joi, 27 ianuarie 2011

bunicul


tatăl meu s-a născut în 1915.
în  1916 ţara a intrat în război. tatăl lui a plecat la război.
femeile celor plecaţi la război rămăseseră cu gospodăriile, cu copiii.
bunica mea rămăsese cu  un singur copil, tatăl meu, dar şi cu pământurile din câmp şi grădină nearate. bărbaţii rămaşi acasă îţi arau ei grădina cu boii lor, dar cu ce să-i plăteşti dacă n-ai bani?

tata a venit de pe front într-o seară, zicea tata. dimineaţa s-a bărbierit  şi dus a fost, nu l-am mai văzut niciodată.

tatăl lui lăsase un copil acasă când a plecat  şi găsise doi când a venit. doi băieţi, pe tata şi pe unchiu stan.

eu l-am văzut pe tatăl lor. ar fi trebuit să fie bunicul meu.

venise cu maşina de la bucureşti. oprise maşina lângă un grup de copii, a întrebat de mine şi m-a chemat la el să-mi dea bomboane.
şi în maşină erau copii, probabil nepoţii lui din bucureşti.  nu mi-au plăcut.       n-am vrut să iau bomboanele.

doar atunci l-am văzut pe tatăl lor şi e prea puţin ca să spun c-am avut bunic.

4 comentarii:

  1. Amintiri grele, pietre de moară ale sufletului, indiferent dacă sunt doar auzite, dar scrise devin aşa: grele.

    RăspundețiȘtergere
  2. de multe ori m-am intrebat de ce simtim nevoia sa ne intoarcem in timp?
    poate pentru ca acolo ne regasim pe noi cei care am fost...poate ca amintirile sunt un culoar de trecere spre ceea ce suntem in prezent...
    de-ar fi mereu amintirile frumoase....

    RăspundețiȘtergere
  3. Oscar Wilde spunea: Amintirea e creaţie continuă...
    Ca atare si acest fragment superb.

    RăspundețiȘtergere
  4. scorchfield, pandhora, karina: aveţi dreptate în ce spuneţi. e un proiect mai amplu

    RăspundețiȘtergere