joi, 31 martie 2011

obiecte de sticlă


recipient albastru-verzui la capătul razelor serii
obiect de cult luminiscent
cu etichetă de mazăre boabe. peste margini se răsfrâng
trei lalele atingând lemnul mesei
cu petalele. alaltăieri fragede. acum răvăşite
ca nişte vechi amici
care acum abia se mai suportă. n-am mai intrat de mult
cu trupul gol în apa unui râu.
pot vedea trei corpuri cereşti
în căderea lor fără sunet în jerbe de lumini
în colţul camerei. îl aud pe profesorul din liceu
de psihologie: la fiecare vârstă veţi găsi
o cutie minune. s-o deschideţi numai atunci
la timp. iar lalelele astea
care speram să m-ajute să nu mai vorbesc despre mine
cu grumazurile lor delicate
de femei care-au păcătuit în alt veac! nici pedeapsă
dar nici iertare: dezolare infinită şi penitenţă;
creşterea şi descreşterea fenomenului irepetabil
într-un borcan de sticlă de doi lei. profesorul acela de demult
a luat un gât de verde de paris hei frunză verde
pentru c-avea diabet şi orbise. hei cutie de sticlă
pe marginea mesei.
n-am mai atins de mult pământul cu mâna
n-am mai călcat desculţ nisipul ud.
în colţul camerei lalelele se usucă
apăsător. de neiertat.
cum se usucă sângele

miercuri, 30 martie 2011

după-amiază de mai


între blocuri e-un cimitir. după orele patru
oamenii vin aici
lângă monumentul soldaţilor sovietici. în cartier
nu-i niciun loc mai liniştit. femei
cu lucru de mână bătrâni
trebăluind pe la morminte în fond
veniţi să mai schimbe o vorbă. conversaţia lor:
fel de fel de nimicuri dar ce prestanţă
ce stil. în preajma
mormintelor vechi e linişte
e răcoare de parcă n-ar mai fi nimic dedesubt
nicio mişcare. ei se strâng
în preajma câte unuia îngropat de curând
ca să-l obişnuiască
în cimitirul nostru


sâmbătă, 26 martie 2011

după-amiază de martie

se-ntâmplă să fie o haltă minusculă
cu dale de piatră chenăruite de iarbă cu felinar
cu fântână căsuţa din basme de cărămidă roşie
mai există locuri din astea cu tot
ce acum douăzeci-treizeci de ani însemna civilizaţia
cea mai stridentă în mareea de lanuri.
acum zgomotul trenului devine părere. iar fâşâitul
plopului enorm care ocroteşte tabloul mai viu.
un ochi discret te scrutează de după colţ
un pas prudent dă la iveală
găina haltei. meditează
într-un picior apoi face mişcări tot mai normale
semn c-ai intrat în peisaj.

aici timpul trece aşa:
ca vagoanele unui marfar
cu cenuşă
într-o zi cu multă lumină
peste traverse printre care-au început să crească fire de iarbă
şi de la care chiar de s-ar opri
ce s-aştepţi


vineri, 25 martie 2011

despre alţi eroi şi alte morminte

john se trezise destul de binedispus, probabil starea perfectă a corpului bine antrenat dădea semnalele astea spre creier, ori poate pur şi simplu frumoasa dimineaţă de sfârşit de martie avea meritul ei. joanna s-a întors cu spatele  şi a mormăit ceva de genul decurcă-te singur că mi-e somn şi a continuat să respire lin şi să plutească în visul ei.
asta nu era o problemă pentru un militar antrenat să supravieţuiască în junglă sau în deşert, supravieţuirea în propria bucătărie! trebui să aleagă între fulgii de ovăz şi ouă cu şuncă şi le alese pe amândouă, porţii echilibrate totuşi.
zgomotul motorului pornit în garaj, în timp ce se deschidea uşa rulând sus, îi făcu plăcere. maşina era nouă şi deocamdată îi plăcea totul la ea, mai ales cum se trezeau la viaţă senzorii imediat ce-l simţeau în scaunul şoferului,  oferindu-i serviciu după serviciu.
la unitate ajunse printre primii. îşi luă în primire fişa zilei, avea zbor, avea misiune reală. cu atât mai bine, îşi zise john.

plecară în formaţie strânsă, o vreme îl preocupară doar datele zborului, aproape nici nu băgă în seamă decorul terestru. oricum mai  văzuse ce se vedea jos. pe urmă văzu munţi cu creste înzăpezite, podişuri înalte de lut ars de soare, întinderi nesfârşite de sere sau ce-or fi fost ele acolo jos, şi în fine marea albastră. comandantul escadrilei dădu ordin de micşorare a plafonului de zbor, avioanele coborâră aproape de apă ca nişte pescăruşi decişi să se răcorească în briza mării. apoi văzu continentul apropiindu-se, îşi aminti de la istorie că pe timpul conquistadorilor marinarul de veghe sus pe catarg striga pământ! şi echipajul se bucura. îi veni să strige şi el pământ! dar îşi luă seama. oricum, ordinele sunară sec şi precis, se ridicară din nou şi când auzi, cinci minute până la ţintă deveni un pachet compact de atenţie şi concentrare.

văzu jos oameni sau capre, agitau bâte sau coarne, se bucurau sau erau mânioşi, nu-şi dădea seama şi nu avea timp de detalii.

apoi văzu clădiri, de beton sau de lut, oricum cenuşii, oricum nu contează decorul care se vede, contează, dimpotrivă, ce nu se vede. şi nu era treaba lui. john primi ordinul, apăsă butonul declanşator, racheta porni, formaţia făcu o volută şi se întoarse, primi ordinul şi apăsă din nou. în aer, ici-colo, înfloreau buchete de fum, artileria antiaeriană de jos, romantică, juca în cu totul alt film. teminară misiunea, toate rachetele fiind folosite şi primiră ordin de întoarcere.

ziua era încă destul de frumoasă în oraş, o după-amiază caldă cu vânt uşor. o sună pe joanna, o întrebă ce să cumpere în drum spre casă. bineînţeles şi un film, ceva romantic, sublinie el.

ea se uita la televizor, erau ştiri de război.
- zice că ar fi murit în bombardamente şi fiul dictatorului, zise ea. el aproape nu înţelese nimic, aşeza baxul de bere în frigider, şi-şi deschidea o doză pentru el.
- ce zici?
- zice că au murit 64 de civili.
- unde? întrebă el, întinzându-i o doză de bere.

joi, 24 martie 2011

fregată second-hand, ştire de primă mână

războiul a început, dar noi acum scoatem fregata şi vom apărea surprinzător şi decisiv în toiul luptei, peste vreo lună, să înclinăm sorţii războiului.
fregata noastră second-hand n-are rachete, n-are gloanţe, dar ce contează? numele măriei sale nu e destul tun? vorba ceea,
trag un glonţ, trag zece, duşmanii picau seceraţi,
păi stai, dom'le, de încărcat când încărcai?
păi ce, mai aveam timp?

aşa şi fregata noastră second-hand, va înclina balanţa cumva, în caz că nu se termină totul până atunci. măcar va oferi o ţintă mai accesibilă libienilor şi tot e ceva. vorba ceea,
unde s-a dus flota, merge şi fregata.

aa, dacă aveam şi noi nişte f 15 second-hand! şi nişte kamikadze! dar asta e când n-ai ce-ţi trebuie la timpul potrivit.

în iaşi au tramvaie elveţiene second-hand. şi nu se cunoaşte? majoritatea populaţiei n-a păţit nimic, doar ici-colo nişte automobilişti au fost striviţi cu automobile cu tot.

dar n-a fost o ştire de prima mână? a fost. staţi că vedeţi fregata ce face...

marți, 22 martie 2011

oameni cu gărgăuni la cap

văzut medalia de onoare, un film românesc din 2010 de călin petr netzer, regizor de care nu mai auzisem.
filmul nu e rău, în sensul că nu se fac excesele cunoscute: nu se vorbeşte mult şi fără rost, nu se vorbeşte vulgar mai mult decât ar fi credibil, nu se face mişto de proştii de români mai mult decât e cazul.
ca şi în moartea domnului lăzărescu, subiectul poate fi povestit scurt: ion i. ion, ins cu viaţă gri, primeşte o medalie pt merite militare din trecut în locul lui ion j. ion. omului îi intră în cap că de fapt el n-a fost un oarecare la viaţa lui, a fost un erou, din moment ce-l decorează preşedintele ţării. şi se agaţă ca scaiul de medalia pe care statul o vrea înapoi. mai ales că fiul, fugit în canada pe timpul lui chao, vine să-şi vadă familia, şi ce s-ar face ion i. ion fără medalie în atare împrejurări.
filmul e rezonabil ca subiect şi viziune, iar jocul lui victor rebengiuc, bun spre foarte bun, îi ridică destul de mult cota.

luni, 21 martie 2011

screen saver

există o strofă
pe care creierul meu uneori o scoate la suprafaţă:


te joci de-a v-aţi ascuns cu soarele-n oglindă
şi zdrenţuie salcâmul lumina peste noi
ezită îndrăzneşte şi-ncearcă să mă prindă
surâsul gurii tale cu dinţii albi şi goi


versurile acestea naive sunt scrise cu ani în urmă
într-un caiet de română
pentr-o adolescentă de vârsta mea.
ea nu le-a citit niciodată.
habar n-avea că-i scriu poezii
totuşi
nu  mulţi ani după aia
până să se mărite aşa din senin
mi-a propus să fugim
în lume

cool

duminică, 20 martie 2011

de ce să mai fugim

-o  mai ştii pe fata aia pe care am meditat-o ani în şir, mai demult?
- care anume
- cu părinţii directori de fabrică, care avea un frate.....
- fata care fugise de-acasă după unu din turnu-severin?
- îţi aduci aminte asta?
- păi asta mi-aduc aminte, că au căutat-o cu poliţia, că fugise din liceu chiar înainte de bacalaureat, că erau părinţii disperaţi...
- cu ea m-am întâlnit azi în stradă.
- şi? a dat bacalaureatul până la urmă?
- asta nu-ţi mai aduci aminte? băiatul ăla a trimis-o acasă, fata a luat bacalaureatul, a făcut şi facultatea.
- ce facultate
- psihologie
- psihologie?
- psihologie. lucrează de vreo cinci ani la un spital din ăsta...
- înţeleg
- şi locuieşte chiar acolo, într-o rezervă. îţi dai seama. are colegi mai nebuni decât pacienţii...
- hm, cred, săraca. vezi de ce încerca ea să fugă de-atunci de-acasă?

sâmbătă, 19 martie 2011

lucruri neobişnuite, ciudate

din fluxul de imagini care curge dinspre japonia mi-a atras atenţia întâmplarea unuia fugind pe scările unui bloc, iar în urma lui valul negru şi furios ratându-l de puţin. dar asta ştiam, e un fir subţire care se poate rupe sau nu, depinde de şansă. mi s-au întâmplat lucruri de gen, ştiu cum e.
mai mult mi-a rămas gândul la japonezul ăla care privea resturile casei sale, unde-i pierise toată familia, soţie, copii şi nepoţi. plângea şi regreta că a preferat să stea la serviciu şi să-şi facă datoria, în loc să fie alături de ai săi, să scape sau să moară odată cu ei.
mă ating întâmplările insolite.
din acelaşi motiv, al interesului pt insolit, aş fi urmărit cu multă atenţie şi relatarea unui român care să fi preferat să nu fugă acasă, ci să stea la serviciu, să-şi facă datoria pt care este plătit.
poate au dat-o, dar mi-a scăpat mie.

vineri, 18 martie 2011

îl prefer pe bukowski

curvei care mi-a furat poemele

unii spun c-ar trebui să ne ţinem departe
resentimentele de poezie,
să ne ţinem abstracţi, şi au într-un fel dreptate,
dar, hiisuse! doişpe
poezii pierdute şi nu păstrez copii şi ai şi picturile
mele
cele mai bune; e sufocant:
vrei că mă distrugi cum vor toţi?
de ce nu mi-ai luat banii? de obicei asta fac curvele,
îmi curăţă buzunarele
cînd sînt prăbuşit.
data viitoare ia-mi mîna stîngă sau una de 50$
dar nu poemele mele:
n-oi fi eu Shakespeare
dar uneori pur şi simplu
nu-mi mai ies altele, abstracte sau nu;
o să fie mereu bani şi curve şi beţivi,
pînă-n ultima clipă,
pîn-o să cadă şi ultima bombă,
dar, cum zice Dumnezeu,
stînd picior peste picior,
Observ că am făcut mulţi poeţi
dar prea puţină
poezie.


bukowski e subversivul, iar literatura lui (romanele sunt tot poeme, ceva  mai lungi) e contracultura. dar nu e doar asta.
bukowski se livrează total şi neintermediat, ca o ştire de presă, cu toate astea textele lui nu se epuizează la lectură, şi nu la o singură lectură, la oricâte. dar nu e doar asta.
bukowski poate fi citit dimineaţa sau seara, cu chef de poezie sau fără, proaspăt la minte sau obosit, e sigur că te va atrage de partea lui, adică de partea poeziei, câţi mai pot face asta? dar nu e doar asta.
bukowski e ceea ce fumează, cum ar zice arghezi, toţi am vrea să fim aşa, dar nu ne permitem. dar nu e doar asta.
bukowski vorbeşte mai tot timpul despre sex sau despre singurătate, dar el de fapt vorbeşte despre supravieţuire în toate minţile, un lucru care lumii îi iese tot mai greu.
bukowski nu promite mai mult decât poate face, dimpotriva, arta lui nu promite aproape nimic, dar face enorm.

joi, 17 martie 2011

poezia şi mierla

Poezia a fost mereu un produs fals. A fost fals şi supraestimat de-a lungul a mii de ani. E prea delicată. E prea preţioasă. E o grămadă de rahat. Aproape toată poezia lumii e bună de aruncat la gunoi.
                                                                                          (Charles Bukowski)
să verificăm pe un text al lui Seamus Heaney, premiul nobel pentru literatură 1995.

Sf. Kevin şi mierla

Erau Sfîntul Kevin şi mierla.
Sfîntul e în genunchi, braţele întinse,
înlăuntrul chiliei, dar chilia e strîmtă, aşa

că o mînă şi-o scoate afară, prin ferestruică,
ţeapănă ca o grindă, iar o mierlă se lasă-n
palma lui şi-şi face cuib acolo.

Kevin simte ouăle calde, mica răsuflare,
căpşorul ascuns între pene, ghearele şi
simţindu-se prins în reţeaua eternă a vieţii,

e cuprins de milă: acum trebuie să-şi ţină palma
ca pe-o creangă afară sub soare şi-n ploaie, atîtea
săptămîni cît s-apară micuţii, să prindă aripi şi să zboare.

e un text care place unui cititor cât de cât avizat în materie. cititorul avizat înţelege de la început că i se cere să se supună unui joc, unei convenţii: nu este vorba de realitate, ci de o lume virtuală, ideală, în care un om, fie el şi sfânt, stă cu mâna ţeapănă scoasă afară pe ferestruica chiliei pt ca o mierlă că-şi clocească în palma lui ouăle timp de câteva săptămâni.
dacă nu te supui convenţiei, dacă întâmplarea ţi se pare absurdă, imposibilă, exagerată,  şi dacă rămâi rece în faţa imaginilor delicate, poemul se prăbuşeşte.
asta să fi vrut să spună bukowski? că poezia lumii depinde prea mult de bunăvoinţa eventualului cititor? că ar trebui să aibă forţă de seducţie mai mare şi să mizeze mai puţin pe sensibilizarea cititorului, care s-ar putea să nu aibă chef să fie sensibilizat?

miercuri, 16 martie 2011

o dungă roşie la gât

iarba e verde cerul albastru
blocul e cenuşiu
vântul cum e?
când se repede-n sticla
ferestrelor deschise?
 iar în iarbă-i o pisică
neagră cu pete albe
albă cu pete negre

doarme covrig

marți, 15 martie 2011

în oglindă. cu muzică de fond

alături de blocul nostru
e-un alt bloc
aşa cum un castel englezesc se vede în apă.

de la o vreme însă
unul din blocul vecin a construit
o cămăruţă de patru metri pătraţi la parter
cu uşă cu scări
separat. luni în şir
a stat pe scăunel lângă scări
un bătrânel de la ţară.
nu-l întreba nimeni nimic
şi se obişnuise să nu-l întrebe nimeni nimic.
mătura în jurul blocului
apoi mătura iar.

într-o zi a dispărut

mă pregăteam de un final metafizic

al poemului meu. dar apăru din nou
şi mi-a făcut cu ochiul
de lângă blocul lui măturat
de curând

luni, 14 martie 2011

fără milă. reportaj

în gara târgovişte-sud e un câine
nu un câine de pluş
cu limba roşie atârnând
ci un câine adevărat
fără mandibulă.

cum îl vezi îi arunci
un sfert de covrig
iar el şterge cu limba
un metru pătrat de pavaj
până-nghite cumva.

până vin trenurile
mulţi aruncă bucăţele de pâine
ca să vadă chestia asta. aşa
timpul trece mai repede

sâmbătă, 12 martie 2011

cercelul de aur

am aflat c-ai ajuns în america
iar cercelul tău de adolescentă
e-n nisipul mării negre
de şaisprezece ani.

ai văzut inşi scormonind
ore-n şir lângă stânci. în şaisprezece ani
eu am mai fost la mare
dar nu la năvodari

unde e cercelul tău. frunze în piatra
spartă ai văzut? eu le aud foşnetul
iar cercelul tău
îl văd căzând în noaptea aia
lângă tabără lângă camping. şi pe tine
te văd
cum atingi asfaltul american cu un pantof
apoi cu celălalt şi trânteşti
portiera. ai în gene
holograme de amuzament
dar şi lacrimi: un bărbat
scormonind în nisipuri
la năvodari. romania

joi, 10 martie 2011

rutawien

Domnu călătoreşte cu treburi la Bucureşti, cu daraveri, eee, ce ştiu eu. Paragina ce se vede pe fereastră a mai vazut-o, nu-l interesează. Nici setul de călători care a urcat la ultima staţie. Compartimentul e plin, abia a găsit loc lângă o doamnă destul de amabilă. Ei vorbesc despre fabrica de electrozi, fabrica de zahăr, complexul de berbecuţi, gările părăsite din ordinul lui Băsescu şi apoi distruse de localnici, câmpurile pârjolite de secetă străbătute de canale de irigaţie sterpe. E căldură, stropul de energie vitală trebuie păstrat pentru nevoi mai mari. Lumea stă la pândă ca lângă nişte grămăjoare de bulendre vechi. Stăm de pază, nimic din ce vine de-afară nu e de bine. Cine ne întreabă cere, ori pretinde, ori cerşeşte. Domnu nu merge prea des la capitală, se vede, cred. Domnu sunt eu. Deci m-am aşezat lângă doamna amabilă, unde mi-a arătat degetul arătător al altei doamne, de vizavi. Era un loc şi lângă dumneaei, dacă stau să mă gândesc, dar acolo stă o sacoşă enormă de rafie. Fie. Lumea trăieşte în zumzetul unui roi de zlătari de pe hol. O ţigancă a găsit loc liber pe a doua bancă de lângă uşă şi acum circulă solii de pe hol la reprezentanţa din compartiment şi înapoi.
Mamăî!
Asta a fost din altă direcţie.
Cine e domnu Goe?
Suntem luaţi prin surprindere. Cineva pufneşte în râs, sunt două domnişoare de peste culoar. Se privesc şi râd şi caută în jur cu ochii după puncte de sprijin. Poate sunt eleve în ani terminali, poate studente în anii mici, poate nici una nici alta. Poate iubesc actori americani tineri, poate cântăreţi români frumoşi şi deştepţi. Noi toţi suntem frumoşi şi deştepţi, dar nu suntem celebri şi bogaţi şi asta e nasol. Strigătul s-a auzit cam din direcţia lor, dar de dincolo de peretele despărţitor al banchetei.
Spune-mi tu, tati! Spune-mi mă, tată!
Pe tată îl văd, e cu tenişi chinezeşti negri, cu tricou, cu burtă, cu tot. Pe sub pielea feţei lui, muşchii încearcă o atitudine.
Termină, bă, nu-mi pierd timpul cu tine.
Omul are ceva recent în gesturi, un fel de lene, o fi şomer. Are aşa o demnitate cu tenişii lui chinezeşti, o solemnitate a momentului, căci a ieşit cu familia în lume. Are ochi albaştri , iar buzele i se frământă.
Îţi dau una de te detun!
E o linişte remarcabilă acum, viaţa merge înainte, dar nu.
Aăăăîîî!
Se vede acum de unde iese urletul: din gâtlejul unei fiinţe, un copil dumnezeule. Acum ridicat în picioare, un băieţel de vreo zece anişori, îţi vine foarte greu să-i zici băieţel. Pantalonii scurţi fără curea i-au curs spre glezne, tricoul grosuţ ca un pulovăr fără mâneci s-a ridicat la gât. Abdomenul gol face un semicerc considerabil, neaşteptat. Şi mai are şi o pălărie împletită cu cozoroc lung, de pescar fără noroc.
Ce-are ăsta? Potoleşte-l fă, că-ţi dau de te bag sub banchetă.
Lângă puşti s-a ridicat pe înălţime şi pe lăţime o spinare masivă, cu chică. Îl apucă de pantaloni şi-l ridică, îl scutură şi-i trage tricoul gros peste pântec.
Ne-a auzit când vorbeam de examenul soră-sii, capacitatea aia. Le-a dat să scrie despre domnu Goe, a auzit şi el şi întreabă, ce Dumnezeu.
Bărbatul primeşte explicaţia şi înţelege, se vede după zâmbetul lui. Zâmbetul îi circulă pe faţă rapid, ca un vietnamez surprins în câmp deschis, într-o orezărie minată.
Spune-ţi-i de domnu Goe, atunci.
Lasă, c-o să înveţe şi el peste ăăă, peste vreo doi ani. Dac-o mai merge la şcoală până atunci!
Astea vin dinspre o variantă redusă la scară a spinării de adineauri, pe care o văd pentru că m-am aplecat puţin la dreapta, puţin peste doamna amabilă.
Da de ce să nu meargă, că eşti tu deşteaptă?
Păi nu vezi ce naşpa e, ce tâmpit? A mâncat singur toată punga aia. Nu ştie decât să mănânce şi să urle.
Şi tu... ce ştii? Îţi dau de te... de te... Ia vezi!
Ochii bărbatului ca două lacuri de munte răvăşite de vânt s-au ridicat deasupra capului fetei încet şi acum scanează cerul văzut prin fereastră. Trenul goneşte acum în felul lui modest spre Bucureşti.
Domnu Goe e un copil care se duce şi el la Bucureşti, dar nu stă cuminte şi pierde pălăria şi biletul de tren şi-l amendează naşul şi pe urmă rămâne încuiat în wc. Avea biletul la pălărie sub pamblică, pus de mamiţa... sau de tanti Miţa parcă...
Mâna bărbatului se opreşte pe creştetul cu pălărie îndesând-o cu greutatea doar.
Asta v-a dat să scrieţi?
Da. Şi să scriem o scrisoare la un copil cu care am fost noi în clasă.
Şi ăsta, domnu Goe, a mai găsit pălăria?
De unde? Păi ce, oprea trenul pentru el? N-a mai găsit-o,dar avea mă-sa-mare ceva în sacoşă, un beret, i l-a pus pe cap.
Ce beret? întreabă spinarea cu chică.
Nu ştiu, aşa scrie în carte, beret... da bilet n-a mai avut şi când a venit naşu şi i-a dat amen
Păi, nu e copil, Goe ăsta?
E, dar tot l-a amendat, aşa scrie în carte. Şi pe urmă a mâncat ciocolata şi a rămas încuiat în wc...
Cum a mâncat ciocolata şi a rămas încuiat în wc?
Daaa, şi nu-l mai găsea mam’mare şi el bătea în uşă şi zbiera. Ca ăsta zbiera! izbucneşte în râs năpraznic sora.
Tatăl e ameţit.
Bate cu unul dintre tenişi, cu stângul, în podea mărunt. Buzele i se frământă, dar nu eliberează nimic.
Prostii! zice spinarea.
Mami, fac caca, zice băiatul.
Domnişoarele se privesc şi izbucnesc în aceeaşi secundă în râs, aşa cum ştiu ele, fără zgomot.
Zâmbesc şi eu, deşi n-ar trebui să mă implic. Ţigănetul nu e interesat nici de Goe, nici de orice altceva cu care n-are momentan legătură, dar băiatului nu-i pasă, a pornit-o prin valuri ca un remorcher urmat de şlepul lui.
Acum nu mai spune nimeni nimic. Domnişoarele au rămas cumva stânjenite, poate că s-au expus prea mult. N-au cum bănui că la doi paşi de ele e naratorul şi că eu sunt acela. Dacă ar şti, ar trage cu ochiul ca la camera de luat vederi.
În sfârşit, puştiul se întoarce cu mama lui cu tot, golul se umple, stânjeneala a dispărut.
Tati, ce staţie e asta?
Du-te, bă, de-aici...
E Ciocăneşti, zice mama.
Să trăieşti! zice băiatul.
Ai văzut că ştie şi el ceva? zice sora.
Ştie o laie, zice tatăl.
Tată! Dă-mi, mă tată, zece mii să-mi iau şi eu seminţe...
La Chitila a apărut în capul compartimentului lung o vânzătoare de seminţe. Are priviri agere, gesturi rapide. Se simte imediat aerul de Bucureşti. Puştiul a zărit-o primul, cînd turna din păhărel într-o palmă întinsă.
Dă-mi zece mii, tată, să iau şi eu seminţe!
Să vezi ce face ăsta în Bucureşti dacă a început de-acuma! Ia-mi mici , ia-mi bere, ia-mi aia, ia-mi aia, zice sora.
Mama zice şi ea ceva, dar nu aud ce. Când vânzătoarea de seminţe ajunge în dreptul lor, mama ia banii din mâna băiatului şi-i dă vânzătoarei. Băiatul se ridică în picioare şi desface un buzunar de la pantalonii lui scurţi. Vânzătoarea aruncă din mers un păhărel de seminţe în buzunarul larg.
Vânzătoarea s-a dus, familia asimilează încă scena. Băiatul se aşează moale şi astupă buzunarul cu palma.
Câte ţi-a pus, mă? Ai dracu hoţi! Dă-mi şi mie.
Băiatul îi dă.
Mama sparge seminţe. Sora se uită pe geam. Tatăl pare acum un vultur învins. Seminţele s-au terminat.
Mami, ce e aia rutawien? Uite pe trenul ăla.
Lumea se pregăteşte de coborâre.
Mami, cum a mâncat ăla ciocolată şi a rămas încuiat în wc?
Lumea s-a polarizat la cele două capete ale compartimentului lung. Băiatul apucă o sacoşă de sus, sacoşa cade şi rămâne lipită de podea. Băiatul scotoceşte, dar nu găseşte nimic.
... că e ea deşteaptă..., că e ea mincinoasă...
Băiatul trage un şut în sacoşă.
Ce-ai mă, tâmpitule, zice sora.
Bă, vă dau de nu vă vedeţi... bă, n-auzi?
Da nu era nimeni tată! Minte, tată! Spune tu, mami!
Prostii, zice mama.









miercuri, 9 martie 2011

de pe facebook

Ion Burhan a lăsat un comentariu la albumul foto:
 sunt lucruri din realitatea imediată ce nu pot fi catalogate drept reale stăteam la librărie cu laptpul deschis la profilul tău pe facebook si vine o doamnă cu chip renascentist acesta e domnul meu de română de la sălcioara am rămas uimit şi ce părereaveţi despre el aaa păi era un domn foarte sensibil dar foarte puternic strong nu ştiu cum să vă spun să înţelegeţi şi doamna incredibil de drăguţă făcu un gest bărbătesc ce mă bucur să-l mai revăd e foarte spiritualizat cu barbă ca preoţii normal zic eu acum e la şcoala de popi avea el aşa ceva ca o credinţă cum să vă spun dar n-o arăta nimănui se vedea că se gândeşte mereu la ceva cum să-i spun că vă numiţi că chiar am să-i transmitasta pe mine mă chema georgescumariana dela moara nouă aşa să-i spuneţi mă ştie el sigur acum sunt măritată la lunguleţu pun cartofi şi varză dar mi-a venit iar dor să învăţ sunt la seral dar nu mai e ca înainte domnu te lua tare de tot dar apoi era foarte de treabă era prieten cu domnu de matematică cred că şi el se gândea la ceva să-i spunţi neapărat de mine îă zic ăi zic cum să nu azi e ziua bărbaţilor cum aţi zis puternici 


marți, 8 martie 2011

una-alta

în fine, sper că am supravieţuit gripei sau ce-o fi fost pt că nu tuşeam, nu-mi curgea nasul, decât că aveam nişte frisoane teribile imediat ce ieşeam din cîrpe, uneori aveam temperatură şi mă durea vag capul. ieri am avut cea mai proastă zi, şi tocmai ieri mi-am dat seama că nişte elevi îmi citesc blogul şi se hlizesc precum s-ar uita pe gaura cheii în dormitorul părinţilor.
e multă nevoie de educaţie în ţara asta, dar lehamitea care îi stăpâneşte pe români îi împiedică s-o acumuleze.

astăzi în supermarket am urmărit gesturi care să-mi dea o idee cum stăm:
am văzut un individ care-şi punea ciuperci în pungă fără să observe că-i mai pică şi pe jos
a trecut pe urmă altcineva care a ridicat ciupercile şi le-a pus la locul lor, ceea ce mi-a dat speranţe
apoi m-am gândit că următorul cumpărător le va pune în punga lui, fără să le cunoască scurta aventură terestră, microbiană
şi n-am putut să trag nicio concluzie

am cumpărat de 8 martie bere, arahide şi îngheţată pt doamna, iar pt domnul nimic
cu ocazia asta zic la mulţi ani! tuturor cititoarelor acestui blog, oriunde s-ar afla

p.s. mă gândesc să schimb numele blogului, dar nu ştiu ce se va întâmpla cu linkurile

duminică, 6 martie 2011

învăţături pt teodosie

spune ce e în mintea ta şi  în sufletul tău
nu ce trebuie
nu ce crezi că se aşteaptă de la tine.


nimeni nu are nicio autoritate asupra ta.





sâmbătă, 5 martie 2011

critică şi autoritate

de câteva zile, şi evident şi azi, recitesc din psihologia poporului român, de d. drăghicescu, şi mi-am pus la îndemână şi spiritul critic în cultura românească, de g. ibrăileanu.

pt că mi se întâmplă să vreau să recitesc anumite cărţi fără să-mi fie prea clar de ce,

mă gândesc dacă vreau să găsesc ceva anume, sau e vb doar de o stare de spirit.

poate o fi vorba de o anumită saturaţie, de un exces de autoritate  în materie de cultură pe care nu-l mai suport (agreez)? ideile se bazează pe autoritatea persoanei care le emite? şi autoritatea persoanei pe ce se bazează?

ori e vb doar de o nevoie de echilibru. civilitate nu înseamnă să ne periem reciproc, ci să ne spuneam franc părerile despre alţii. dacă despre noi nu putem.

p.s. ca fond sonor tv am avut consiliul naţional consultativ al pdl, unde intelectualii lui băsescu au  fost raşi, tunşi şi frezaţi. şi, presupun că urmează, împăiaţi.

recucerirea daciei de sub sciţi



In Ginocchio Da Te

Io voglio per me le tue carezze
si, io t’amo più della mia vita !
Ritornerò in ginocchio da te,
l’altra non è
non è niente per me,
ora lo so
ho sbagliato con te
ritornerò in ginocchio da te
e bacerò le tue mani amor
negli occhi tuoi
che hanno pianto per me
io cercherò
il perdono da te
e bacerò le tue mani amor.
Io voglio per me le tue carezze
si, io t’amo più della mia vita.
Io voglio per me le tue carezze

Non Son Degno Di Te :
Non son degno di te
non ti merito più
ma al mondo non esiste nessuno
che non ha sbagliato una volta

E va bene così
me ne vado da te
ma quando la sera tu resterai sola
ricorda qualcuno che amava te
Sui monti di pietra può nascere un fiore
in me questa sera è nato l’amore per te

E va bene così
me ne vado da te
ma
al mondo no non esiste nessuno
che non ha sbagliato una volta
amor!

Non son degno di te
non ti merito più
ma quando la sera tu resterai sola
ricorda qualcuno che amava te
amore amor
amore amor


acestea sunt textele celebrelor melodii ale lui gianni morandi din filmele cu exact aceleaşi titluri. 
nu era cinema, nu era cămin cultural în satul meu, filmele rulau într-una din sălile de clasă ale şcolii.
în exact aceeaşi sala unde pritoceam lucruri plicticoase şi reci despre fabrici, uzine, recolte, şi unde învăţam rusa ca limbă străină, unde predicatul iubesc nu putea fi urmat decât de complementele patria şi partidul , au explodat imaginile dintr-o altfel de lume, nişte poveşti de dragoste simple, dar mai ales vocea puternică, limpede şi frisonantă a lui gianni morandi într-o limbă străină pt care nu aveam nevoie de translator. a fost un şoc pt adolescenţii din vremea aia, cultural vorbind a fost recucerirea spaţiului danubiano-pontic de către occidentul putred (!).

am văzut pe urmă floarea soarelui, un film cu povestea unui italian aproape mort în războiul din rusia, salvat de o rusoaică,  
cuplat apoi cu rusoaica, întors în italia unde nu-şi mai găseşte rostul şi aşa că revine la mama-rusie bietul italian.

cum, naiba?! ah, să fi fost eu în locul lui, îmi ziceam...


vineri, 4 martie 2011

nu cred

că ideea de geniu literar mai e activă în mintea cuiva când e vorba de literatură contemporană. geniul e ceva de pe vremea când lumea credea în mituri şi vorbea în poezii.
mai supravieţuiesc, ca epitete,  genial, ex. roman genial, adică roman f mişto, de citit neapărat, şi de geniu, ex. idee de geniu, adică idee f originală, surprinzătoare.

ataşat unui nume, ex. vasile e geniu,  cuvântul dă de înţeles că e o propoziţie la mişto, iar dacă-l ataşăm la un nume cunoscut, ex. houellebecq e geniu (ştiu persoane care cred asta), se vor găsi imediat o mulţime de inşi care vor zice este părerea ta!

direct, dar fără ostentaţie

se întâmplă ceva cu limba română, se democratizează.
se încarcă de omenesc, de prospeţime
se scutură de impersonal, de oficial 
dar şi de rigoare, de rigiditate, de inexpresiv, de pudibond, de plicticos.

internetul şi blogurile şi saiturile literare contribuie din plin. îmi face mare plăcere să citesc bloguri scrise în noul limbaj colocvial, mă întreb dacă oamenii care le scriu ştiu că fac literatură de cea mai bună calitate, mă rog, doar limbajul ei, căci pt literatură mai trebuie şi idei şi viziuni şi altele, şi am impresia ori că nu ştiu, precum domnul acela j, ori că le iese doar atunci când nu îi crispează ideea că scriu. că SCRIU.

aş vrea să dau citate de pe bloguri cu mostre de limbaj din care aş putea citi fără să mă mai satur, dar deocamdată nu.

şi aş vrea să mai spun că nu aş cita, cum s-ar putea crede, din blogurile care-şi afişează vocabularul pe pagina de start, în varianta feminină, şi nici din corespondentul lui masculin.

adică, totuşi

joi, 3 martie 2011

baba

şi pt că tot a fost mărţişorul şi a trecut şi mi-am adus aminte poezii de pe vremea aia, să mai spun că pe vremea aia purtau mărţişoare toţi copiii, şi băieţi şi fete, de adulţi nu-mi amintesc, nu mă interesa
şi că mărţişoarele nu se ofereau, ţi le confecţionai singur. erau nişte pătrăţele decupate din cutiile de chibrituri, pe care fire de aţă de culori diferite erau ingenios amestecate ca la războaiele de ţesut. 
dacă nu purtai mărţişor şi nu aveai firul alb-roşu la mână măcar în primele zile de martie era nasol, dar nu mai ştiu exact ce şi cum, pe scurt îţi mergea rău anul ăla

şi trebuia să fii atent şi la babă.

azi, fie că iau în considerare ziua de 3, cum e în acte, fie de 30, cum e de fapt, a fost baba mea.
şi cam aşa, înnorată şi schimbătoare, mi-a fost dispoziţia

am aşteptat degeaba  să strălucească soarele

miercuri, 2 martie 2011

pe siliciu sau pe carbon

şi pt că tot mi-am amintit de poezia de ieri şi pe urmă am văzut pe google că multă lume îşi aminteşte de ea, dar nu mai ştie autorul, ceea ce nu-mi sună bine deloc
şi pt că mi-am amintit şi că aveam o memorie f bună la şcoală, dar tabla înmulţirii am învăţat-o f greu
şi de aceea doamna zicea că sunt brânză bună în burduf de câine
sau poate din alte motive, cred că, totuşi, din alte motive, pt că până la urmă am învăţat şi poezia tablei înmulţirii
dar am rămas tot brânză bună în burduf de câine

şi pt că mama, la peste optzeci, se trezea înspăimântată din somn că nu şi-a scris pt mâine
şi ştia încă pe dinafară poezii lungi învăţate la şcoală
pt că învăţătorul ei se numea zbârlea, aşa îl chema, nu era o poreclă, şi aşa şi era, îi bătea cumplit, încât şi după ani, oameni bătrâni fiind, foştii lui elevi ziceau că nu mai vede satul învăţător ca ăla
pentru astea, da
prefer memoria pe carbon

marți, 1 martie 2011

1 martie


martie, martie, mărţişor,
ai dat drumul la izvor.
risipind şi nori şi ceaţă
tu trezeşti din nou la viaţă
iarbă, gâze, flori, albine...
eu de-aceea ţin la tine!



poezia această n-o fi având cine ştie ce calitaţi, dar are una f. importantă, sentimentală, pt mine: este prima poezie învăţată pe dinafară la şcoală. era în manualul  meu de nu mai ştiu ce clasă, întâi sau a doua.
aşa că emoţia cu care trebuie s-o fi recitat copilul care am fost, încerc s-o transmit astăzi tuturor doamnelor şi domnişoarelor care urmăresc acest blog.