marți, 16 septembrie 2014

debutul

Invitat CDPL – George Geacăr (despre debut)

frecventam cenaclul revistei amfiteatru condus de poeta Constanța Buzea. în paralel, îi duceam poetei grupaje pe care le citea pe loc, îmi spunea părerea ei și mi le așeza în sertarul biroului. după un timp, mi-a propus să citesc în cenaclu, toamna lui 1978. mă avertizase că dacă-mi vor lua capul, nu mi-l va putea pune ea la loc. am citit, nu mi-au luat capul, ba chiar mi-au lăudat unele texte. așa că am considerat că e timpul să ies mai în larg, să merg și la alte reviste. una dintre ele era luceafărul, săptămânal care publica multă poezie, și mai bună și mai proastă. și mai pe linia “patriotică”, cu partidul, cu patria, cu iubitul conducător adică. dar ce treabă am eu cu asta, mi-am zis. eu n-o să scriu de-astea. la luceafărul, pe holul casei scânteii, era o băncuță de lemn unde așteptau la coadă “pacienții”, tineri ca și mine, veniți la consult de talent. consultanții erau poeții Grigore Hagiu, Ion Gheorghe și Mircea Dinescu, depinde pe care îl nimereai de serviciu. eu l-am nimerit pe Grigore Hagiu. poetul stătea rezemat în scaun, privind cam dintr-o parte noul intrat în biroul lui. lua textele bătute la mașină, trăgând adânc din țigară, le așeza pe birou și le netezea cu stânga, în timp ce expira lent un nor de fum de țigară spre fereastra deschisă. le ridica foaie cu foaie spre ochi, le selecta apoi pe birou. alesese vreo cinci, exact cinci adică, s-a ridicat în picioare cât era de masiv, s-a aplecat peste birou și mi-a strâns mâna, “ești poet, a zis. altceva ce mai ești?”. i-am zis ce credeam eu că mai sunt. bine, poeziile vor apărea în revista noastră, e debut, nu?
grupajele au apărut în ianuarie 1979, mai întâi în luceafărul și apoi în amfiteatru.

vineri, 12 septembrie 2014

poemul de vineri

dacă e vineri, avem un poem de George Geacăr

jazzman
era unul papazian
pavel
jazzman desăvârșit
pianist
cum numai armenii și țiganii sunt
dar el voia să fie filosof.
papazian avea un covor
o avere ar lua pe el
dac-am trăi în altă țară
nu într-o țară comunistă. zicea
că numai din simpatie
vrea să mi-l vândă
mie anume. dar e vechi mister! ziceam
el zâmbea
ceva se încălzea în noi. dar e prea mare! de două ori
cât sufrageria apartamentului meu!
el murmura
despre atâtea lucruri mari care încap
în lucruri mici.
ce era să mai zic?
am lovit în covor cu piciorul
și a sărit în aer
o feerie irizată de becul din tavan. a!
mister
dacă lovește holera în oraș
de aici din apartamentul tău ne lovește 
cam asta e
cu mistă ppee pă zain grasul.
mi-a rămas de la el un duke ellington
original
și teroarea că-l văd
cu caietele groase de cugetări. a!
ar mai fi faza
papazian și nevasta lui tânără
despărțiți de ușa de la baie
ea în pat
el în cadă
ea bătea să spargă ușa de placaj
el continua să rămână în cadă
și sângele lui tot în cadă era

joi, 11 septembrie 2014

articolul lui khasis

”textele unui cititor despre poeziile unor autori”/ t.s.khasis despre “foarte foarte aproape” de George Geacăr

George Geacăr, FOARTE FOARTE APROAPE, casa de pariuri literare, 2014
sînt unul dintre imbecilii care cred că o carte poate schimba un om în bine, orice o fi însemnînd acest „bine“, ba mai mult, că un text poate fi un nou început. măcar pentru o oră să cîștigi convingerea asta și e sigur că n-o să mori prost, înseamnă că ai descoperit o ieșire secretă pe care o poți accesa la nivel cotidian. o oră pe zi ori mai multe vei încerca, lupta încărcat de acel reziduu afectiv care durează în plex după recviemul lui mozart chiar și într-un fuckin mega sau printre blocurile lui ceaușescu înțesate de bengoși, sfinți, buni, răi, zîmbăreți, triști, tabletari, tineri, bătrîni, sănătoși sau bolnavi. cam așa s-a încurajat pong într-o zi călduroasă de septembrie, cu aruncătorul de grenade îndreptat spre blocurile învecinate. din boxe von karajan își conducea trupa ca napoleon pe platourile de la austerlitz. pong are tupeu, nu glumă, din moment ce își imaginează un oraș în ruine, părăsit, iar el, unicul supraviețuitor, servindu-se fără rușine din buticuri & alimentare. dar lui pong îi trece repede, astăzi se simte adus la mal: a citit poezii de george geacăr. „aici nu ți se-ntâmplă nimic. fereastra de termopan / e blocată în caz c-ai / avea o idee.ușa e lângă asistente ș-oricum / dum vine cu pastile la șase./ busulfan.dum / nezeul din românia nu le are pe listă./ îmi lasă linia de pastile / pe care scrie ba în germană ba / în engleză / italiană / ce e de luat de dimineață / ce e de prânz și ce e seara cam un pumn de pastile / și doi litri de apă./ camerei de luat vederi nu-i pasă.te uiță urât / la ea și-a doua zi vine / psihologul. o doamnă. se așază pe scaun / oftează / și te întreabă exact ca în cărți. mi-a zis că / a citit de curând un roman. sunteți fericită vă-ntreb / zic și eu. dum s-a ridicat de pe scaun și n-a mai venit.// iau pastilele și mă gîndesc regulat la nimic. mă uitam / pe facebook și vedeam că oamenii se plictisesc. mă gîndesc cum / o să mă plictisesc și eu / când o să ies de la transplant medular. închid ochii / dar lumina albă nu mai sosește. dum / nu mai vrea să se bage. din oglindă se uită unul cu ochii goi./ ne cunoaștem.nu mă bag nici eu pentru el. mă uit mult timp / în oglindă / degeaba“. pong are un instinct ce aduce a ostap bender, mereu în poziția de start a atleților la 100m garduri. instinctul ăsta îi șoptește că are sub binoclu un canal de comunicare cu o forță superioară care, ca orice forță superioară, este veșnică și intangibilă. singura decență rămîne comunicarea. „vreau din toată inima să mă împrietenesc / cu el. / închid ochii și văd o lumină albă.// eu nu știu să mă rog nu cunosc / nici măcar un cuvânt.dar dacă ești / la spital de trei luni / de patru luni / de cinci luni./ așa stau față în față cu lumina aia / strălucitoare. nu-mi dau seama / dacă primește mesajul meu.// și ce are de gând“. nici papa de la roma nu știe, pong cu atît mai puțin. „sunt aici sunt / și acolo / unde mesajele ajung mai greu / curiozitatea este unidirecționată / ce mai faci / poate însemna orice / dar nu mă supăr / știu cum stau. poate va veni timpul meu / și timpul meu înseamnă / o plimbare cu costumul de vară / cu pălărie de vară și lentile heliomate./ celălalt timp al meu a fost / acum cinci ani la sighișoara când am trecut / câteva minute în țara luminii strălucitoare / și astă-toamnă / când am căzut pe scări“. în fața unei case despre care pretinde că nu știe mare lucru, deși îl bănuiesc de lașitate și minciună, pong își introduce mîinile în buzunarele de la pantaloni, desenează cu un vîrf puma în pietriș & nisip, face o mutră care ar trebui să transmită neutralitate și mormăie naiba știe ce, pare o înjurătură. de data asta nu-l mai scoate nici dum. e praf și pulbere. dinspre casa pe care o cercetăm ca doi idioți nu se aude nimic. silence. o gînganie care străbate undele de căldură e mișcarea decisivă: ceva pocnește în plexul lui pong, poate în gît, poate în cap, nu-mi pot da seama. „prospectele citostaticelor / declarațiile de accept / pentru perfuzii / pastile extrem de scumpe / periculoase coflecesc salonul / spitalul și părculețul din fața spitalului / toate gonflabile. asculți / dar nu mai auzi contrariile sunt / identice ești împins și te lași împins / înainte. înapoi nu ai unde. pensiunea nu mai e. ți-amintești / brutal unde ești / și de ce”. hai, man, hai să ne întoarcem, dar pong a înțepenit lîngă poartă, așa că sînt nevoit să îl iau de braț și să-i îndrug verzi și uscate de parcă ar conta cu-adevărat. „sunt vag. sunt doar o părere a cuiva / despre mine. știe câte ceva creierul meu despre asta. te uiți în / oglindă. sau mă uit / nu contează. vezi pe cineva / dar nu contează nu știi / pe cine.// să vă țineți de pat de pereți de tot ce pare solid / zilele astea / domnule geacăr. nu lunecați pe gresie / să vă găsim cu capul crăpat. chemați infirmierele să v-o scoată la baie / dacă e cazul. aveți alarma aici / să nu vă fie jenă. e mai bine să rămîneți / întreg. noi am văzut ce nu vreți să vedem. diaree / vomă febră frisoane – chemați / cu alarma“. am avut o bucurie indusă de aceste poezii: george geacăr există și scrie beton. mi-a plăcut elefantul, oare așa arată și dum?

miercuri, 10 septembrie 2014

in dilema veche

 
 
George GEACĂR | Poemul săptămînii
09 Septembrie 2014

religia pastile

acolo nu ţi se-ntîmplă nimic. fereastra de termopan
e blocată în caz c-ai
avea o idee. uşa e lîngă asistente ş-oricum
dum vine cu pastile la şase.
busulfan. dum
nezeul din românia nu le are pe listă.
îmi lasă linia de pastile
pe care scrie ba în germană ba
în engleză
italiană
ce e de luat dimineaţă
ce e de prînz şi ce e seara cam un pumn de pastile
şi doi litri de apă.
camerei de luat vederi nu-i pasă. te uiţi urît
la ea şi-a doua zi vineri psihologul. o doamnă. se aşază pe scaun
oftează
şi te întreabă exact ca în cărţi. mi-a zis că
a citit de curînd un roman. sînteţi fericită vă-ntreb
zic şi eu.
dum s-a ridicat de pe scaun n-a mai venit.
iau pastile şi mă gîndesc regulat la nimic. mă uitam
pe facebook şi vedeam că oamenii se plictisesc. mă gîndesc cum
o să mă plictisesc şi eu
cînd o să ies de la transplant medular. închid ochii
dar lumina albă nu mai soseşte. dum
nu mai vrea să se bage. din oglindă se uită unul cu ochii goi.
ne cunoaştem. nu mă bag nici eu pentru el. mă uit mult timp
în oglindă
degeaba
din volumul foarte foarte aproape, Casa de Pariuri Literare, 2014.
Citiţi aici recenzia cărţii.
 

marți, 9 septembrie 2014

viața pe scurt

Dicționar CDPL – George Geacăr
lucrurile nu sunt așa cum par și să n-ai încredere în nimeni sunt mesajele. sigur că amintirile sunt impresii consolidate, mineralizate, contradictorii. una auzeai într-un anume context social, la școală să zicem, la căminul cultural al comunei, un fost conac boieresc, la primărie unde era un avizier cu aspecte critice prezentate în versuri, alta în casă. tata și mama își pierduseră tinerețea din cauza războiului, dar de ce m-ar fi privit pe mine asta? mă privea, pentru că tata venise invalid din război și statul regal îi acordase o medalie și o pensie de invalid de război. statul comunist i-o tăiase, pentru c-a luptat doar în est. așa că familia nu avea nicio sursă de bani, ca să-mi cumpăr caiet și creion trebuia să mă duc cu ouă la magazinul sătesc. aveam de mâncare, laptele vacii adunat în oale de pământ la care, da, da, lucram cu lingura pe deasupra, ouăle găinilor prăjite în tigaie cu jumări de porc, mm, roșiile și castraveții din grădină, cartofii, porumbul fiert sau copt. aveam de mâncare și mi se părea normal să avem, aș fi putut să am o copilărie și fără mâncare, cum aveau alții, îmi dau seama acum, atunci nu apreciam suficient asta, nici chiar faptul că duminica mama tăia o găină sau prăjea pește adus de tata de la București. căci tata începuse să facă naveta la București, ca majoritatea bărbaților din sat care aveau un servici pe la balastiere sau pe șantierele de construcții. așa a trecut copilăria, stând singur acasă și citind, frații cu mult mai mari decât mine pe la școli, mama pe câmp, tata la lucru pe unde găsea. și așa au trecut anii de școală din Produlești, unde luam premii și recitam moartea căprioarei pe la serbări, anii de liceu și internat la Titu, în aceeași uniformă patru ani încât prinsese luciu de la călcat și cu același palton, pe care de fapt nici nu-l purtam fiind prea greu, îl duseseră la croitor să-l întoarcă pe dinăuntru, că era lung, ca să aibă apoi de unde-i da drumul în caz că mai cresc, și ani în care avusesem bursă de merit, așa încât ai mei nu-mi plăteau cazarea și masa. o problemă a intervenit cu facultatea, cine o să mă țină acolo? dacă vreau facultate, musai să iau cu bursă, altfel cum. soluția a fost că n-am luat deloc și am plecat la armată un an și patru luni. iar când m-am întors de la oaste a trebuit să muncesc ca să am bani și m-am angajat la o fabrică de frigidere din Găești ca muncitor necalificat, altceva ce puteai să faci? aș fi putut să suplinesc prin învățământ, dar nu-mi plăcea, mai bine băgam șuruburi în frigidere și făceam naveta acasă cu târâșul, un autobuz articulat plin de navetiști de la țară, ca mine. cum-necum, am făcut și facultatea de litere din bucurești și iacătă-mă-s profesor, mare scofală, eu aș fi vrut ziarist. m-am făcut și ziarist mai târziu, după 89, m-am făcut și activist civic în alianța civică, am luptat pentru democrație cu pana și cu fapta, am încercat și politica în partidul alianței civice, unde erau mulți scriitori dar și alți actuali politicieni, am fost candidat la parlament din partea Partidului Alianței Civice pe listele CDR, dar n-a fost să fie, ori eu pentru politică, ori politica pentru mine. și până la urmă am rămas în învățământ, ceea ce n-aș fi crezut la douăzeci de ani. dar, lucrurile nu sunt cum par, nu suntem deloc ce părem.


luni, 8 septembrie 2014

chestionarul cdpl

invitat CDPL – George Geacăr (răspunsuri la un chestionar)

un chestionar
Baza de date- Autori
I.Fişa individuală
Nume: Geacăr
Prenume: Gheorghe
Pseudonim(e) literar(e): George Geacăr
Data şi locul naşterii: 03 02 1953 (data adevărată, 30 01 1953)
Blog/ site personal: georgegeacar.blogspot.com
Cărţi publicate (titlu, an, editura, tiraj): întâmplări cu creierul meu, 1997, Cartea Românească; concert pentru coarde vocale și nervi, 2002, Cartea Românească; Marin Preda și mitul omului nou, 2004, Cartea Românească; eu. zise el, 2005, Vinea; zoom. gaura de vierme, 2013, Casa de pariuri literare; foarte foarte aproape, 2014, Casa de pariuri literare.
Premii obţinute: premiul de debut în poezie al ASB, pe anul 1997
Colaborări: Amfiteatru, Luceafărul, Tribuna, SLAST, Romania literară, Ziua literară, Ramuri, Litere, Argeș, Revista nouă, Prăvălia culturală, Poesis, ca și cum
Cenacluri frecventate: Cenaclul din Titu, Cenaclul din Târgoviște, Cenaclul Amfiteatru, Cenaclul Numele poetului
Lecturi în cenacluri, cluburi…: în toate cenaclurile frecventate + Cenaclul Euridice
Debut în revistă: Amfiteatru și Luceafărul
Debut în cenaclu: Amfiteatru
Debut on-line (reviste literare on-line): Prăvălia culturală
Debut sonor (înregistrari Radio cu lecturi, casete audio difuzate public, audiobook): -
Debut underground (tipărituri neoficiale, fără ISBN): -
Debut în volum: întâmplări cu creierul meu, 1997, Cartea Românească, concurs de debut
II. Topuri (1-10) 
1. Edituri: Polirom, Cartea Româneacă, CDPL, Humanitas, Tracus arte, Paralela 45, Max Blecher, Curtea veche
2. Reviste literare: România literară, Observator cultural, Cultura, Luceafărul de dimineață, Argeș, Ramuri, Poesis internațional, Viața Românească, Timpul 
3. Cartea de poezie / Cartea de proză (autori români) - o să zic autori din ultimii ani: Dan Sociu, Ionuț Chiva, Diana Geacăr, t.s. khasis, Andrei Dosa, Andrei Doboș, Dmitri Miticov, V.Leac, Alexandru Mușina, Cristina Ispas, pentru poezie, și autorii Adrian Schiop, Octavian Soviany, O. Nimigean, Lavinia Braniște pentru proză
4. Bloguri / Site-uri culturale. clubliterar (când exista), tiuk!, prăvălia culturală
IV. Întrebări cu răspuns opţional:
1. Ce ţi se pare “în regulă” în literatura română actuală? Mi se pare foarte în regulă faptul că debutul în volum nu mai e o problemă, chiar dacă asta a adus și o inflație de tipărituri anoste.
2. Ce ţi se pare “în neregulă”?(ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”) Mi se pare în neregulă faptul că niciun critic/ cronicar literar nu mai reușește să țină genul la nivelul la care îl tinea Manolescu în anii 70, 80.
3. Ai vrea să trăieşti din scris?(dacă da, cum vezi posibil acest lucru sau cum reuşeşti acest lucru?). Nici nu mă gândesc la asta
4. Cum “cuantifici” performanţa în literatură?(premii, nr. de cititori, statut literar…).Performanța în literatură o anunță un clopoțel care-ți sună în cap când citești anumite cărți
5. Ai un model de performanţă? Da, scriitorul american profesionist. Noi mai avem până acolo, deoarece avem alte tradiții, obligații și necesități de care nu ne-am dezbărat încă.
6. Ce ar trebui să includă un management literar performant? Ar trebui să includă imagine, promovare, creare de subiecte interesante pentru publicul cumpărător.
V. (Auto)portret
1. Un autoportret (în cuvinte). 
Un aiurit lucid
2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra). Nu m-aș încadra în nicio generație.
VI. Ce-mi/ce-ți doresc eu ție?
1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?
 Să nu mai batem câmpii, să spunem ceva interesant pentru cei care citesc, adică pentru noi.
2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)? Cititorule, nu și-aș dori decât să citești din plăcere.
VII. Ce-aş cere / pretinde:
1. Unui editor căruia îi predau manuscrisul. Nu mă pun în pielea editorului.
2. Unui jurnalist care mă intervievează. Să pună acele întrebări ale căror răspunsuri chiar ar putea interesa.
3. Unui juriu la un concurs naţional de debut. Să vadă ce e, dar mai ales ce ar putea fi.
4. Unui agent literar. Chiar nu știu. Probabil să știe să trezească interesul cititorilor.
5. Unui organizator de festival literar. Să aducă public, nu doar scriitori.
IX.
Cel mai…
Bun poem al meu este… 
Unul pe care probabil nu l-am scris? Nu știu.
Important aspect pentru mine ca autor este să… scriu ceva adevărat, sau măcar “adevărat”.
Cea mai…
Mare gafă făcută de când „activez” în literatură a fost…
 să ratez în niște situații când nu era cazul.
Cele mai…
Mari speranţe mi le-am făcut cu…
 Fiecare volum nou la care am lucrat. De exemplu acum cu romanul acumva
Grele momente au fost atunci când… am fost la un milimetru de moarte.
Cei mai…
Mulţi bani i-am câştigat pe volumul…
 să fim serioși.
Fericiţi oameni pe care i-am făcut cu o carte de-a mea… au fost mai mulți, mai ales cei necunoscuți.
X. Dacă…
Ar fi să schimb ceva din traiectoria mea literară, aş schimba… 
nu știu ce aș putea schimba, probabil nimic.
N-aş mai scrie, ar fi… dificil, n-aș mai avea niciun rost.
N-aş mai putea scrie ar fi… punctul final.
-mi pare rău de ceva, e că… de ce să-mi pară rău?
XI. Publicul
Să ne gândim puțin la ideea de public. Care e publicul de care ai nevoie? Există o cifră minimă dincolo de care publicul te motivează sau rămâne doar o noțiune abstractă? 

Poezia nu lucrează cu cifre mari. Lucrează cu calitate umană.
Ce mesaj ai pentru publicul tău actual? Dar pentru cel viitor, care va citi acest mesaj peste câțiva ani? 
Am făcut atât cât am putut. M-am straduit să pot cât mai mult.
Ce așteptări ai de la public?
Să nu uite de emoție.
Cauți publicul sau îl lași pe el să te caute? 
și și


XII.
Să presupunem că ești proprietarul unei librării. Ce faci în prima lună?

testez gusturile
Să ne imaginăm că lansezi un concurs literar. Cum s-ar numi?
“poate ești tu scriitorul pe care vrem să-l citim”
Să ne gândim că lucrezi la o strategie națională de promovare a scriitorilor români. Cu ce te gândești să începi campania?
Nu văd de ce m-aș gândi la asta. Aș studia, probabil, pe ce se bazează reținerea cititorilor români față de literatura română contemporană. Sigur aș descoperi ceva de folos pentru ambele părți.

sâmbătă, 6 septembrie 2014

depresiv

de-aș fi trăit pe vremea războiului
din troia.
a cavalerilor.
a lui napoleon.

dar eu nu-s decât ciobanul care și-a pierdut oile
pe hârtie.
și nici el măcar. sunt cel care și-a pierdut
turma
pe care n-o avea


joi, 4 septembrie 2014

marius chivu despre foarte foarte aproape

Marius CHIVU | Feedbook

Pavilionul leucemicilor



● George Geacăr, zoom. gaura de vierme,Casa de Pariuri Literare, 2013; foarte foarte aproape, Casa de Pariuri Literare, 2014. 
A fost o vreme cînd cea mai bună poezie o scriau tinerii, dar de cîţiva ani încoace impresia mea e că poeţii din generaţiile mai vechi au dat cărţi mult mai valoroase. Creşterea numărului editurilor mici a făcut ca publicarea unei cărţi de poezie să fie la îndemîna oricărui. Debuturile ultimilor ani, şi mă refer mai ales la cele care au atras atenţia şi au fost şi premiate, le găsesc – cu vreo două excepţii – modeste şi nememorabile, premature, tehnic aproape impecabile, dar lipsite de personalitate şi de viaţă, discursuri fără conţinut; cărţi precum nişte carcase frumoase, înăuntrul cărora se află mai degrabă umbre, decît prezenţe. Citesc tot mai multe volume ale unor autori tineri încă neformaţi sau care ştiu să scrie fără a avea ce, sprijiniţi şi chiar încurajaţi să debuteze înainte să-şi fi descoperit vocea şi forma, aflaţi încă în perioada de împrumut, mimetism şi tatonare, de imaturitate (care, în opinia mea, este supraevaluată în relaţia cu poezia, fiind văzută, foarte adesea, prin mixul ei de inconştienţă, puritate/nepervertire şi revoltă, ca un avantaj creativ, ca o stare şi o ipostază privilegiată în raport cu adevărul artistic). Cert e că există mai degrabă o frenezie a publicării, decît a creaţiei. Iar pe acest fond, poeţii mai vechi, beneficiind, pe de o parte, de emulaţia stîrnită în ultimul deceniu de cei nou veniţi, pe de altă parte, de propria experienţă de viaţă, s-au dovedit mai proaspeţi, mai consistenţi, mai importanţi. Printre cele mai bune volume de poezie apărute anul acesta, pe care le-aş putea număra pe degetele unei singure mîini, se numără Venea cel care murisem (Casa de editură Max Blecher) de Ionel Ciupureanu (n. 1957), poet debutat în 1994, şi acest foarte foarte aproape de George Geacăr (n. 1953), poet debutat în 1997.
Am descoperit poezia lui George Geacăr datorită volumului apărut anul trecut la Casa de Pariuri Literare (o editură mică şi independentă, care de ani buni face o treabă excelentă, în ciuda unui climat editorial extrem de nefavorabil), o carte de poezie jumătate antologie, jumătate cu poeme noi. Apelînd la o distincţie banală, dar exactă, aş spune că secţiunea inedită de acolo aparţine vieţii, pe cînd această nouă carte de poezie este dedicată morţii. Nu puţine sînt cărţile, dintre cele apărute în ultimii ani, care au ca subiect boala şi, ca mediu, spitalul, dar nu toate se ridică, literar vorbind, la înălţimea încărcăturii emoţionale a situaţiei. foarte foarte aproape este însă o carte impresionantă deopotrivă prin temă şi prin realizarea textuală. Emoţionantă prin empatia stîrnită, dar şi plăcută, aşa cum Dan Sociu spune foarte nimerit pe coperta a patra. Marele risc al lirismului biografic de limită, bazat pe situaţii de viaţă şi de moarte, este impulsul de a face paradă şi lipsa de control asupra tonului melodramatic, ambele tentaţii omeneşte legitime, dar dezastruoase artistic prin indecenţa lor existenţială şi şantajul emoţional. Dar, deşi este o carte care reflectă şi descrie stadiul critic al leucemiei, foarte foarte aproape reuşeşte să expună intimitatea cu boala într-un mod echilibrat, rece, dar şi cu puseuri, construind forma unui dramatism deopotrivă lucid şi emoţional. Nu e uşor să scrii poezie biografică şi e cu atît mai greu să scrii o astfel de poezie biografică. Din fericire, George Geacăr dovedeşte tăria de a se dedubla în propria introspecţie şi a scrie despre propria dramă cu acea exactitate care, păstrînd dimensiunea personală, face din dezastrul său povestea oricui a cunoscut disperarea pe un pat de spital. Căci foarte foarte aproape este şi o carte de mediu, este elegia din pavilionul leucemicilor.
Volumul se deschide cu un poem ce trasează din cîteva mici decupaje limbul în care te exilează boala. Din cîteva linii, încă din primele texte ale cărţii, se conturează spitalul ca spaţiul unei stranii intimităţi a suferinzilor într-un cadru supravegheat, un perimetru deopotrivă al izolării colective şi al înstrăinării de sine, al lipsurilor şi al nesiguranţei, al durerii şi degradării. Ferestre de termopan blocate, camere de luat vederi cu circuit închis, televizorul rulînd pe fundal, monitoare de laptop deschise la interfaţa de socializare a Facebook-ului, telefoane mobile, oglinzile din sălile de baie – toate acestea sînt mărcile nevoii de comunicare în absenţa unui limbaj şi a unor căi de acces şi de exprimare fireşti şi/sau eficiente. Spitalul este o lume închisă într-o lume mai mare, cu ritmul medicamentos şi cu ritualurile tratamentului ce resemnifică existenţa pacienţilor transformaţi în personajele alienate, deopotrivă organic şi mental, ale propriilor vieţi. Treptat, paginile următoare populează drama, pentru ca, de la jumătatea cărţii încolo, cei din jurul naratorului liric să capete şi identităţi, devenind tovarăşi de suferinţă şi spaimă. Precum boala, drama se multiplică, se extinde şi asupra altor voci şi trupuri. Eul liric spune, de fapt, povestea tuturor, şi unul dintre cele mai izbutite lucruri în această carte este generozitatea de a scrie şi de a reflecta drama din perspectiva unui plural la persoana a treia. Deşi boala este la purtător, scrisul se manifestă ca empatie, altruism şi solidaritate, devine un serviciu pus în slujba comunităţii atinse de moarte, consemnarea unei suferinţe colective, omagiul adus anonimităţii tăcute a suferinţei.
Sînt puţine de comentat şi foarte multe de citit despre coexistenţa cu boala, corporalitatea afectată şi spiritualitatea ca potenţial remediu, unul de circumstanţă şi echivoc. Citez poemul „veghe“ integral: „la capătul patului meu e o icoană / şi la capătul patului de vizavi e o icoană. aşa e în toate saloanele. / asistentele şi chiar şi medicii ne spun că jumătate din şanse / e optimism / e încredere / e credinţă. să nu ne lăsăm / doar în grija chimioterapiei şi a pastilelor. // îl văd pe omul sfînt din icoana vecinului de vizavi mult mai des / decît îl văd pe al meu. / omul sfînt priveşte cu multă suferinţă / dar nu-mi dau seama la cine la ce. te gîndeşti că / înaintea vecinului meu a stat altcineva / în patul lui. şi înaintea lui altul şi altul. omul sfînt / ca şi medicii şi asistentele / nu-şi permite să se ataşeze de / pacienţi / care sînt trecători. Omul sfînt slujeşte ideea. / de fapt omul sfînt arată foarte rău / aş zice că-i pe moarte.“ Şiruri de oameni care formează o umanitate în perpetuă suferinţă, fiecare înfruntîndu-se cu propriile absenţe şi frustrări, fiecare ducîndu-şi propriile bătălii. De altfel, există o anume dispunere în cercuri concentrice a acestei lumi surprinse în componenţa ei umană variată: sfinţii din icoane (imaginari), colegii de salon (temporari), asistentele şi medicii din cabinete (străini), familia de acasă (memorată). Poemele lui George Geacăr îşi orientează decupajele, alternativ, spre toţi.  
Discuţii de salon de spital, veşti şi zvonuri, mici întîmplări şi istorii personale, situaţii şi detalii dau viaţă acestor poeme despre moarte, în care frica, umilinţa şi nesiguranţa domină cuvintele, imaginile şi stările, timpul ce trebuie petrecut în intimitatea cu boala, în proximitatea morţii. O senzaţie de fatalitate apasă asupra întregului volum unde umanitatea este îngrămădită şi descrisă în condiţia ei fără scăpare. La mijlocul cărţii însă, trei poeme, intitulate „gvh“, ca trei epistole adresate părinţilor morţi şi surorii, ea însăşi grav bolnavă, coagulează întreaga dramă personală desfăşurată, altfel, foarte mult în jurul străinilor aflaţi cu toţii la cheremul implacabil al destinului. Citez integral un alt poem, intitulat „cincizeci la sută“: „la hemato şansele sînt cincizeci la cincizeci / saloanele ar fi poligoane de tir / jumătate din ţinte s-ar apleca şi-ar cădea. / în saloanele de cinci paturi / şi-un frigider / singura problemă ar fi / dacă eşti într-un salon de doi morţi sau cu trei. // dacă medicii n-ar avea grijă / să-i trimită acasă cît timp mai respiră / să nu-i interneze dacă nu au nici o şansă / nici un aparţinător / nici un ban de şpagă pentru o pungă de trombocite / dacă medicii / n-ar avea grijă saloanele ar fi / cazinourile lui dumnezeu.“
foarte foarte aproape este o carte puternică despre vulnerabilitate; care surprinde cu o luciditate plină de compasiune, cu teamă, dar şi cu sarcasm, cu melancolie, dar şi cu revoltă, teribila dramă de a fi martorul propriei degradări şi dispariţii.