luni, 31 ianuarie 2011

despre generaţia tânără

îmi pare rău s-o spun, dar mi se pare că mitul tinerei generaţii în romania de azi e cam spulberat prin părţile esenţiale.
tânăra generaţie vine şi schimbă treaba, face ca lucrurile să meargă mai bine, mai simplu şi mai eficient, sună bine, nu? combate inerţia de gândire şi acţiune, alege noul etc etc.
aşa să fie?

despre generaţia tânără de funcţionari în niciun caz n-aş putea da un răspuns pozitiv. de fapt, tocmai de la o întâmplare birocratică porneşte această postare. funcţionarii despre care vorbesc sunt tineri, lucrează la o firmă de leasing, au salarii motivante presupun, au calculatoare pe birou şi nu creion chimic după ureche, dar nu sunt în stare să-mi actualizeze  plata facturilor şi deconturilor. preferă să mă ducă cu vorba.  aaa, e şi ceva nou în atitudinea lor, îţi vorbesc f mieros. dar nu-ţi rezolvă nimic.

tânăra generaţie de politicieni?
adică eba, cristian boureanu ş.a.m.d?
au adus noul în politică?
să fim serioşi.
şi nu ei sunt pt mine dezamăgirea cea mai mare, ci intelectuali precum cristian preda. care practică acelaşi discurs demagogic, selectiv, întotdeauna pro domo, pe care l-ar practica oricine , fără prea multă carte.

despre tânăra generaţie de scriitori, discuţia e mai complicată. ea nu a dorit susţinere din partea bătrânilor expiraţi, dar nu a obţinut nici suportul tinerei generaţii de cititori a cărei sensibilitate pretinde că o exprimă. sau, dacă a făcut-o, nu e prea evident că ar fi făcut-o.

şi e cam greu de dovedit ceva cu o generaţie de cititori tineri care nu prea există

duminică, 30 ianuarie 2011

ceauşescu my love

nu înţeleg de ce securiştii noştri sunt mai buni decât ai lor.
de ce informatorii din tabăra lor n-au nicio scuză, dar cei din tabăra noastră da.
de ce corupţii lor trebuie plimbaţi la televizor în cătuşe, iar ai noştri au cercetarea penală blocată.

în anii 90 exista alianţa civică, ca parte a societăţii civile. exista grupul de dialog social.
dar dialog social nu exista. exista doar o critică acerbă a puterii. opoziţia, partidele istorice adică, beneficia de susţinerea societăţii civile, nu era criticată. nu chiar toată opoziţia, numai pnţcd.
ana blandiana, liderul naţional, al a.c. spunea:  cel mai rău dintre ţărănişti e mai bun decât cel mai bun dintre fesenişti.
ăsta nu e dialog social.
iar ţărăniştii au dispărut din parlament.
mulţi dintre corifeii alianţei civice sau grupului de dialog social au trecut în politica militantă. alţii s-au retras.
cei care se mai manifestă prin presă, cum ar fi andreea pora, nu mai critică puterea, orice ar face ea. critică opoziţia.

de fapt ce vrem?
ai noştri sunt buni, deştepţi şi frumoşi, ai lor sunt răi, proşti şi urâţi, deci ai noştri trebuie să vină la putere şi să rămână veşnic?
asta e democraţie? mie mi se pare că ăsta e ceauşescu.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

virus

ieri m-am simţit rău chiar de dimineaţă, m-am dus la şcoală totuşi, lumea calcula medii, aduna absenţe, eu n-aveam nimic de făcut. în plus, mă simţeam din ce în ce mai rău, şi de când cu criza diabetică de la sighişoara, stările astea aduc cu ele ceva neliniştitor.
poate nu e decât o gripă, dar nici în gripe nu poţi să mai ai încredere: e gripă porcină, e gripa aviară, e vaca nebună?
la ţară, în copilărie răceam destul de des iarna. făceam temperatură, aveam frisoane, dar mie îmi plăcea căci astea îmi dădeau un fel de desprindere din lume, de imponderabilitate, iar creierul halucina. mama îmi făcea frecţie cu gaz dacă nu avea spirt medicinal, îmi înroşea pielea pe spate şi pe burtă şi atâta atenţie îmi făcea plăcere. mă învelea cu plapuma peste tot, îmi mai lăsa doar loc pentru aer. transpiram fleaşcă şi dimineaţa eram ca nou.
acum  mi-am făcut frecţie cu aloe, am luat paracetamol sinus, am băut ceaiuri şi am stat în cârpe să-mi treacă. creierul o luase razna, personajele din poveşti rurale colcăiau, pierdusem controlul.
acum, de dimineaţă, e mai bine dar nu binele de altădată. dar n-am avut chef să mă întorc la poveşti.

vineri, 28 ianuarie 2011

celălalt

mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe tatăl mamei.
era un om înalt. şi cuminte.
cam atâtea cuvinte folosea ea ca să-l descrie. 

dacă mama semăna cu tatăl ei, înseamnă că îi plăcea să facă treabă, că vorbea puţin şi că nu se certa cu lumea.

cred că era vânos, sau aşa credea el despre sine. ridica plugul din brazdă şi-l arunca în căruţă. de la asta i s-a şi tras. s-a rupt ceva în el, a făcut o hernie abdominală.

se lega cu brâu peste mijloc şi a continuat să are, că nu era să lase pogoanele aşa. aveau multe pogoane, el şi nevasta lui, mama lia. nu era să le lase nerăriţate şi nesăpate, nu era să lase grâul pe câmp. nu era să lase snopii netreieraţi. dar miriştile n-a mai putut să le are şi probabil văzuse şi nevasta lui că i se varsă maţele când scoate brâul.

s-au dus cu carul cu boi la bucureşti la spital, el a rămas acolo şi mama lia s-a întors cu carul cu boi. tot cu carul cu boi a plecat să-l aducă acasă, când a primit veste că-l externează. dacă mama avea cam zece ani, trebuie să fi fost prin 1925. E ceva pt o femeie de vreo treizeci şi cinci să meargă şaizeci de kilometri cu carul cu boi prin sate adormite, pe câmp şi prin pădurea râioasa. mai tot ce era de povestit la vremea aia se întâmpla prin păduri sau pe câmp. iar mama lia era o femeie făcută economicos, din puţine kilograme de carne, piele şi oase,  bine puse la locul lor şi bine legate cu nervi.

când a ajuns la spital era dimineaţa, tocmai bine, el a ieşit pe uşa spitalului şi i-a spus de acolo, n-o fi fost prea departe, că trebuie să vină un doctor anume să-i semneze hârtiile de externare. să mai aştepte puţin. a  aşteptat, nu foarte mult, dar el n-a mai ieşit viu, i l-au adus mort.
dacă tot venise să-l ia cu căruţa. 

îi mai făcuseră o injecţie înainte de plecare, din injecţia aia a murit, zicea mama.

joi, 27 ianuarie 2011

bunicul


tatăl meu s-a născut în 1915.
în  1916 ţara a intrat în război. tatăl lui a plecat la război.
femeile celor plecaţi la război rămăseseră cu gospodăriile, cu copiii.
bunica mea rămăsese cu  un singur copil, tatăl meu, dar şi cu pământurile din câmp şi grădină nearate. bărbaţii rămaşi acasă îţi arau ei grădina cu boii lor, dar cu ce să-i plăteşti dacă n-ai bani?

tata a venit de pe front într-o seară, zicea tata. dimineaţa s-a bărbierit  şi dus a fost, nu l-am mai văzut niciodată.

tatăl lui lăsase un copil acasă când a plecat  şi găsise doi când a venit. doi băieţi, pe tata şi pe unchiu stan.

eu l-am văzut pe tatăl lor. ar fi trebuit să fie bunicul meu.

venise cu maşina de la bucureşti. oprise maşina lângă un grup de copii, a întrebat de mine şi m-a chemat la el să-mi dea bomboane.
şi în maşină erau copii, probabil nepoţii lui din bucureşti.  nu mi-au plăcut.       n-am vrut să iau bomboanele.

doar atunci l-am văzut pe tatăl lor şi e prea puţin ca să spun c-am avut bunic.

miercuri, 26 ianuarie 2011

gârla

fără gârlă pe uliţa mea nu-mi dau seama cum ar fi fost. nasol, cred.

iarna gârla era o fâşie de gheaţă. zburam cu patinele pe ea. cu patinele, adică fiecare cu patina lui de cornier legată de bocancul drept. cu stângul băgam viteză. în unele locuri gheaţa transparentă ne lăsa să ne uităm dedesubt. stăteam pe burtă şi mă uitam cum m-aş uita pe geam să văd peşti. gheaţa trosnea.
ajungeam acasă cu pantalonii uzi şi apoi îngheţaţi, ca nişte burlane de tablă care abia se îndoiau la genunchi.

vara.
dar când se făcea vară? după ce te scăldai prima dată. cine aştepta vara adevărată ca să intre în gârlă? când nu mai venea gârla mare, când apa se limpezea destul, gata, era vară.

locurile bune de scăldat erau la islaz.

nu pe uliţă, acolo oamenii aruncau ce-aveau de aruncat. acolo puteai să mori sau să scapi.
o dată unul a adus un faiton de gunoaie. faitonul tras prea aproape de vad, în pantă, a basculat brusc măgăruşul dintre hulube, aruncându-l ca o catapultă romană prin aer în gârlă.

într-o toamnă, tanti, o vecină venită de la oraş, de-aia îi ziceam tanti, s-a trezit cu gâştele moarte.
plângea şi lua penele şi fulgii de pe ele, să rămână măcar cu atât. pe urmă le-a cărat la gârlă.
dimineaţa ne-am trezit în gâgâit de gâşte mahmure la poarta lui tanti.
fuseseră  bete. de la borhotul de zarzăre, de la boasca de struguri.
şi veniseră acasă, dimineaţa pe răcoare, în pielea goală.

marți, 25 ianuarie 2011

măgari şi capre

când nu li se mai dăduse voie să aibă cai, pe scurt li se omorâseră caii, oamenii de pe uliţă îşi procuraseră măgari.
măgarii erau prinşi în hulube la un atelaj mai mic decât o căruţă, măcar şi numai pt că avea doar două roţi. un faiton.
nici vaci nu puteau să mai întreţină, nu aveau unde să le mai ducă la pascut. apăruseră în loc capre.

măgarii şi caprele nu supărau regimul.

eu i-am zis mamei să nu cumva să cumpere capră, că fug de-acasă. am continuat să avem vacă şi trebuia să mă duc cu ea la păscut. mersul cu vaca la păscut e altă poveste.

măgarii şi caprele nu supărau regimul pt că erau mai mici, sau pt că sunt animale mai vulgare decât caii şi vacile?

luni, 24 ianuarie 2011

am pus-o de mămăligă

mămăliga se face din apă, mălai şi sare şi nu explodează. dar asta e deja altă poveste, o legendă urbană, iar eu vreau să spun poveşti de pe uliţa mea, unde mi-am petrecut jumătate din ani.
pe uliţa mea, la capătul dinspre gârlă, locuia un bătrân.
avea o casă f veche şi un câine.
întâmplările lui, nu ştiu de ce, erau f cunoscute şi comentate în casa noastră. cum prindea el peşte cu mâna, cum îşi făcea mâncare singur...
să-şi facă mâncare însemna să facă mămăligă. cât timp fierbea mămăliga, se frigea şi peştele în jar. după ce răsturna mămăliga pe masa rotundă, joasă, din curte, mai trebuia nişte ceapă verde din brazdă şi puţină sare.
într-o zi, când s-a întors cu ceapa din grădină, a găsit masa goală.

ai luat-o toată, florică? toată? păi, nu-ţi dădeam eu?

noi încercam să imităm mâhnirea din vocea bătrânului şi ne spărgeam de râs. cum putuse câinele ăla să ia mămăliga fierbinte în gură? cum ar fi putut el să înţeleagă că a depăşit limitele bunului simţ, când îl vedeam zilnic cu ochii sticlind de foame?

râdeam, dar să râzi înseamnă să nu înţelegi. dar trebuie să înţelegi tot?

la celălalt capăt al uliţei, unul îşi adusese nevastă în casă. o furase, adică o adusese fără voia părinţilor.
şi acum o pusese să facă mămăligă.
şi el şi părinţii lui se uitau la ea. fetele măritate trebuie să ştie să facă mămăligă.
iar ea se pierduse de tot, cu atâţia ochi asupra ei.
când s-a întors să răstoarne mămăliga fierbinte din ceaun pe masa joasă, rotundă, n-a nimerit şi a răsturnat-o  pe jos, în ţărână.
erau în bătătură, la umbră, căci era vară.
în mod normal, aici s-ar fi terminat o căsătorie, dar asta a rezistat. iar femeia era deja bătrână şi istoria mămăligii era despre viaţa şi norocul ei.

duminică, 23 ianuarie 2011

ninge. poveşti

azi noapte a nins. nu e o catastrofă, ca la alecsandri.
ştiam că n-o să scap de iarnă aşa uşor. niciun lucru care nu-mi place nu dispare dacă închid ochii şi-i deschid iar.

să închid ochii aici






şi să-i deschid aici?















sau aici?









mai bine să spun povestea pisicii de la sighişoara.

  povestea pisicii de la sighişoara

eram la sighişoara în camping, făceam grătar. deodată apăru o pisică mică, un pisoi portocaliu. mie nu-mi place culoarea portocaliu, l-am privit circumspect. nici el nu părea amabil, deşi venise să ceară. cristi a vrut să-l mângâie. pisoiul n-a vrut. şi scotea un mieunat ciudat, un scârţâit din gât.
pe urmă mi s-a făcut rău. după un timp  în altă parte, am reînceput să percep strigăte, chemări. am auzit undeva ţipătul salvării şi mi-am dat seama unde va trebui să ajungă. a venit o asistentă exact ca în filmul cu domnu lăzărescu, cu perfuzie cu tot. la urgenţă n-au mai avut cum să-mi măsoare glicemia.

toată lumea m-a întrebat cum e acolo unde am fost minutele alea. nu m-a întrebat nimeni ce s-a mai întâmplat cu pisoiul portocaliu


şi f bine, oricum, nu ştiu ce s-a mai întîmplat cu pisoiul portocaliu.

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

e literatura o formă a minciunii?

întrebarea e de pe poiematike, un blog care mie îmi place f mult.

eu am răspuns nu.


care literatură e o formă a minciunii? ce fel de minciună?

nu ştiu niciun mare scriitor mincinos.

imaginaţia, fantezia nu sunt minciuni. basmele, cărţile de aventuri, sf, romanele captivante (e existat demult o colecţie 15 lei) nu sunt cărţi de minciuni, ci sunt lumi articulate după o anumită logică şi coerenţă, lumi posibile, devenite reale în mintea celui care citeşte. faptul că nu reprezintă o realitate, în sensul îndeobşte cunoscut nu le transformă în minciuni, pt că tot timpul lecturii am ştiut că suntem într-o convenţie narator/cititor. naratorul respectă regula ficţiunii, cititorul o acceptă şi el atunci când deschide o carte de ficţiune. deci nimeni nu înşeală pe nimeni, nimeni nu minte pe nimeni.

regimurile totalitare, însă, au folosit (şi) literatura ca mijloc de propagandă. propaganda este minciună. scriitorul devenit propagandist nu mai spune adevărul său, ci adevărul (pravda) de partid şi de stat. adevărul ideologic, care s-a dovedit  minciună.

scriitorii au fost puşi la treabă în comunism ca să laude colectivizarea, naţionalizarea, moartea oamenilor bogaţi sau deştepţi. acestea erau de fapt crime.
scriitorii erau legaţi ideologic la ochi ca să nu vadă şi să descrie ce este în jurul lor, ci să vorbească despre ce va fi. iar ce va fi n-a fost.


şi, ca să nu (mai) dau un exemplu de scriitor român, voila:
Ce qu'il y a de merveilleux
Ouvrez braves gens les oreilles
Ce qu'il y a de merveilleux
Ouvrez braves gens vos grands yeux
C'est que le travail ne soit plus
dans le monde socialiste
C'est que le travail ne soit plus
Une honte un poids comme il fut.

este louis aragon, un poet francez, comunist. s-a spus că intelectualii de orientare comunistă din occident erau stipendiaţi de stalin.

versurile acelea, eu le-am studiat în liceu. mi se păreau o tâmpenie şi faptul că erau scrise de un francez mă uluia.

il est une affaire d'honneur
et de vaillance et d'heroisme
il est une affaire d'honneur
de gloire pour les travailleurs.
(continuarea din memorie, ca să vezi cu ce-mi ocupau memoria în liceu!)

deci, literatura nu e o formă a minciunii, dar sub pixul unora poate deveni. întrebarea adevărată vine acum: este literatura de propagandă literatură adevărată?

eu zic (din nou) nu.

vineri, 21 ianuarie 2011

la două luni

astăzi blogul meu împlineşte două luni de viaţă.
este deci un bebeluş, are nevoie de multă atenţie. îmi face plăcere să mă ocup de el. dacă m-ar agasa, sau dacă m-ar suprasolicita, sau dacă m-ar lua de la ale mele l-aş abandona. dar el nu face nimic din toate astea.
creşte normal, ia în greutate normal. mămicile şi tăticii ştiu de ce.
nu mă ia de la ale mele, mă duce la ale mele.

blogăritul seamănă cu lumea în general, cu lumea literară în particular.
trebuie să ştii cui te adresezi. eu mă adresez oamenilor inteligenţi, care îşi pot depăşi ideile preconcepute (căci avem cu toţii idei preconcepute pe care le târâm după noi din lumea din care venim), care pot realiza gama completă a stărilor de spirit. evit oamenii împietriţi într-o unică stare, fie ea şi înţelepciunea sau gravitatea, fie ea să vedem partea amuzantă a lucrurilor.


scrisul rural şi scrisul urban astăzi nu mai prezintă aspecte aşa de violent diferite ca pe timpul lui lovinescu. te poţi adresa liniştit oamenilor de oriunde ar fi. totuşi mai citesc printre unele rânduri  ideea că omul de la ţară trebuie descris ca retardat, conservator, neinformat şi în consecinţă trebuie să-ţi articulezi un limbaj condescendent intelectual cînd te adresezi lui. cum ai vorbi unui copil, unui autist, unuia cu dizabilităţi intelectuale.

cei care le ştiu pe toate mă amuză, nu mă mai enervează. asta e înţelepciunea mea.

vorbesc cu toată lumea şi  selectez pe cei cu care împărtăşesc ceva.

joi, 20 ianuarie 2011

spălătorii de parbriz prezidenţiali

i-a avut ceauşescu, îi are şi băsescu.

spălătorii de parbriz ai lui chao îi lăudau realizărili. şi înjurau opoziţia. pe vremea aia în opoziţie erau românii din străinătate şi postul de radio europa liberă.


spălătorii de parbriz ai lui băse nu prea au ce realizări să ridice în slăvi. aşa că îşi consumă toată energia pe prostioare: poreclesc liderii opoziţiei, le fabrică dosare insalubre, îi înjură pe forumuri.

ca orice spălător de pabriz, o fac din proprie iniţiativă şi nu o fac pe degeaba; se aşteaptă la recompensă şi unii o şi primesc: ba o decoraţie,  ba un mandat de europarlamentar, ba un mandat de parlamentar obţinut pe scurtătură, ba o funcţie de director, ba o casă...

miercuri, 19 ianuarie 2011

era comunicării

e cineva pe mess. pune un smile. vrea să pălăvrăgească şi el (ea) cu cineva. pune un smile. n-are niciun subiect, inventează tu ceva. spune-i.
râde în hohote. e tare.
râzi şi tu, ce naiba.
în hohote. emoticoanele noastre râd în hohote, unul în faţa celuilalt.

treci la alt subiect. emoticoanele cu hohote rămân în urmă. isterice.

poate n-ai chef?

pune un smile.

suntem în era comunicării, ce naiba. emoticoanele noastre comunică perfect. comunicăm nimicul. :)

marți, 18 ianuarie 2011

cafeneaua de noapte

barul minuscul luminile lui scintilând
printre valuri.

eram cu prieteni
desenam cu degetul pe masa udă o ancoră
era bine
ancora dispărea repede.

părea că un timp va fi linişte
de flux şi reflux cu valuri prelungi.
prietenii mei vorbeau mă priveau cu ochii lor roşii
meditam: cineva poate să aibă ochii şi roşii
dacă asta îi face plăcere.
feţele lor erau roşii.
barmanul se străduia să afle ceva de la mine
mi se părea normal
să-l aud întrebând. omul vrea să cunoască
asta e lăudabil
curiozitatea în sine e un lucru benefic
barmanul avea mâinile roşii.

încercam să-mi aduc aminte un vers. îmbătrânesc
atât de rapid
încât aş spune
că versurile de săptămâna trecută
sunt scrise la tinereţe. aşa
şi nu privi în tavan
tavanul e roşu.

a venit primăvara îmi testam memoria
hei auzeam dinspre prietenii mei
a venit primăvara a venit bâlciul.
poate doreşte ceva îşi dădea cu părerea barmanul
la marginea oraşului
printre gropi şi ridicături de pământ
inundate de iarbă.
s-a oprit într-o seară
ca o pasăre venind de departe un fel de elicopter ruginit
clămpănind din table şi lanţuri.

ce i-ai dat dom’le ziceau
de pe la mese consumatori cumsecade.
un nechezol pă cuvânt
da o fi vrând ceva
poate vrea salvarea poate vrea pompierii
poate vrea acasă la mama lui.

cuvintele lor făceau holograme prin bar
să stai să te uiţi! ei au mai stins din lumini
nu le plăcea. părea că ne ducem la fund
mi-am aprins o ţigară
jarul ei îmi lumina poziţia scintilând printre valuri
până departe străbătea












luni, 17 ianuarie 2011

pentru poetul mircea dinescu

niciun poet nu este poet tot timpul, nici isus nu a fost dumnezeu tot timpul.

omul şi poetul poartă acelaşi nume, dar au vieţile lor fiecare din ei.

se întâmplă ca omul să moară, dar poetul să trăiască mai departe, ba chiar mai intens. vasile cârlova sau nicolae labiş.

cu toţii cunoaştem oameni care supravieţuiesc ani buni poetului din ei. despre asta se cam tace, e un fel de respect.

probabil omul care îi supravieţuieşte poetului trebuie s-o facă discret. lumea e iritată de poeţii care au fost şi iată nu mai sunt. mircea dinescu e cel mai recent exemplu. dacă ar fi avut şi el norocul să-l calce tramvaiul după ce tipărise proprietarul de poduri ar fi fost încă un caz celebru la dosarul marelui poet mort de tânăr. aşa, prezent toată ziua la tv. nu e decât un fost-poet.

formularea asta mie mi se pare nedreaptă şi neadevărată, nimeni nu e poet tot timpul, nici isus nu a fost tot timpul dumnezeu.

câţiva ani am purtat proprietarul de poduri în buzunare, am obligaţia să spun că mircea dinescu e poet nu faţă de mircea dinescu, faţă de tinereţea mea.

duminică, 16 ianuarie 2011

întâmplări cu creierul meu. altceva

prin grădina mea nu trecea sena
ci şuţa
legătura mea pe apă cu new york valparaiso murmansk
trecea prin sabar -
aş fi putut da drumul unei bărci de hârtie
cu speranţa
că ea va acosta la melbourne...
dar să spun despre munţii cafenii şi mările de tuş
albastru. despre cerculeţele cu oameni exotici. dunga
groasă a amazonului îmi dădea frisoane; aş fi dorit să
mă cufund în albul din marginea de jos, în
antarctica pe unde venea un curent rece dinspre uşă.
oh oame ticăloase oame!
într-o vară şuţa a secat de tot dar de tot. se întâmpla
în fiecare an dar când faptele converg... când şi eu
ajunsesem la marginea lumii de hârtie şi vis... acum
aici pereţii albi nu pun problema divagaţiei. e drept
noaptea după ce adoarme tot blocul poţi pune
urechea poţi simţi răceala pietrei de calcar
desprinsă din munte. poţi percepe freamătul scoicilor
şi precambrianul începe să pâlpâie ca filmele care
rulau pe o pânză albă fixată de peretele şcolii.
simţi o nelinişte. încerci să
răspunzi strigătului care se stinge în perete dar glasul
îţi este dezarticulat ca al puiului de prepeliţă şi apoi
n-ai tulbura somnul celor din preajmă?
ah dar desigur viaţa e vis. te visează cineva care se
va trezi un moment
iar apoi va visa altceva altceva

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

melancoliile poetului dan sociu (text preluat)

de Dan Sociu
Românii încă mai au o slăbiciune pentru poeţi. Nu îi scutesc de taxe, ca irlandezii, nu prea le cumpără cărţile şi nici nu prea îi citesc, dar pe Internet sunt zeci de mii de pasionaţi de poezie, iar succesul hip-hopului şi chiar al manelelor (de un lirism autentic multe dintre ele) arată că încă ne mai mişcă îmbârligăturile de cuvinte, metaforele, metonimiile, rimele şi ritmurile, vraja şi vrăjeala.
Cel mai bine s-a văzut această slăbiciune la înmormîntarea lui Adrian Păunescu. Pe un blog al prestigioasei reviste americane Poetry scria, invidioasă, o poetă: „Românii sunt altfel decît americanii. Cînd un mare poet al lor moare, mii de oameni îl jelesc.”
În aproape un secol şi un sfert de la moartea lui Eminescu, ideea de Poet Naţional a rămas cumva în picioare, chiar dacă e privită de unii cu scepticism, considerată anacronică sau abuzivă (un poet e un artist, un individ care se reprezintă pe sine şi sensibilitatea sa unică, nu o colectivitate). Naţional sau nu, imaginea Poetului (cu sau fără majusculă) ca atare s-a schimbat radical. Ce iubeau românii la Eminescu nu se mai regăseşte deloc la Păunescu:
Eminescu a murit tînăr, înainte de 40 de ani, Păunescu a ajuns un poet pensionar.
Eminescu a fost sărac, Păunescu avea milioane de euro în cont (dar se plîngea că nu are bani de medicamente).
Eminescu a publicat o singură carte, Păunescu peste 50.
Eminescu a refuzat, din motive politice, distincţia „Bene merenti” acordată de Regele Carol I, Păunescu a fost colaboraţionist de frunte al dictaturii Ceauşescu, i s-au făcut statui încă din timpul vieţii şi un liceu a fost botezat cu numele lui.
Eminescu înţelegea entropia şi nu-şi făcea iluzii (Din noi nimic n-o să rămînă), Păunescu îşi proclama nemurirea operei sale (Eu simt că am puterea să vă schimb / cu un poem al meu, fără de moarte…). În general, Eminescu era un poet al vulnerabilităţii, un jupuit de viu, Păunescu era un poet triumfalist, perfect încrezător în destinul său.
Sigur că plăcerea de a-i vedea pe poeţi în mizerie e perversă. Cum zice Alexandru Muşina: „Mai aproape de plantă decît de animal/ E adevăratul poet”, i-am spus. /”Mai degrabă privind pe geam, decît/ Dîndu-se cu capul de pereţi, făcînd pe el/ În spitale”, i-am spus.
S-ar putea ca mutarea admiraţiei la celălalt capăt al spectrului moral şi aprecierea fără critică a unui oportunist de profesie precum Păunescu să nu fie decît o gogoaşă mediatică, dar dacă e mai mult decît atît, înseamnă că modelul Eminescu (modelul moral-existenţial, nu neapărat cel artistic) şi-a pierdut serios din aură. Idealismul romantic a pierdut teren în faţa pragmatismului  extrem. Poetul George Geacăr reproduce pe blogul său cîteva păreri ale elevilor săi despre poeţii români. În timp ce Păunescu e privit cu simpatie pentru că “era şmecher”, Nichita Stănescu nu e văzut decît ca un “drojdier”. Un cunoscut critic literar contemporan, Daniel Cristea-Enache, apreciază la un tînăr poet  faptul că “îşi acceptă lumea şi propriul rol în ea” şi că vede “Sistemul ca pe un context dat”. De mii de ani, poeţii au avut o problemă cu “contextul dat”. Depăşirea acestei inaderenţe e văzută acum de un critic literar ca o achiziţie. În comparaţie cu Păunescu şi cele 4 milioane de euro ale lui, Eminescu a fost un ratat.