miercuri, 9 aprilie 2014

patru

dintre toți colegii de la ziar, cel mai mult îmi place benny. nu-l cheamă chiar așa, dar n-aș vrea să se supere ceilalți. de fapt, ce mă oprește să-i numesc cum vreau eu, cum mi-ar plăcea mie? benny i-aș zice unui tip grăsuț, roșu la față, isteț dar nu exagerat, cu savoir vivre și râs din tot trupul lui,  cu capul dat pe spate. alexe merge pentru un bărbat cu studii inginerești, dar făcute la o facultate unde se intra mai ușor pe vremea lui. e un individ uman care vânează poziții sociale mai înalte, dar are gust pentru lucruri vechi, fotografii, patefoane, muzică interbelică și politicieni care continuă partidele istorice de unde le-a fost întreruptă existența. îi plac regele mihai, paler, liiceanu și pleșu, dar nu citește revista 22 ca mine, deși eu nu sunt monarhist. adică nu mă agit pentru chestia asta, dar, dacă ar fi posibil, nu mi-ar displăcea nici mie monarhia restaurată. alexe are o insignă de monarhist la rever, eu n-am. nici benny nu e monarhist, dar nu asta mi-l face simpatic, ci felul cum povestește când are chef să povestească ceva. laur îi poți spune unui bărbat meticulos, care se ocupă la modul profesionist de propria persoană, de ascensiunea lui socială bazată numai pe merite. e tipul inteligent și muncitor, singura chestie e că poate părea cam rigid și cam lipsit de umor, dar în rest e ok, te poți baza pe spusele lui. ca ziarist, se documentează la maxim, la firul ierbii, pe documente, nu se bazează pe auzite. textele lui nu sunt simpatice, dar poți crede că așa a fost, cum spune el.
în fine, eu sunt un fost profesor navetist, suplinitor, care avusese un vis pe cale să se destrame definitiv când trecuse de trezeșcinci, să fie ziarist. și cam atunci a venit revoluția. tot suplinitor în învățământ a fost și benny.

revoluția mea, povestită de atâtea ori prin baruri și cârciumi e ca și cutremurul meu din 77, ca și admiterea mea la facultate, ca și prima femeie din viața mea, adică povești de spus cu un pahar în față. poate le mai înfloresc și eu, sau poate nu, crezi ce vrei. eu știu un mare secret, oricât de mult ai inventa, nu poți să spui decât adevărul. multă lume nu știe asta, și mă amuză când  văd cum se ascunde sub vorbe ca hamsterul în rumeguș. în fine.
pe douășunu decembrie ar fi trebuit să fiu la bucurești pentru pregătire. urma să susțin în vară examenul de grad didactic doi. dar telexurile venite la școală anunțau, ba să ne ducem, ba nu  cumva.  se auzea ceva de la timișoara, ceva de necrezut, că s-au răsculat timișorenii. m-am dus la un amic la care mai ascultam europa liberă câteodată și da, la timișoara era revoluție în toată regula, se trăgea în oameni pe stradă. nu puteam să cred, cum să se tragă în ei? era clar c-a început ceva care nu se mai poate întoarce la cum a fost. sigur că n-o să mă mai duc la nicio pregătire. în plus, soția era la spital, făcuse din nou un avort spontan. ultima dată când se-ntâmplase, m-au chemat la miliție, la câteva zile după. cum s-a-ntâmplat cu avortul, de-asta v-am chemat, s-auzim și opinia dumneavoastră. domne, cum să se-ntâmple? a căzut pe scări, așa cred că se explică, altfel nu văd cum. n-a intervenit nimeni, vreo asistentă, vreo moașă din astea ilegale, nimic? nu, domne, păi n-aș fi văzut? avem doi copii, dar patru e mai bine, cum spune și legea. dar, dacă a căzut, asta e.
nu e asta, bă. nu e asta! ne crezi proști, nu? milițeni proști? nu suntem proști, băi tilică, suntem ofițeri de miliție ai statului român, iar voi sunteți infractori încă nedovediți, ia-o ca un avertisment, amice. văd că susții declarația soției. băi,o dată dacă se mai întâmplă, nu mai veniți aici doar ca să ne vedeți. acuma, pleacă, și ține minte: nu ne mai dați ocazia să vă chemăm. mai sunt și profesori, ai dracu, cum educă ăștia tinerele generații?, am mai apucat să aud de dincolo de ușa subțire.
de la dumneavoastră la tilică. dar, mai contează asta? contează amenințarea cu pușcăria. nu demult, au lăsat o femeie care-și provocase un avort, o asistentă, să moară de septicemie în spital. ca să dea un exemplu. milițienii erau permanent în spital, urmăreau și notau. și când m-am dus să-mi externez soția, în douășunu, erau acolo. se dăduse un comunicat cum că n-avem voie să mergem pe stradă în grupuri mai mari de trei persoane. veneam cu soția pe strada cetății, dinspre spital spre centru, m-am întâlnit cu niște nebuni de prieteni care-mi arătau două degete în v. ce e băi, care e treaba? vedeți că ne saltă ăștia, că suntem mai mulți de trei. victorie, moșule, asta e! nu mai rezistă mult. mai vezi milițeni pe stradă? securiști? gata cu ceaușescu!
mi se părea imposibil, nu credeam că atâția inși în funcții vor renunța de bună voie la ele, doar pentru că strigă unii jos ceaușescu la timișoara.  
la televizor era un miting, lucrurile păreau că rămân cum au fost. mitingul s-a spart, cuvântarea lui ceaușescu s-a întrerupt în mijlocul frazei, ca o au fost ultimele lui cuvinte în public. ko.
dar nu știam încă asta. a doua zi, de dimineață m-am dus prin oraș să văd ce e. nu era nimic, la palat descărcau o dubiță cu mezeluri, carne, cutii cu nu știu ce și borcane. o dubiță plină. la cinematograf rula film ca de obicei, pe stradă nimic. am intrat în librăria centrală, am găsit niște cărți noi, am cumpărat și m-am dus acasă. era aproape doișpe, pe bulgari dădeau imagini din bucurești cu mitingul de ieri și ce a fost după. era agitație, unii plecaseră de la miting și se strângeau la intercontinental. abia stinsesem televizorul când a bătut tare la ușă vecina de la parter. era foarte agitată, dați repede drumul la televizor că vorbește mircea dinescu! n-avea niciun sens ce spunea, unde vorbește mircea dinescu, pe bulgari? nu, pe tvr. păi e program acuma pe tvr?
am deschis televizorul și așa era, vorbea dinescu, roșu la față, cu ochii ieșiți din orbite parcă. zicea că a fugit dictatorul și că revoluția a învins. totul mi se părea de necrezut, să auzi pe cineva făcându-l dictator pe ceaușescu la tvr era nemaivăzut și nemaiauzit pentru mine. bine, dar tu de unde știai de dinescu? a trecut o mașină și strigau din ea să ne uităm la televizor chiar în momentul ăsta, că a-nceput revoluția. păi ăia din mașină de unde știau? 
în fine. ne-a prins și pe noi revoluția de la tv și am început să țopăim prin casă, să strigăm nu știu ce.
unii dintre revoluționarii de pe ecran ne aduceau știri proaspete despre fuga lui ceușescu, alții ne îndemnau să ieșim din case, să ne ducem la sediile adminstrative și să le ocupăm, pentru că revoluția nu se face numai la bucurești, trebuie să ieșim cu toții. așa era, cum de nu m-am gândit, plec am zis, dar soția m-a oprit, e serbare la grădință, ce serbare? serbarea de pomul de iarnă, vine moș gerilă cu cadouri sub brad. păi crezi că se mai ține ceva acum, dac-a fugit ceaușescu? se ține, se ține,  să vezi.
trebuia să le ajut, pe soție și pe fetița noastră, aveau bagaje de dus, costumația de fulg de zăpadă și altele. serbarea s-a ținut într-adevăr, poeziile și cântecele cu ceaușescu se derulau normal. sau anormal, jucam în două filme existențiale contradictorii, urmăream un program artistic executat de copii, un program de glorificare a lui ceaușescu, în timp ce afară era hăituit pe șosele. 

am reușit să plec către palat, mergeam ca tras de ață să văd ce n-am mai văzut, o revoluție, și să particip la ea cumva. nu prea știam ce aș putea să fac acolo, dar să lipsesc mi se părea imposibil. pe independenței era full de oameni pe trotuar, stăteau și discutau între ei, dar nu se deplasau nicăieri, abia de puteai să treci pe mijlocul bulevardului către centru.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu