normal că mi-a plăcut viaţa lui kostas venetis. dar nu prea ştiu unde s-o aşez. mateiu caragiale, cezar ivănescu (!), kafka, cimitirul bunavestire al lui arghezi, canetti, bret easton ellis m-or fi ajutând la ceva? prea puţin. rafinament, insolit, lumi rulând pe pânza vremii?
cartea asta este un pachet de cărţi de joc în care figurile apar şi dispar şi apar iar, dar schimbate. contează doar că mereu e cineva de serviciu la povestit.
o carte în care normalul, aşa cum convenţional este definit de oameni, nu există. şi cu toate astea impresia acută de real e izbitoare.
tonul relatării, egal cu sine mereu, nu deosebeşte faptul banal de atrocitate. avalanşa faptelor, de la răutatea meschină, măruntă la crimă şi viol anesteziază în cele din urmă locul sensibil al percepţiei de cititor-participant. preamult-răul nu mai poate fi judecat în limitele moral/imoral, te simţi copleşit, iar, dacă nu vrei să te simţi şi invadat, te dai deoparte şi admiri.
respectul e o formă de protecţie. viaţa lui kostas venetis trezeşte admiraţie şi respect, ca un record atletic. octavian soviany este acum titularul unui record literar românesc greu de egalat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu