luni, 24 ianuarie 2011

am pus-o de mămăligă

mămăliga se face din apă, mălai şi sare şi nu explodează. dar asta e deja altă poveste, o legendă urbană, iar eu vreau să spun poveşti de pe uliţa mea, unde mi-am petrecut jumătate din ani.
pe uliţa mea, la capătul dinspre gârlă, locuia un bătrân.
avea o casă f veche şi un câine.
întâmplările lui, nu ştiu de ce, erau f cunoscute şi comentate în casa noastră. cum prindea el peşte cu mâna, cum îşi făcea mâncare singur...
să-şi facă mâncare însemna să facă mămăligă. cât timp fierbea mămăliga, se frigea şi peştele în jar. după ce răsturna mămăliga pe masa rotundă, joasă, din curte, mai trebuia nişte ceapă verde din brazdă şi puţină sare.
într-o zi, când s-a întors cu ceapa din grădină, a găsit masa goală.

ai luat-o toată, florică? toată? păi, nu-ţi dădeam eu?

noi încercam să imităm mâhnirea din vocea bătrânului şi ne spărgeam de râs. cum putuse câinele ăla să ia mămăliga fierbinte în gură? cum ar fi putut el să înţeleagă că a depăşit limitele bunului simţ, când îl vedeam zilnic cu ochii sticlind de foame?

râdeam, dar să râzi înseamnă să nu înţelegi. dar trebuie să înţelegi tot?

la celălalt capăt al uliţei, unul îşi adusese nevastă în casă. o furase, adică o adusese fără voia părinţilor.
şi acum o pusese să facă mămăligă.
şi el şi părinţii lui se uitau la ea. fetele măritate trebuie să ştie să facă mămăligă.
iar ea se pierduse de tot, cu atâţia ochi asupra ei.
când s-a întors să răstoarne mămăliga fierbinte din ceaun pe masa joasă, rotundă, n-a nimerit şi a răsturnat-o  pe jos, în ţărână.
erau în bătătură, la umbră, căci era vară.
în mod normal, aici s-ar fi terminat o căsătorie, dar asta a rezistat. iar femeia era deja bătrână şi istoria mămăligii era despre viaţa şi norocul ei.

4 comentarii: