când există două
variante de lucru, o alegi pe cea proastă. trebuia să folosesc grătarul nostru,
al campingului era uriaș. și lemnele pentru grătar în intenție erau bune, stejar
tare, dar stejarul arde mai greu, durează până se face jar. le-am despicat cu
toporișca din portbagaj, uite ce fac cu ea îmi venea, plin de nervi, să le
spun, dac-ar fi fost de față, tuturor celor care s-au uitat într-un moment sau
altul, în portbagajul meu și au întrebat surprinși la ce-mi trebuie așa ceva. o
toporișcă, totuși, e armă albă, nu se știe ce faci cu ea la nervi. aveam și
grătar, și încă două, nu unul, cel nou avea suport, stătea singur, cel vechi,
foarte bun altfel, trebuia să-l manevrezi pe o parte și pe alta și să-l
sprijini de ceva, niște pietre eventual. l-am ales pe cel nou, dar n-am fost
inspirat. lemnul ardea greu, tirajul de aer nu funcționa, căci se bloca cu
cenușă. ni se lungiseră fețele de foame, ni se ascuțiseră ochii. și era foarte
cald, o zi toridă, stăteam sub soarele arzător și ne coceam o dată cu jertfa de
pe grătar. a durat mai bine de o oră să iasă prima șarjă de mici. mirosul jerfei
de carne tocată sau cine știe ce altceva adusese aproape de noi o pisicuță
portocalie. cristi a întins mâna spre ea ca s-o mângâie, dar pisicuța s-a
zbârlit neașteptat de violent și a ripostat cu ghearele și a mârâit cu o voce
pisicească de animal bătrân, agresiv. ia pleacă de-aici, tâmpito, în cazul
ăsta. ia te uită la ea! n-oi fi vrând să
ne zgârii fiindcă-ți dăm de mâncare. pisicuța nu pleca, stătea ceva mai departe
și aștepta. mie mi s-a făcut rău deodată, cum am luat prima gură de bere după
micii fierbinți, nu-mi găseam locul, nici în picioare nici pe scăunelul metalic
cu pânză. răul din mine venea ca un val, nu mi se mai întâmplase așa și nu
știam ce să fac. mi-aduceam aminte aiurea-n tramvai cum povestea o femeie,
bărbatul meu, zicea, mi-a zis, femeie, mor că mi-e rău, lasă-mă să m-așez în
pat. s-a așezat și-a murit pe loc, ca un pui de găină cu gâtul rupt. asta da,
moarte, de ce să te mai chinuiești. răul venea peste mine, nu mai controlam
propriul corp, m-am ridicat în picioare doar ca să fac ceva, dar imediat a
trebuit să m-așez și m-am dus spre stiva de lemne tăiate butuci pentru foc,
m-am lăsat jos și am ajuns pe iarba verde, stăteam întins. era plăcut, multă
verdeață, câteva sălcii în preajma râului, la câțiva metri. era un decor
simplu, minimalist, iarbă, sălcii și râu, dar nu asta conta foarte mult, ci
liniștea, împăcarea cu sine și senzația de bine care venea de peste tot, și
dinlăuntrul meu și de-afară. stăteam așa și trăiam binele fără să trebuiască să
fac ceva, să trec râul eventual, dar ceva a început să mă deranjeze, niște chemări
de foarte departe, adresate nu-mi dădeam seama cui, apoi am început să-nțeleg
că pe mine mă chema cineva. cineva care părea speriat, i se simțea în voce sperietura,
teama chiar, și o senzație de urgență am mai distins în acele chemări. am
deschis ochii, ioana era cu chemările și am întrebat-o ce s-a-ntâmplat, de ce
strigă. ți-ai pierdut cunoștința, acum ți-e mai bine? trebuia să realizez mai
întâi cum de mi-am pierdut cunoștința, am știut tot timpul de mine, mă simțeam
foarte bine. pe urmă am auzit țipătul mașinii serviciului de salvare și m-am
simțit foarte prost că voi fi în centrul unei chestiuni de gen, cu agitație, cu
oameni curioși și cu spital. și le-am avut toate astea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu