dintre toți colegii
de la ziar, cel mai mult îmi place benny. nu-l cheamă chiar așa, dar n-aș vrea
să se supere ceilalți. de fapt, ce mă oprește să-i numesc cum vreau eu, cum
mi-ar plăcea mie? benny i-aș zice unui tip grăsuț, roșu la față, isteț dar nu
exagerat, cu savoir vivre și râs din tot trupul lui, cu capul dat pe spate. alexe merge pentru un
bărbat cu studii inginerești, dar făcute la o facultate unde se intra mai ușor
pe vremea lui. e un individ uman care vânează poziții sociale mai înalte, dar
are gust pentru lucruri vechi, fotografii, patefoane, muzică interbelică și
politicieni care continuă partidele istorice de unde le-a fost întreruptă
existența. îi plac regele mihai, paler, liiceanu și pleșu, dar nu citește
revista 22 ca mine, deși eu nu sunt monarhist. adică nu mă agit pentru chestia
asta, dar, dacă ar fi posibil, nu mi-ar displăcea nici mie monarhia restaurată.
alexe are o insignă de monarhist la rever, eu n-am. nici benny nu e monarhist,
dar nu asta mi-l face simpatic, ci felul cum povestește când are chef să
povestească ceva. laur îi poți spune unui bărbat meticulos, care se ocupă la
modul profesionist de propria persoană, de ascensiunea lui socială bazată numai
pe merite. e tipul inteligent și muncitor, singura chestie e că poate părea cam
rigid și cam lipsit de umor, dar în rest e ok, te poți baza pe spusele lui. ca
ziarist, se documentează la maxim, la firul ierbii, pe documente, nu se bazează
pe auzite. textele lui nu sunt simpatice, dar poți crede că așa a fost, cum
spune el.
în fine, eu sunt un
fost profesor navetist, suplinitor, care avusese un vis pe cale să se destrame
definitiv când trecuse de trezeșcinci, să fie ziarist. și cam atunci a venit
revoluția. tot suplinitor în învățământ a fost și benny.
revoluția mea, povestită de atâtea ori prin baruri și cârciumi e ca și cutremurul meu din 77, ca și admiterea mea la facultate, ca și prima femeie din viața mea, adică povești
de spus cu un pahar în față. poate le mai înfloresc și eu, sau poate nu, crezi
ce vrei. eu știu un mare secret, oricât de mult ai inventa, nu poți să spui
decât adevărul. multă lume nu știe asta, și mă amuză când văd cum se ascunde sub vorbe ca hamsterul în rumeguș. în fine.
pe douășunu
decembrie ar fi trebuit să fiu la bucurești pentru pregătire. urma să susțin în
vară examenul de grad didactic doi. dar telexurile venite la școală anunțau, ba
să ne ducem, ba nu cumva. se auzea ceva de la timișoara, ceva de
necrezut, că s-au răsculat timișorenii. m-am dus la un amic la care mai
ascultam europa liberă câteodată și da, la timișoara era revoluție în toată
regula, se trăgea în oameni pe stradă. nu puteam să cred, cum să se tragă în
ei? era clar c-a început ceva care nu se mai poate întoarce la cum a fost.
sigur că n-o să mă mai duc la nicio pregătire. în plus, soția era la spital,
făcuse din nou un avort spontan.
ultima dată când se-ntâmplase, m-au chemat la miliție, la câteva zile după. cum
s-a-ntâmplat cu avortul, de-asta v-am chemat, s-auzim și opinia dumneavoastră.
domne, cum să se-ntâmple? a căzut pe scări, așa cred că se explică, altfel nu
văd cum. n-a intervenit nimeni, vreo asistentă, vreo moașă din astea ilegale,
nimic? nu, domne, păi n-aș fi văzut? avem doi copii, dar patru e mai bine, cum
spune și legea. dar, dacă a căzut, asta e.
nu e asta, bă. nu e
asta! ne crezi proști, nu? milițeni proști? nu suntem proști, băi tilică,
suntem ofițeri de miliție ai statului român, iar voi sunteți infractori încă
nedovediți, ia-o ca un avertisment, amice. văd că susții declarația soției. băi,o
dată dacă se mai întâmplă, nu mai veniți aici doar ca să ne vedeți. acuma,
pleacă, și ține minte: nu ne mai dați ocazia să vă chemăm. mai sunt și profesori, ai dracu, cum
educă ăștia tinerele generații?, am mai apucat să aud de dincolo de ușa
subțire.
de la dumneavoastră
la tilică. dar, mai contează asta? contează amenințarea cu pușcăria. nu demult,
au lăsat o femeie care-și provocase un avort, o asistentă, să moară de
septicemie în spital. ca să dea un exemplu. milițienii erau permanent în
spital, urmăreau și notau. și când m-am dus să-mi externez soția, în douășunu,
erau acolo. se dăduse un comunicat cum că n-avem voie să mergem pe stradă în
grupuri mai mari de trei persoane. veneam cu soția pe strada cetății, dinspre
spital spre centru, m-am întâlnit cu niște nebuni de prieteni care-mi arătau
două degete în v. ce e băi, care e treaba? vedeți că ne saltă ăștia, că suntem
mai mulți de trei. victorie, moșule, asta e! nu mai rezistă mult. mai vezi
milițeni pe stradă? securiști? gata cu ceaușescu!
mi se părea
imposibil, nu credeam că atâția inși în funcții vor renunța de bună voie la
ele, doar pentru că strigă unii jos ceaușescu la timișoara.
la televizor era un
miting, lucrurile păreau că rămân cum au fost. mitingul s-a spart, cuvântarea
lui ceaușescu s-a întrerupt în mijlocul frazei, ca o au fost ultimele lui cuvinte în public. ko.
dar nu știam încă asta.
a doua zi, de dimineață m-am dus prin oraș să văd ce e. nu era nimic, la palat descărcau o dubiță cu mezeluri,
carne, cutii cu nu știu ce și borcane. o dubiță plină. la cinematograf rula
film ca de obicei, pe stradă nimic. am intrat în librăria centrală, am găsit
niște cărți noi, am cumpărat și m-am dus acasă. era aproape doișpe, pe bulgari
dădeau imagini din bucurești cu mitingul de ieri și ce a fost după. era
agitație, unii plecaseră de la miting și se strângeau la intercontinental. abia
stinsesem televizorul când a bătut tare la ușă vecina de la parter. era foarte
agitată, dați repede drumul la televizor că vorbește mircea dinescu! n-avea
niciun sens ce spunea, unde vorbește mircea dinescu, pe bulgari? nu, pe tvr.
păi e program acuma pe tvr?
am deschis
televizorul și așa era, vorbea dinescu, roșu la față, cu ochii ieșiți din
orbite parcă. zicea că a fugit dictatorul și că revoluția a învins. totul mi se
părea de necrezut, să auzi pe cineva făcându-l dictator pe ceaușescu la tvr era
nemaivăzut și nemaiauzit pentru mine. bine, dar tu de unde știai de dinescu? a
trecut o mașină și strigau din ea să ne uităm la televizor chiar în momentul
ăsta, că a-nceput revoluția. păi ăia din mașină de unde știau?
în fine. ne-a prins
și pe noi revoluția de la tv și am început să țopăim prin casă, să strigăm nu
știu ce.
unii dintre
revoluționarii de pe ecran ne aduceau știri proaspete despre fuga lui ceușescu,
alții ne îndemnau să ieșim din case, să ne ducem la sediile adminstrative și să
le ocupăm, pentru că revoluția nu se face numai la bucurești, trebuie să ieșim
cu toții. așa era, cum de nu m-am gândit, plec am zis, dar soția m-a oprit, e
serbare la grădință, ce serbare? serbarea de pomul de iarnă, vine moș gerilă cu
cadouri sub brad. păi crezi că se mai ține ceva acum, dac-a fugit ceaușescu? se
ține, se ține, să vezi.
trebuia să le ajut,
pe soție și pe fetița noastră, aveau bagaje de dus, costumația de fulg de
zăpadă și altele. serbarea s-a ținut într-adevăr, poeziile și cântecele cu
ceaușescu se derulau normal. sau anormal, jucam în două filme existențiale
contradictorii, urmăream un program artistic executat de copii, un program de
glorificare a lui ceaușescu, în timp ce afară era hăituit pe șosele.
am reușit să plec
către palat, mergeam ca tras de ață
să văd ce n-am mai văzut, o revoluție, și să particip la ea cumva. nu prea
știam ce aș putea să fac acolo, dar să lipsesc mi se părea imposibil. pe
independenței era full de oameni pe trotuar, stăteau și discutau între ei, dar
nu se deplasau nicăieri, abia de puteai să treci pe mijlocul bulevardului către
centru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu