cărţile au gust

oricât de mult aş risca, vreau să mă supun unui test.
vreau să verific ce rămâne dintr-o carte citită de mult.
m-am gândit la muntele vrăjit, citit acum vreo treizeci de ani. o lectură din tinereţe, dar o carte pt oameni cu oarece experienţă de viaţă pe care n-o aveam.
aş putea să dau click pe internet şi să găsesc imediat un rezumat, dar nu vreau. chiar vreau un test.

va să zică, hans castorp, personajul central, se duce să-şi viziteze o rudă la un sanatoriu în munţi, în elveţia. vizita se prelungeşte fără motiv aparent la început, iar, treptat, se transformă în internare preventivă, în internare propriu-zisă cu tratament, în boală.
personajul îşi descoperă trupul. descoperă boala.
şi apoi sufletul, în discuţii prelungite cu settembrini, o cunoştinţă nouă şi interesantă.
hans castorp se schimbă total, nu mai e cel care a venit nepăsător la sanatoriu.
nu mai poate pleca, nu mai înţelege altă lume decât pe cea din munţi.

cam asta e tot.
presupun că pe internet aş afla mult mai mult.
de ce mai citim, dacă pe urmă uităm? am putea înlocui cititul cărţilor cu informarea sumară despre subiectul lor?

sigur, nu. nu citim numai pt subiect. citim pt orele acelea petrecute acolo. aveam, şi încă mai am, un gest instinctiv asociat cu lectura unei cărţi bune: măsuram câte pagini mai sunt, să nu se termine repede. orele acelea nu rămân fără efect, dar despre efect nu vreau să vorbesc, nu vreau să devin pedadog plicticos.
şi mai rămâne gustul cărţii citite, fiecare carte bună are un gust persistent, pe care memoria afectivă îl păstrează  mai viu decât subiectul.
gustul cărţii nu poate fi simţit citind rezumate. dacă nu-i simţi gustul, ai citit o carte, sau te-ai informat despre ea, degeaba.