sâmbătă, 8 ianuarie 2011

fără început şi fără sfârşit

cărţile erau depozitate într-un dulap cu geamuri, le vedeam zilnic, dar nu aveam acces la ele decât o zi pe săptămână, probabil nu era mereu aceeaşi, căci nu mai ştiu care era ziua. învăţătoarea descuia dulapul şi vreo douăzeci de mâini bâjbâiau  printre cotoare de cărţi. multe erau pe raftul cel mai de jos şi tocmai acelea nu erau aşezate în nicio ordine, erau claie peste grămadă, cu o expresie luată din cărţi de care nu mă simt apropiat sau exprimat deloc.
dar tocmai acelea erau şi cele mai căutate. copiii băgau mâna în grămadă cum băgau la gârlă pe sub maluri după peşti. erau unii foarte pricepuţi la prins peşte cu mâna.
dacă erai în clasă mai mică, clasa întâi, te uitai. pe la a doua încercai să prinzi ceva din grămadă, dar cărţile mai bune fuseseră deja luate.
când animalele vorbeau era foarte căutată. n-am reuşit să pun mâna pe ea decât printr-a treia. nu mai avea coperţi de mult, foile de deasupra erau înnegrite de atâta purtare prin fel de fel de ghiozdane şi locuri. era ca o carte de demult, plină de taine şi revelaţii.
când am mai găsit şi biblia fără coperţi, am ştiut că aşa trebuie să arate o carte: fără început şi fără sfârşit.
am înţeles că unele cărţi explică, altele încearcă să înţeleagă.
am citit destul de multe cărţi care explică, pe urmă tot mai puţine, şi acum deloc. totuşi, ascult explicaţiile lui stephen hawking.
acum ascult doar voci care încearcă să înţeleagă ceva. voci care riscă.
o carte trebuie să rişte, altfel de ce s-o citesc.

4 comentarii:

  1. şerban, de curând am dat nişte sugestii de lectură unui tânăr poet.
    mă gândeam la minunăţiile de care urmează să se bucure şi pt o clipă i-am invidiat inocenţa...

    RăspundețiȘtergere
  2. Cunosc tipul acesta de „invidie”... Am resimțit-o și eu când vedeam pe câte cineva citind Dostoievski, Buzzati, Canetti sau Bulgakov... Pe Stratan l-am auzit pomenind prima dată de așa ceva...

    RăspundețiȘtergere
  3. Vă invidiez domnilor!
    Eu asist la o adevărată terapie prin scris. Internetul a devenit gazda primitoare a suferinzilor şi-i tămăduieşte acceptând socializarea desuetă sub masca unei aşa-zise literaturi. Se scrie în 3-4 stiluri şi fiecare stil are câteva sute de adepţi care-şi mîngâie reciproc părţile sensibile.
    De citit nu este timp, de gândit nici atât! Oamenii se grăbesc. În cel mai fericit caz, pot scrie o poezie divină în pauza de fumat.

    Cu respect,
    Cristi

    RăspundețiȘtergere