sighișoara, de neatins (frag 3)

după-amiază am rămas în căsuță să-mi revin stând culcat. cristi și ioana au plecat să vadă cetatea sighișoarei, eu eram prea fragil și lipsit de energie să merg pân-acolo. nu aveam cărți de citit, nu aveam la îndemână nici harta și nu știam unde s-o caut prin gențile de voiaj și sacoșe. mi-au plăcut hărțile de când eram în clasele mici, nu pot să explic exact de ce, pot să stau ore în șir cu ochii pe ele, mai ales pe cele geografice și pe cele istorice, nu pe administrative sau de alt interes, turistic să zicem. am sunat pe marius bădițescu, era la casa lui de la munte, din țara loviștei unde mă invitase cândva. mi-a luat-o înainte și mi-a zis că are niște francezi pe la el, s-o lăsăm pe altădată, bine bătrâne, i-am spus unde sunt, ce-am pățit. nasol, du-te acasă, nu risca să se repete asta la volan, și atenție, mergi încet.

toți cunoscuții îmi dau sfaturi când am nevoie de un sprijin real. mi-ar fi prins bine o escală de o noapte pe valea oltului, decât s-o țin lungă de la la sighișoara până acasă. o fi și egoism din partea mea, mă gândesc doar la mine, tot ce se poate. marius nu e din ăia care vorbesc degeaba.

am sunat-o pe diana, era în ungaria cu sociu și țupa, la o chestie de literatură a noii generații. mi-a zis că balatonul e o mizerie și că vezi ce faci? reieșea că e vina mea că mi se întâmplă ce mi se-ntâmplă. mai bine așteptam să se întoarcă ea din ungaria, ca să vadă și ea transfăgărășanul și sighișoara.

pe urmă nu m-a mai interesat să sun pe cineva. stăteam așa în pat și ascultam liniștea și toropeala de afară, era o zi cu temperaturi de excepție pentru sfârșit de august. la spital, veniseră câțiva bătrâni loviți de caniculă, dar erau bătrâni-bătrâni, nu ca mine, ce naiba. ușa era întredeschisă, dar numai puțin, micul scârțâit al ei m-a făcut imediat să mă uit. era pisicuța portocalie de ieri, mă găsise din nou. a rămas lângă ușa și se uita la mine direct, fără să-mi ceară sau să-mi reproșeze ceva. a stat cât a considerat ea că e nevoie și a plecat discret, sau pur și simplu am văzut că nu mai era la locul ei mai târziu.

m-am gândit să desfac secvențele paralele ale întâmplării de la grătar. așadar ioana a văzut că m-am prăbușit peste lemne și am rămas cu ochii deschiși și sticloși, nemișcat. cristi a alergat la recepție să ceară ajutor, dar nu se mișca nimeni, deși el țipa la persoanele de acolo, până la urmă au dat telefon la salvare. erau foarte speriați amândoi. eram la sute de kilometri de casă, mie mi se întâmplase ceva, nu se știe ce, oricum de rău, cât de rău o să vedem la spital. dacă era foarte rău, cum o să ajungem acasă, nu aveam carnet de conducere decât eu. astea mi le-au spus ei, cel mai des revenea în discuție aspectul meu când căzusem și ochii nemișcați și sticloși. salvarea a venit urlând continuu tot traseul, nu era foarte departe spitalul, orașul e mic. o asistentă a coborât, semăna cu actrița din moartea domnului lăzărescu, pe bune, a început să întrebe pe ioana și pe cristi despre mine, mă deranja că se discuta așa în prezența mea. pe mine m-a întrebat cum mă cheamă și dacă știu unde sunt. știam. și de când sunteți așa transpirat? păi nu sunt, am zis, dar când am dus mâna, fruntea era plină de broboane de rouă rece. și gâtul la fel și pe piept. nu știu când am transpirat, am zis moale, învins de realitatea pe care n-o mai controlasem un timp. o să vă punem o perfuzie cu glucoză acum, vă știți cu diabet cumva? nu, am zis, tatăl eu a avut, de fapt de diabet a și murit. dar dumneavoastră nu aveți, sigur? eu nu știu să am.

la spital mi-au făcut cam toate analizele care se fac, ekg, hemogramă, biochimie, mai puțin glicemia, pentru că-mi pusese asistenta de pe salvare glucoză și nu mai avea rost analiza. medicul de gardă, o doamnă, n-a găsit nimic, mi-a pus întrebări, nu a găsit nici așa ceva relevant. a pus-o pe seama căldurii și poate a stresului acumulat pe drum, sau cine știe ce altceva, așa i-a spus și ioanei când a venit cu cristi să mă ia acasă, la camping. duceți-l la târgoviște, nu mai continuați plimbările, că nu se știe. noi nu ne putem da seama, suntem totuși un spital mic, cu posibilități de investigații medicale reduse. 

sighișoara, de neatins (alt fragment)

când există două variante de lucru, o alegi pe cea proastă. trebuia să folosesc grătarul nostru, al campingului era uriaș. și lemnele pentru grătar în intenție erau bune, stejar tare, dar stejarul arde mai greu, durează până se face jar. le-am despicat cu toporișca din portbagaj, uite ce fac cu ea îmi venea, plin de nervi, să le spun, dac-ar fi fost de față, tuturor celor care s-au uitat într-un moment sau altul, în portbagajul meu și au întrebat surprinși la ce-mi trebuie așa ceva. o toporișcă, totuși, e armă albă, nu se știe ce faci cu ea la nervi. aveam și grătar, și încă două, nu unul, cel nou avea suport, stătea singur, cel vechi, foarte bun altfel, trebuia să-l manevrezi pe o parte și pe alta și să-l sprijini de ceva, niște pietre eventual. l-am ales pe cel nou, dar n-am fost inspirat. lemnul ardea greu, tirajul de aer nu funcționa, căci se bloca cu cenușă. ni se lungiseră fețele de foame, ni se ascuțiseră ochii. și era foarte cald, o zi toridă, stăteam sub soarele arzător și ne coceam o dată cu jertfa de pe grătar. a durat mai bine de o oră să iasă prima șarjă de mici. mirosul jerfei de carne tocată sau cine știe ce altceva adusese aproape de noi o pisicuță portocalie. cristi a întins mâna spre ea ca s-o mângâie, dar pisicuța s-a zbârlit neașteptat de violent și a ripostat cu ghearele și a mârâit cu o voce pisicească de animal bătrân, agresiv. ia pleacă de-aici, tâmpito, în cazul ăsta. ia te uită la ea!  n-oi fi vrând să ne zgârii fiindcă-ți dăm de mâncare. pisicuța nu pleca, stătea ceva mai departe și aștepta. mie mi s-a făcut rău deodată, cum am luat prima gură de bere după micii fierbinți, nu-mi găseam locul, nici în picioare nici pe scăunelul metalic cu pânză. răul din mine venea ca un val, nu mi se mai întâmplase așa și nu știam ce să fac. mi-aduceam aminte aiurea-n tramvai cum povestea o femeie, bărbatul meu, zicea, mi-a zis, femeie, mor că mi-e rău, lasă-mă să m-așez în pat. s-a așezat și-a murit pe loc, ca un pui de găină cu gâtul rupt. asta da, moarte, de ce să te mai chinuiești. răul venea peste mine, nu mai controlam propriul corp, m-am ridicat în picioare doar ca să fac ceva, dar imediat a trebuit să m-așez și m-am dus spre stiva de lemne tăiate butuci pentru foc, m-am lăsat jos și am ajuns pe iarba verde, stăteam întins. era plăcut, multă verdeață, câteva sălcii în preajma râului, la câțiva metri. era un decor simplu, minimalist, iarbă, sălcii și râu, dar nu asta conta foarte mult, ci liniștea, împăcarea cu sine și senzația de bine care venea de peste tot, și dinlăuntrul meu și de-afară. stăteam așa și trăiam binele fără să trebuiască să fac ceva, să trec râul eventual, dar ceva a început să mă deranjeze, niște chemări de foarte departe, adresate nu-mi dădeam seama cui, apoi am început să-nțeleg că pe mine mă chema cineva. cineva care părea speriat, i se simțea în voce sperietura, teama chiar, și o senzație de urgență am mai distins în acele chemări. am deschis ochii, ioana era cu chemările și am întrebat-o ce s-a-ntâmplat, de ce strigă. ți-ai pierdut cunoștința, acum ți-e mai bine? trebuia să realizez mai întâi cum de mi-am pierdut cunoștința, am știut tot timpul de mine, mă simțeam foarte bine. pe urmă am auzit țipătul mașinii serviciului de salvare și m-am simțit foarte prost că voi fi în centrul unei chestiuni de gen, cu agitație, cu oameni curioși și cu spital. și le-am avut toate astea.   

ce cred eu despre dum

deci paisprezece miliarde de vii și de morți.

în caz că dum nu e e un calculator cu memorie

și cred că nu e

dum nu i-a cunoscut niciodată pe toți

dum nici nu știe că tu exiști

pune-te-n situația lui

când te rogi

când ai să-i reproșezi ceva

când nu face la timp ce crezi tu

când îl înjuri

când crezi c-a murit

când ți se pare că lumea e  strâmbă din cauza lui

 și c-a făcut-o de la-nceput fără chef

sau c-a vrut să-ți ofere oportunitatea

fără soluții.

dum a făcut idei pentru pentru înțelepți

și pentru poeți inspirație.

nu face oameni dum

oamenii se fac singuri 

sighișoara, de neatins (fragment)

ce ne spune dinicu golescu despre orașele săsești din sudul transilvaniei, prin care-a trecut?

că sunt civilizate. că se respectă reguli. că învățământul este generalizat și chiar funcționează. aici, ceva interesant, nu știu dacă  e un lapsus calami sau ce e: călătorul valah notează că toată lumea știe tabla înmulțirii, a adunării și a scăderii. despre împărțire, nimic! sașilor nu le place împărțirea?

campingul este amenajat într-o livadă, sunt încă pomi roditori ceva mai departe de casuțe și de locurile de campat. te cam strecori să ajungi la el, de pe șosea nu observi imediat indicatorul.

nici serviciile nu sunt la cine știe ce nivel, mai aproape de minim și de improvizație. piscina e de plastic, pentru copii de vârsta mică. căsuțele de lemn sunt sunt totuși ocupate, mai e doar una și pe aia o luăm, nu avem de ales. măcar prețurile nu sunt mari, aici vii, dormi și pleci mai departe. recepția e o glumă, plătești, primești cheia, te instalezi, femeia vorbește greu românește, nu vine să ne dea ceva în primire, sau sugestii, sau explicații despre duș, care înțelegem că există pe undeva, despre mașina de spălat etc. ne descurcăm, cum se face în valahia. nu e nimeni printre căsuțe, pe bănci, e liniște totală, asta nu mai e ca-n valahia, nici muzici, nici strigăte, vasile, hai bă cu berea, de exemplu, bagă și tu ceva cu guță sau adrian și hai la grătar, la o tablă. nimic din toate astea, liniștea țiuie în urechi, iar munții care se văd foarte aproape dar spre sud măresc senzația stranie. bucegii noștri sunt la nord, îi vedem de la bucurești, nordul pentru noi e muntos și rece, sudul e cald, solar.  

noaptea e mult mai rece decât mă așteptam pentru luna august, cristi tremură pe salteaua pneumatică în sacul de dormit. adăugăm pături de pe paturile noastre. în sacii de dormit e cald, dar mâna ieșită afară îngheață. ei, pe-aproape.

vise contorsionate, halucinante. dimineața intrăm în ritmul pregătirii de plecare, nu avem de ce să rămânem aici.  

înapoi la sibiu, trecem prin oraș cu ochii după indicatoare care să ne scoată spre sighișoara. nu știu ce zone traversăm, dar vedem zidul cetății la un moment dat și băgăm în memorie că trebuie să revenim cumva, după sighișoara, care a devenit o obsesie de grup.

ce zici de cisnădioara, cris? păi ce să zic. există și cisnădie în zonă, observi pe hartă? da, și mai sunt. sibiu, sibiel. sebeș, sebeșel. acum trecem prin șura mare, ia vezi, mai e vreo șură?

da, mai e șura mică, dar nu pe șosea. pe urmă e șeica mare și alături e șeica mică, copșa mică cu perechea ei, copșa mare. aici e invers, copșa mică e oraș, deci mai mare, iar copșa mare, comună.

fii atent acum la alte perechi, de sus și de jos. am găsit porumbacu de jos și porumbacu de sus, că am trecut pe-acolo. da, porumbacu de jos, satul ăla care ni s-a părut nelocuit, nu era nimeni la porți sau pe străzi. păi, ăștia nu stau ca noi la poartă, ca moromete, să fumeze și să trăncăne verzi și uscate, ăștia muncesc, nu vezi ce case?

am găsit și altfel de perechi, nu numai sâmbata de jos și de sus, ucea de jos și de sus, viștea, la fel, arpașu, la fel, dar și șinca veche, șinca nouă. hai să le mai lăsăm, oamenii de pe-aici nu prea au imaginație, nu au umor, pentru că nu au timp decât pentru muncă, trebuie să facă averi ca să le  lase hiilor.   

cristi pliază harta și cred că a fost și ultima dată când am mai știut de ea, pe urmă a dispărut prin sau printre bagaje.

ăsta e spațiul mioritic, deal-vale, zice ioana. amândoi fac poze non-stop.

băi, dar n-am văzut un izvor, din dealurile astea uscate nu curge nimic. avem apă? n-avem. bravo. două ore ne uscăm de sete.nu tu fântâni la poartă prin șurile și șeicile astea, doar porți înalte și garduri. oameni asediați. izolați, nu gregari ca ai noștri. nu mă simt ca acasă aici.

stai puțin, n-avem bidoașca aia cu apă de pe transfăgăran? o fi, dar acum mi s-a făcut foame, nu mai opresc, până ne instalăm, până facem grătar, durează.

pădurea care ne însoțește de ceva vreme seamănă cu priseaca de lângă târgoviște de pe timpul lui, când combinatul de oțeluri speciale scotea la greu fum și praf roșu în aer. dispăruseră cireșii , vișinii sălbatici, dispăruseră mânătărcile, gălbiorii, până și ghebele, iar de frăguțe nici vorbă. de când combinatul s-a mai liniștit, pădurea priseaca își revine treptat, singură, fără demagogie ecologistă sau conservaționistă.

în stațiile de autobuz către sibiu, lume care așteaptă, în special tineri urbanizați, după îmbrăcăminte, care, odată intrați în fluxul bulevardelor cu terase, nu se vor mai distinge de sibienii adevărați. sibiul și salamul lui, tocătura lui de cărnuri și suflete, cum sunt toate orașele românești. o să-mi dau seama când se apropie alt oraș când o să văd lumea în stațiile de pe sensul opus.  

dar copșa mică vine pe neașteptate, cine să vină aici din satele dimprejur să-și petreacă după-amiaza și seara. nici la mediaș nu cred că e cazul, aici poate fotbalul să mai atragă ceva amatori, mai ales când joacă echipele din bucurești. e cetatemedievală aici, dar și ctitorii comuniste, blocuri mici, de două, trei etaje, cum se construiau în anii șaizeci, apoi blocuri de șapte, opt etaje, unde șoselei i se zice bulevardul cutare, adică e centrul. avantajul pentru șoferi e că asemenea orașe nu sunt complicate, o ții drept urmând pentru siguranță culoarea mai închisă, de la cauciucuri, desigur, a asfaltului din șosea/bulevard/cale sau stradă.

de la mediaș, sighișoara începe să ne tragă spre ea, am trecut de jumătatea drumului și mi-e foame. e în drum o intersecție spre biertan, biserică fortificată, rimează cu altădată perfect, una spre dumbrăveni care nu sună a nimic și aproape de sighișoara, dar foarte aproape, una spre târgu-mureș.   

sighișoara, venim.

găsim camping chiar în oraș, aproape de cetate, singura cetate locuită. din românia? din europa?

aruncăm lucrurile în căsuță și hai, frate, la grătarul ăla, că nu mai pot.

de ce depinde

patru ani nu pare prea mult, dar să vedem dacă e chiar așa.
să luăm cazul unor frați între care este o diferență de vârstă de genul ăsta, unul născut în 1984, celălalt în 1988.
primul a trăit vârsta preșcolară pe vremea lui c. nu avea desene animate la tv. programul zilnic al singurei televiziuni dura două ore, din care câteva minute pt copii. în locul desenelor, părinții i-au oferit discuri de vinil cu basme. basmele rulau pe platan de atâtea ori, încât toată lumea din casă le știa pe dinafară. dar asta nu deranja prea mult. al doilea a avut programe de desene animate la discreție, apăruse tv prin cablu și pe programele italiene rete 4, canale cinque, italia 1, dar și pe altele se difuzau masiv desenele animate.

primul a văzut desene animate după 89 tot pe programul românesc, era un serial după minunata călătorie a lui niels holgerson... era curios ce urmează, și atunci părinții i-au oferit cartea. nada a prins și copilul a devenit un cititor de cursă lungă.

al doilea a avut pc în casă la doisprezece ani, în locul cititului avea jocurile pe calculator. a urmat liceul pe filiera informatică, urmat de facultatea de automatică și calculatoare.

primul a urmat liceul pe filiera limbi moderne, urmat de facultatea de litere.

primul lucrează în învățământ, are un salariu așa cum se știe.

cel de-al doilea doilea lucrează la o multinațională, este programator it, are un salariu cum se știe că sunt în branșa lui.

deci patru ani în zilele noastre înseamnă extrem de mult.  pe parcursul lor, acele de cale ferată care sunt întâmplările și amănuntele vieții pot schimba decisiv trasee și vieți.