luni, 7 aprilie 2014

sighișoara, de neatins (final)

a doua zi am putut să merg și eu, încet și nesigur ca neil armstrong pe suprafața lunii, la cetate. bineînțeles că n-am urcat scara îndragostiților, n-am urcat la muzeul instrumentelor de schingiuit, doar am văzut clădirile, unele în renovare, străduțele medievale, beciurile, unele cu printuri afișate vând palincă 60 de grade, copii, mămici cu kinderi scoși pe fereastră, un pictor la colț de stradă, lume mergând de colo-colo prin praf sau pietriș, altă lume pe terase cu bere. nu era un amestec prea plăcut ochiului, poate atunci când vor termina renovarea, iar renovarea mergea ca melcul. am stat la o terasă toți trei și am băut bere și am făcut poze, ca orice turist român standard, adică atent la cheltuieli. ioana și cristi văzuseră cam totul de ieri, fotografiaseră masiv pereți de case și zidul cetății și câte altele, o să-mi arate pe calculator acasă, la târgoviște, după-amiază plecăm, dacă sunt pregătit să conduc. sighișoara nu era cucerită, rămâneam în continuare în afara haloului ei, nu-i înțelegeam farmecul și atracția. mă uitam la porțile de lemn vechi înzestrate cu balamale și ivăre mari din fier lucrat manual și mi se strângea inima, nu-mi plăcea fierul lucrat cu ciocanul, așa ceva văzusem până la saturație la fierarii de vizavi de casa noastră de la țară, unde m-a născut mama. am crescut în sunetele ciocanelor pe nicovală. doream metal lucrat mecanic în uzine moderne, urban, de mașini industriale, nu mi-au plăcut arhaicul și civilizațiile primitive, oalele de lut, lingura de lemn și covorul de rogojină, salteaua de paie și măsuța familiei rotundă și scundă, unde eu mâncam stând în cur pe podeaua spoită cu lut a camerei de trăit și mâncat și dormit, cu lampa ei cu gaz din perete. gustul pentru rudimentar îl au persoanele rafinate, care colecționează și măști africane, oamenii care au trăit în sărăcie nu-l apeciază. îmi amintesc cu plăcere totuși de tigvele cu lapte bătut și de botele cu apă rece la câmp, deși cu greu puteam să ajung la conținutul lor, la patru, cinci ani. deci e memoria foamei și-a setei potolite cu greu.
eram pregătit de plecare, seara trecută făcusem pași prin camping, să-mi dau seama dacă pot simți pedalele sub picioare, erau tineri cu mașini din alte țări judecând după numere, polonezi, englezi, unguri, mulți tineri care mâncau din cutii de conserve direct, unii jucau ceva cu cărțile lor de joc, cei mai mulți stăteau în scăunele de pânză cu ochii închiși, se odihneau. noaptea era consumul de energie, puneau muzică undeva în groapă, în camping era o zona mai joasă, pământul apucase să fie excavat și îndepărtat demult, dar nu erau și tribune, pe terenul plat de pe fundul posibilului stadion crescuse iarbă, iar acum, iată, și corturi. muzica dată la maxim era aruncată spre cerul cu stele de pereții înierbați ai stadionului deturnat, nu ne deranja ca la mare, la venus, nu era ca-n celine, la postul lui avansat în mijloc de junglă. o fată venind din direcția lor m-a întrebat where is the shower room?, i-am arătat direcția, dar fata a plecat îndărăt spre cort, eu m-am urcat în fiesta noastră, să-i încerc pedalele mai cu simț.

asta fusese ieri, și acum, să mergem acasă, dacă sighișoara atât ne-a îngăduit să rămânem. mergeți cu bine, și doamne-ajută, ne zice recepționera deschizând poarta cât cea de la hanul ancuței de mare.
    



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu