sighișoara, de neatins (fragment)

ce ne spune dinicu golescu despre orașele săsești din sudul transilvaniei, prin care-a trecut?

că sunt civilizate. că se respectă reguli. că învățământul este generalizat și chiar funcționează. aici, ceva interesant, nu știu dacă  e un lapsus calami sau ce e: călătorul valah notează că toată lumea știe tabla înmulțirii, a adunării și a scăderii. despre împărțire, nimic! sașilor nu le place împărțirea?

campingul este amenajat într-o livadă, sunt încă pomi roditori ceva mai departe de casuțe și de locurile de campat. te cam strecori să ajungi la el, de pe șosea nu observi imediat indicatorul.

nici serviciile nu sunt la cine știe ce nivel, mai aproape de minim și de improvizație. piscina e de plastic, pentru copii de vârsta mică. căsuțele de lemn sunt sunt totuși ocupate, mai e doar una și pe aia o luăm, nu avem de ales. măcar prețurile nu sunt mari, aici vii, dormi și pleci mai departe. recepția e o glumă, plătești, primești cheia, te instalezi, femeia vorbește greu românește, nu vine să ne dea ceva în primire, sau sugestii, sau explicații despre duș, care înțelegem că există pe undeva, despre mașina de spălat etc. ne descurcăm, cum se face în valahia. nu e nimeni printre căsuțe, pe bănci, e liniște totală, asta nu mai e ca-n valahia, nici muzici, nici strigăte, vasile, hai bă cu berea, de exemplu, bagă și tu ceva cu guță sau adrian și hai la grătar, la o tablă. nimic din toate astea, liniștea țiuie în urechi, iar munții care se văd foarte aproape dar spre sud măresc senzația stranie. bucegii noștri sunt la nord, îi vedem de la bucurești, nordul pentru noi e muntos și rece, sudul e cald, solar.  

noaptea e mult mai rece decât mă așteptam pentru luna august, cristi tremură pe salteaua pneumatică în sacul de dormit. adăugăm pături de pe paturile noastre. în sacii de dormit e cald, dar mâna ieșită afară îngheață. ei, pe-aproape.

vise contorsionate, halucinante. dimineața intrăm în ritmul pregătirii de plecare, nu avem de ce să rămânem aici.  

înapoi la sibiu, trecem prin oraș cu ochii după indicatoare care să ne scoată spre sighișoara. nu știu ce zone traversăm, dar vedem zidul cetății la un moment dat și băgăm în memorie că trebuie să revenim cumva, după sighișoara, care a devenit o obsesie de grup.

ce zici de cisnădioara, cris? păi ce să zic. există și cisnădie în zonă, observi pe hartă? da, și mai sunt. sibiu, sibiel. sebeș, sebeșel. acum trecem prin șura mare, ia vezi, mai e vreo șură?

da, mai e șura mică, dar nu pe șosea. pe urmă e șeica mare și alături e șeica mică, copșa mică cu perechea ei, copșa mare. aici e invers, copșa mică e oraș, deci mai mare, iar copșa mare, comună.

fii atent acum la alte perechi, de sus și de jos. am găsit porumbacu de jos și porumbacu de sus, că am trecut pe-acolo. da, porumbacu de jos, satul ăla care ni s-a părut nelocuit, nu era nimeni la porți sau pe străzi. păi, ăștia nu stau ca noi la poartă, ca moromete, să fumeze și să trăncăne verzi și uscate, ăștia muncesc, nu vezi ce case?

am găsit și altfel de perechi, nu numai sâmbata de jos și de sus, ucea de jos și de sus, viștea, la fel, arpașu, la fel, dar și șinca veche, șinca nouă. hai să le mai lăsăm, oamenii de pe-aici nu prea au imaginație, nu au umor, pentru că nu au timp decât pentru muncă, trebuie să facă averi ca să le  lase hiilor.   

cristi pliază harta și cred că a fost și ultima dată când am mai știut de ea, pe urmă a dispărut prin sau printre bagaje.

ăsta e spațiul mioritic, deal-vale, zice ioana. amândoi fac poze non-stop.

băi, dar n-am văzut un izvor, din dealurile astea uscate nu curge nimic. avem apă? n-avem. bravo. două ore ne uscăm de sete.nu tu fântâni la poartă prin șurile și șeicile astea, doar porți înalte și garduri. oameni asediați. izolați, nu gregari ca ai noștri. nu mă simt ca acasă aici.

stai puțin, n-avem bidoașca aia cu apă de pe transfăgăran? o fi, dar acum mi s-a făcut foame, nu mai opresc, până ne instalăm, până facem grătar, durează.

pădurea care ne însoțește de ceva vreme seamănă cu priseaca de lângă târgoviște de pe timpul lui, când combinatul de oțeluri speciale scotea la greu fum și praf roșu în aer. dispăruseră cireșii , vișinii sălbatici, dispăruseră mânătărcile, gălbiorii, până și ghebele, iar de frăguțe nici vorbă. de când combinatul s-a mai liniștit, pădurea priseaca își revine treptat, singură, fără demagogie ecologistă sau conservaționistă.

în stațiile de autobuz către sibiu, lume care așteaptă, în special tineri urbanizați, după îmbrăcăminte, care, odată intrați în fluxul bulevardelor cu terase, nu se vor mai distinge de sibienii adevărați. sibiul și salamul lui, tocătura lui de cărnuri și suflete, cum sunt toate orașele românești. o să-mi dau seama când se apropie alt oraș când o să văd lumea în stațiile de pe sensul opus.  

dar copșa mică vine pe neașteptate, cine să vină aici din satele dimprejur să-și petreacă după-amiaza și seara. nici la mediaș nu cred că e cazul, aici poate fotbalul să mai atragă ceva amatori, mai ales când joacă echipele din bucurești. e cetatemedievală aici, dar și ctitorii comuniste, blocuri mici, de două, trei etaje, cum se construiau în anii șaizeci, apoi blocuri de șapte, opt etaje, unde șoselei i se zice bulevardul cutare, adică e centrul. avantajul pentru șoferi e că asemenea orașe nu sunt complicate, o ții drept urmând pentru siguranță culoarea mai închisă, de la cauciucuri, desigur, a asfaltului din șosea/bulevard/cale sau stradă.

de la mediaș, sighișoara începe să ne tragă spre ea, am trecut de jumătatea drumului și mi-e foame. e în drum o intersecție spre biertan, biserică fortificată, rimează cu altădată perfect, una spre dumbrăveni care nu sună a nimic și aproape de sighișoara, dar foarte aproape, una spre târgu-mureș.   

sighișoara, venim.

găsim camping chiar în oraș, aproape de cetate, singura cetate locuită. din românia? din europa?

aruncăm lucrurile în căsuță și hai, frate, la grătarul ăla, că nu mai pot.