu ce zic, trebuie să ai vocație de lider. măcar nu mă oftic, văd că tu te oftici. ei, nu că mă oftic, dar nici bine nu-mi pică.

uite ce mi-a dat șefu pentru azi, zice benny. o reclamație a unei femei de serviciu, cum că au dat-o afară pe nedrept. ce căcat de articol să scot eu din asta? tu ce ai?

tot o reclamație. a muncitorilor de la apă-canal, adp, sau cum i-o mai fi zicând. mă duc acolo, dar mai stau un pic aci cu tine să înghit și eu gălbenușul.

noi suntem nou-veniți la ziarul căcarea liberă. acum toate ziarele, chiar și televiziunea, au adăugat liber(ă) la coadă. cum era să facă excepție tocmai ziarul nostru? așadar avem televiziunea română liberă, românia liberă, adevărul, ei, vedeți, băi?, ăsta nu a devenit adevărul liber. adică, stați așa, v-ați luat lumea în cap? asta e democrație prost înțeleasă, băieți!
ăsta e laur.

și-a pus pe birou agenda de lucru, m-am uitat într-o zi în fugă pe ea, să văd ce subiect are. m-a spart laur cu agenda lui zilnică. are ziua de opt ore împărțită pe minute, pe sferturi de oră, pe jumătăți. la zece și cinci mă întâlnesc cu ăla, la zece treizeci mă duc la primărie pentru discuția cu icilul, la unsprezece sunt la icil. în drum mă interesez de baterie de chiuvetă nouă... opt ore împărțite așa, m-a impresionat. ce face băieții? tot cu politica partizană?, zice. vorbeam și noi unde-am fost pe doușdoi, apropo, tu unde erai?, zice benny. la palat, unde să fiu? adică pe platou. și nu te-a strigat și pe tine nimeni să te alături revoluției la balcon, zice benny. nu. pe el l-a strigat anca cernău, zice laur. eu rămân impresionat, omul a fost acolo. păi fraieru nu s-a dus, adică doar a mimat ceva acolo cum că s-ar duce, zice benny. asta e, nu putem să fim șefi cu toții, zice laur. acum scuzați, eu am treabă, vin unii să mă ia cu mașina, am un subiect cu ceapeurile dacă să se desființeze sau nu.

laur se uită la ceas.

eu și benny ne uităm unul la altul. ce faci, moșu?, zic. mai stau, zice. femeia mea de serviciu vine spre după-amiază. mă întâlnesc cu ea la fiică-sa, în apartamentul ei, vreau să spun.

trebuie s-o iau din loc, n-am ce face. de când sunt la ziar, am făcut condiție fizică, frate. la cât merg pe jos, am nevoie de ea.     

patru

dintre toți colegii de la ziar, cel mai mult îmi place benny. nu-l cheamă chiar așa, dar n-aș vrea să se supere ceilalți. de fapt, ce mă oprește să-i numesc cum vreau eu, cum mi-ar plăcea mie? benny i-aș zice unui tip grăsuț, roșu la față, isteț dar nu exagerat, cu savoir vivre și râs din tot trupul lui,  cu capul dat pe spate. alexe merge pentru un bărbat cu studii inginerești, dar făcute la o facultate unde se intra mai ușor pe vremea lui. e un individ uman care vânează poziții sociale mai înalte, dar are gust pentru lucruri vechi, fotografii, patefoane, muzică interbelică și politicieni care continuă partidele istorice de unde le-a fost întreruptă existența. îi plac regele mihai, paler, liiceanu și pleșu, dar nu citește revista 22 ca mine, deși eu nu sunt monarhist. adică nu mă agit pentru chestia asta, dar, dacă ar fi posibil, nu mi-ar displăcea nici mie monarhia restaurată. alexe are o insignă de monarhist la rever, eu n-am. nici benny nu e monarhist, dar nu asta mi-l face simpatic, ci felul cum povestește când are chef să povestească ceva. laur îi poți spune unui bărbat meticulos, care se ocupă la modul profesionist de propria persoană, de ascensiunea lui socială bazată numai pe merite. e tipul inteligent și muncitor, singura chestie e că poate părea cam rigid și cam lipsit de umor, dar în rest e ok, te poți baza pe spusele lui. ca ziarist, se documentează la maxim, la firul ierbii, pe documente, nu se bazează pe auzite. textele lui nu sunt simpatice, dar poți crede că așa a fost, cum spune el.

în fine, eu sunt un fost profesor navetist, suplinitor, care avusese un vis pe cale să se destrame definitiv când trecuse de trezeșcinci, să fie ziarist. și cam atunci a venit revoluția. tot suplinitor în învățământ a fost și benny.

revoluția mea, povestită de atâtea ori prin baruri și cârciumi e ca și cutremurul meu din 77, ca și admiterea mea la facultate, ca și prima femeie din viața mea, adică povești de spus cu un pahar în față. poate le mai înfloresc și eu, sau poate nu, crezi ce vrei. eu știu un mare secret, oricât de mult ai inventa, nu poți să spui decât adevărul. multă lume nu știe asta, și mă amuză când  văd cum se ascunde sub vorbe ca hamsterul în rumeguș. în fine.

pe douășunu decembrie ar fi trebuit să fiu la bucurești pentru pregătire. urma să susțin în vară examenul de grad didactic doi. dar telexurile venite la școală anunțau, ba să ne ducem, ba nu  cumva.  se auzea ceva de la timișoara, ceva de necrezut, că s-au răsculat timișorenii. m-am dus la un amic la care mai ascultam europa liberă câteodată și da, la timișoara era revoluție în toată regula, se trăgea în oameni pe stradă. nu puteam să cred, cum să se tragă în ei? era clar c-a început ceva care nu se mai poate întoarce la cum a fost. sigur că n-o să mă mai duc la nicio pregătire. în plus, soția era la spital, făcuse din nou un avort spontan. ultima dată când se-ntâmplase, m-au chemat la miliție, la câteva zile după. cum s-a-ntâmplat cu avortul, de-asta v-am chemat, s-auzim și opinia dumneavoastră. domne, cum să se-ntâmple? a căzut pe scări, așa cred că se explică, altfel nu văd cum. n-a intervenit nimeni, vreo asistentă, vreo moașă din astea ilegale, nimic? nu, domne, păi n-aș fi văzut? avem doi copii, dar patru e mai bine, cum spune și legea. dar, dacă a căzut, asta e.

nu e asta, bă. nu e asta! ne crezi proști, nu? milițeni proști? nu suntem proști, băi tilică, suntem ofițeri de miliție ai statului român, iar voi sunteți infractori încă nedovediți, ia-o ca un avertisment, amice. văd că susții declarația soției. băi,o dată dacă se mai întâmplă, nu mai veniți aici doar ca să ne vedeți. acuma, pleacă, și ține minte: nu ne mai dați ocazia să vă chemăm. mai sunt și profesori, ai dracu, cum educă ăștia tinerele generații?, am mai apucat să aud de dincolo de ușa subțire.

de la dumneavoastră la tilică. dar, mai contează asta? contează amenințarea cu pușcăria. nu demult, au lăsat o femeie care-și provocase un avort, o asistentă, să moară de septicemie în spital. ca să dea un exemplu. milițienii erau permanent în spital, urmăreau și notau. și când m-am dus să-mi externez soția, în douășunu, erau acolo. se dăduse un comunicat cum că n-avem voie să mergem pe stradă în grupuri mai mari de trei persoane. veneam cu soția pe strada cetății, dinspre spital spre centru, m-am întâlnit cu niște nebuni de prieteni care-mi arătau două degete în v. ce e băi, care e treaba? vedeți că ne saltă ăștia, că suntem mai mulți de trei. victorie, moșule, asta e! nu mai rezistă mult. mai vezi milițeni pe stradă? securiști? gata cu ceaușescu!

mi se părea imposibil, nu credeam că atâția inși în funcții vor renunța de bună voie la ele, doar pentru că strigă unii jos ceaușescu la timișoara.  

la televizor era un miting, lucrurile păreau că rămân cum au fost. mitingul s-a spart, cuvântarea lui ceaușescu s-a întrerupt în mijlocul frazei, ca o au fost ultimele lui cuvinte în public. ko.

dar nu știam încă asta. a doua zi, de dimineață m-am dus prin oraș să văd ce e. nu era nimic, la palat descărcau o dubiță cu mezeluri, carne, cutii cu nu știu ce și borcane. o dubiță plină. la cinematograf rula film ca de obicei, pe stradă nimic. am intrat în librăria centrală, am găsit niște cărți noi, am cumpărat și m-am dus acasă. era aproape doișpe, pe bulgari dădeau imagini din bucurești cu mitingul de ieri și ce a fost după. era agitație, unii plecaseră de la miting și se strângeau la intercontinental. abia stinsesem televizorul când a bătut tare la ușă vecina de la parter. era foarte agitată, dați repede drumul la televizor că vorbește mircea dinescu! n-avea niciun sens ce spunea, unde vorbește mircea dinescu, pe bulgari? nu, pe tvr. păi e program acuma pe tvr?

am deschis televizorul și așa era, vorbea dinescu, roșu la față, cu ochii ieșiți din orbite parcă. zicea că a fugit dictatorul și că revoluția a învins. totul mi se părea de necrezut, să auzi pe cineva făcându-l dictator pe ceaușescu la tvr era nemaivăzut și nemaiauzit pentru mine. bine, dar tu de unde știai de dinescu? a trecut o mașină și strigau din ea să ne uităm la televizor chiar în momentul ăsta, că a-nceput revoluția. păi ăia din mașină de unde știau? 

în fine. ne-a prins și pe noi revoluția de la tv și am început să țopăim prin casă, să strigăm nu știu ce.

unii dintre revoluționarii de pe ecran ne aduceau știri proaspete despre fuga lui ceușescu, alții ne îndemnau să ieșim din case, să ne ducem la sediile adminstrative și să le ocupăm, pentru că revoluția nu se face numai la bucurești, trebuie să ieșim cu toții. așa era, cum de nu m-am gândit, plec am zis, dar soția m-a oprit, e serbare la grădință, ce serbare? serbarea de pomul de iarnă, vine moș gerilă cu cadouri sub brad. păi crezi că se mai ține ceva acum, dac-a fugit ceaușescu? se ține, se ține,  să vezi.

trebuia să le ajut, pe soție și pe fetița noastră, aveau bagaje de dus, costumația de fulg de zăpadă și altele. serbarea s-a ținut într-adevăr, poeziile și cântecele cu ceaușescu se derulau normal. sau anormal, jucam în două filme existențiale contradictorii, urmăream un program artistic executat de copii, un program de glorificare a lui ceaușescu, în timp ce afară era hăituit pe șosele. 

am reușit să plec către palat, mergeam ca tras de ață să văd ce n-am mai văzut, o revoluție, și să particip la ea cumva. nu prea știam ce aș putea să fac acolo, dar să lipsesc mi se părea imposibil. pe independenței era full de oameni pe trotuar, stăteau și discutau între ei, dar nu se deplasau nicăieri, abia de puteai să treci pe mijlocul bulevardului către centru.

sighișoara, de neatins (final)

a doua zi am putut să merg și eu, încet și nesigur ca neil armstrong pe suprafața lunii, la cetate. bineînțeles că n-am urcat scara îndragostiților, n-am urcat la muzeul instrumentelor de schingiuit, doar am văzut clădirile, unele în renovare, străduțele medievale, beciurile, unele cu printuri afișate vând palincă 60 de grade, copii, mămici cu kinderi scoși pe fereastră, un pictor la colț de stradă, lume mergând de colo-colo prin praf sau pietriș, altă lume pe terase cu bere. nu era un amestec prea plăcut ochiului, poate atunci când vor termina renovarea, iar renovarea mergea ca melcul. am stat la o terasă toți trei și am băut bere și am făcut poze, ca orice turist român standard, adică atent la cheltuieli. ioana și cristi văzuseră cam totul de ieri, fotografiaseră masiv pereți de case și zidul cetății și câte altele, o să-mi arate pe calculator acasă, la târgoviște, după-amiază plecăm, dacă sunt pregătit să conduc. sighișoara nu era cucerită, rămâneam în continuare în afara haloului ei, nu-i înțelegeam farmecul și atracția. mă uitam la porțile de lemn vechi înzestrate cu balamale și ivăre mari din fier lucrat manual și mi se strângea inima, nu-mi plăcea fierul lucrat cu ciocanul, așa ceva văzusem până la saturație la fierarii de vizavi de casa noastră de la țară, unde m-a născut mama. am crescut în sunetele ciocanelor pe nicovală. doream metal lucrat mecanic în uzine moderne, urban, de mașini industriale, nu mi-au plăcut arhaicul și civilizațiile primitive, oalele de lut, lingura de lemn și covorul de rogojină, salteaua de paie și măsuța familiei rotundă și scundă, unde eu mâncam stând în cur pe podeaua spoită cu lut a camerei de trăit și mâncat și dormit, cu lampa ei cu gaz din perete. gustul pentru rudimentar îl au persoanele rafinate, care colecționează și măști africane, oamenii care au trăit în sărăcie nu-l apeciază. îmi amintesc cu plăcere totuși de tigvele cu lapte bătut și de botele cu apă rece la câmp, deși cu greu puteam să ajung la conținutul lor, la patru, cinci ani. deci e memoria foamei și-a setei potolite cu greu.

eram pregătit de plecare, seara trecută făcusem pași prin camping, să-mi dau seama dacă pot simți pedalele sub picioare, erau tineri cu mașini din alte țări judecând după numere, polonezi, englezi, unguri, mulți tineri care mâncau din cutii de conserve direct, unii jucau ceva cu cărțile lor de joc, cei mai mulți stăteau în scăunele de pânză cu ochii închiși, se odihneau. noaptea era consumul de energie, puneau muzică undeva în groapă, în camping era o zona mai joasă, pământul apucase să fie excavat și îndepărtat demult, dar nu erau și tribune, pe terenul plat de pe fundul posibilului stadion crescuse iarbă, iar acum, iată, și corturi. muzica dată la maxim era aruncată spre cerul cu stele de pereții înierbați ai stadionului deturnat, nu ne deranja ca la mare, la venus, nu era ca-n celine, la postul lui avansat în mijloc de junglă. o fată venind din direcția lor m-a întrebat where is the shower room?, i-am arătat direcția, dar fata a plecat îndărăt spre cort, eu m-am urcat în fiesta noastră, să-i încerc pedalele mai cu simț.

asta fusese ieri, și acum, să mergem acasă, dacă sighișoara atât ne-a îngăduit să rămânem. mergeți cu bine, și doamne-ajută, ne zice recepționera deschizând poarta cât cea de la hanul ancuței de mare.