sâmbătă, 15 ianuarie 2011

melancoliile poetului dan sociu (text preluat)

de Dan Sociu
Românii încă mai au o slăbiciune pentru poeţi. Nu îi scutesc de taxe, ca irlandezii, nu prea le cumpără cărţile şi nici nu prea îi citesc, dar pe Internet sunt zeci de mii de pasionaţi de poezie, iar succesul hip-hopului şi chiar al manelelor (de un lirism autentic multe dintre ele) arată că încă ne mai mişcă îmbârligăturile de cuvinte, metaforele, metonimiile, rimele şi ritmurile, vraja şi vrăjeala.
Cel mai bine s-a văzut această slăbiciune la înmormîntarea lui Adrian Păunescu. Pe un blog al prestigioasei reviste americane Poetry scria, invidioasă, o poetă: „Românii sunt altfel decît americanii. Cînd un mare poet al lor moare, mii de oameni îl jelesc.”
În aproape un secol şi un sfert de la moartea lui Eminescu, ideea de Poet Naţional a rămas cumva în picioare, chiar dacă e privită de unii cu scepticism, considerată anacronică sau abuzivă (un poet e un artist, un individ care se reprezintă pe sine şi sensibilitatea sa unică, nu o colectivitate). Naţional sau nu, imaginea Poetului (cu sau fără majusculă) ca atare s-a schimbat radical. Ce iubeau românii la Eminescu nu se mai regăseşte deloc la Păunescu:
Eminescu a murit tînăr, înainte de 40 de ani, Păunescu a ajuns un poet pensionar.
Eminescu a fost sărac, Păunescu avea milioane de euro în cont (dar se plîngea că nu are bani de medicamente).
Eminescu a publicat o singură carte, Păunescu peste 50.
Eminescu a refuzat, din motive politice, distincţia „Bene merenti” acordată de Regele Carol I, Păunescu a fost colaboraţionist de frunte al dictaturii Ceauşescu, i s-au făcut statui încă din timpul vieţii şi un liceu a fost botezat cu numele lui.
Eminescu înţelegea entropia şi nu-şi făcea iluzii (Din noi nimic n-o să rămînă), Păunescu îşi proclama nemurirea operei sale (Eu simt că am puterea să vă schimb / cu un poem al meu, fără de moarte…). În general, Eminescu era un poet al vulnerabilităţii, un jupuit de viu, Păunescu era un poet triumfalist, perfect încrezător în destinul său.
Sigur că plăcerea de a-i vedea pe poeţi în mizerie e perversă. Cum zice Alexandru Muşina: „Mai aproape de plantă decît de animal/ E adevăratul poet”, i-am spus. /”Mai degrabă privind pe geam, decît/ Dîndu-se cu capul de pereţi, făcînd pe el/ În spitale”, i-am spus.
S-ar putea ca mutarea admiraţiei la celălalt capăt al spectrului moral şi aprecierea fără critică a unui oportunist de profesie precum Păunescu să nu fie decît o gogoaşă mediatică, dar dacă e mai mult decît atît, înseamnă că modelul Eminescu (modelul moral-existenţial, nu neapărat cel artistic) şi-a pierdut serios din aură. Idealismul romantic a pierdut teren în faţa pragmatismului  extrem. Poetul George Geacăr reproduce pe blogul său cîteva păreri ale elevilor săi despre poeţii români. În timp ce Păunescu e privit cu simpatie pentru că “era şmecher”, Nichita Stănescu nu e văzut decît ca un “drojdier”. Un cunoscut critic literar contemporan, Daniel Cristea-Enache, apreciază la un tînăr poet  faptul că “îşi acceptă lumea şi propriul rol în ea” şi că vede “Sistemul ca pe un context dat”. De mii de ani, poeţii au avut o problemă cu “contextul dat”. Depăşirea acestei inaderenţe e văzută acum de un critic literar ca o achiziţie. În comparaţie cu Păunescu şi cele 4 milioane de euro ale lui, Eminescu a fost un ratat.

2 comentarii:

  1. ce-mi place mie la poeţi, şi eu sunt fan dan sociu, e că lor, orice ar scrie, articole, romane, eseuri, tot poezie le iese

    RăspundețiȘtergere
  2. si la cititori..ca orice ar scrie poetii, tot poezii citesc.

    RăspundețiȘtergere