marți, 31 ianuarie 2012

vineri, de trei ierarhi

dacă lumea se împarte în şmecheri şi fraieri, cred că mama mea nu era şmecheră, a fost o mare fraieră toată viaţa ei de 87 de ani, pe care cum şi-a trăit-o? muncind pământul în satul ei, ca să-şi ţină familia de mamă şi fraţi mai întâi, de soţ şi copii mai apoi. nu era proastă, chiar dacă făcuse doar şase clase de şcoală, nu era încuiată. înţelegea lucruri dincolo de orizontul ei, în felul ei desigur, şi o ascultai, adică o ascultam când vorbea, mirat şi cu sufletul încălzit. cred că avea şi talent, femeile - în special - din sat veneau să le dea în bobi. adică să le ghicească ceva din ce urmează să li se întâmple. mama curăţa boabele de pe un ştiulete neînceput, alegea patruzeci şi una din ele, le amesteca îndelung şi şoptea patruşunu de bobi, patruşunu de fraţi, bine ştiţi, bine să-mi daţi, cum ştiţi să rodiţi, ţara s-o hărăniţi, aşa să-mi spuneţi dacă şi litania ei continua cu expunerea cazului lui cutărică, dacă mai găseşte gâsca albă care n-a venit aseară la mâncare, dacă e de bine că fata cutare vorbeşte cu ăla, dacă e cazul să facă un drum sau nu cineva. împărţea bobii, citea în ei, dacă ieşeau pe trei era de bine parcă, dacă pe cinci, de rău. sau invers. ascultam interpretările ei, cum asculta şi pacientul, convins că asist la miracol, dar mai ales fermecat de poveştile pe care mama le scotea din bobi. când rămâneam singuri, apăsaţi de un mare gol din moment ce miracolul dispăruse, bineînţeles că o întrebam dacă e adevărat.
ce să fie adevărat. zicea.
ce i-ai spus.
ee, ce ştii tu. vorbe, ce să fie. du-te la treaba ta.
cum vorbe? i-ai spus doar aşa, vorbe?
eram dezamăgit să aud asta chiar de la ea. iar când veneau unii pacienţi să-i mulţumească pt ghicit, ce bine a fost că au făcut cum i-a învăţat ea, mă lua din nou apa.
hm! parc-aş fi nică vorbind de mama lui. nasol.
de fapt, satele astea ale noastre ce au fost ele mai bine de o mie de ani? oale de pământ în care au fiert sub capac greu esenţele ieşite din pământ, ierburi şi carne. câţi puteau pleca din ele să-şi urmeze un talent, o chemare? aproape nimeni, sute şi sute de ani. oameni nebăgaţi în seamă de puternicii zilei, dispreţuiţi, fraieri. la marginea satului începea lumea care pt ei nu exista decât ca un desen pe cortex, o imagine, o poveste.
care a fost şi care este.

duminică, 29 ianuarie 2012

ieşire din iarna gândirii

săptămânile fierbinţi prin care trecem au scos de sub covor o pbl înghesuită acolo cam de toată lumea românească, politicieni, media, sindicate, şi chiar opinia publică în genere, gura târgului cum ar veni. mă refer la  acea largă categorie de români, formată din pensionari şi din tineri la început de carieră, români ce trebuie să trăiască din câteva milioane de lei vechi pe lună.
cu o suficienţă criminală, bătrânii sunt priviţi neglijent, ce mai vor şi ăştia, de ce nu crapă dracului o dată!
tinerii, indiferent ce studii ar avea ei şi indiferent unde ar lucra, în mediu privat sau de stat, sunt la discreţia angajatorilor, graţie noului cod al muncii impus de guvernul actual, şi asta dacă au un loc de muncă, pt că cei mai mulţi n-au nici atât. cum n-au nici ceea ce comunismul le-a oferit părinţilor lor, posibilitatea de a avea o locuinţă, o vacanţă anuală, tratament medical adecvat.
de peste 20 de ani, li se cere acestor oameni să se bucure că au scăpat de comunism, ceea ce a început să sune cinic în ultimii trei ani. în anii lăbărţării la putere a ideii politice chipurile de dreapta de ce să primiţi voi, când putem lua noi! în numele crizei, invocată ca o instanţă, care le dă dreptul la orice abuz, ei au tăiat salarii oricum mici, au ciumpăvit pensii oricum ridicole, şi cu banii ăştia s-au îmbogăţit fără jenă oamenii oamenilor de la putere, construind lucruri pe care nu le ceruse nimeni, sărbătorind mereu câte ceva cu fast şi cheltuială, modernizând nimicul.

există şanse reale pt oricine să se realizeze în romania? evident, nu. de trei ani guvernează teoria ciumpăvirii.
statul, aşa cum este condus actualmente, se contractă şi impune fenomenul şi ţării. ţara devine, pe zi ce trece, tot mai mică, tot mai insuficientă chiar şi celor vreo 17 milioane de români care, cică, am mai fi pe-aici. preşedintele a cerut unor categorii profesionale, profesori, medici, să mai plece dracului şi prin alte părţi, căci ce mai este de-abia le-ajunge lor, alor lor.

lucrurile astea au fost împinse sub covor de cam toată lumea.
este de neînchipuit ce forţă pot avea nişte cuvinte în ţara noastră, asupra poporului naiv care suntem, în anumite momente. cine impune cuvintele-cheie ale momentului? e o stihie socială, o forţă ocultă, un interes ascuns, o inconştienţă naţională?
democratizarea
privatizarea
corupţia
criza
ce rol au avut cuvintele astea?
corifeii din ani 90 ai democratizării au ajuns în anii 00 partizanii concentrării puterii într-o singură mână. ce mai înseamnă democraţie astăzi pt oameni ca liiceanu, pleşu etc. să critici nu puterea, ci opoziţia? să discreditezi alternanţa la putere?
a făcut cineva un studiu asupra rezultatelor privatizării, dincolo de cele câteva succese cunoscute de toată lumea, cum este dacia? învăţământul superior privat, să zicem, a fost o idee bună? dar altele? ne impune cineva privatizări bezmetice? şi noi ne supunem? de ce?
lupta contra corupţiei a fost altceva decât un spectacol mediatic? nu cumva corupţii noştri sunt buni, iar ai lor sunt răi? când lupta contra corupţiei ajunge la oamenii de la putere, sau la banii pt partid, nu cumva dosarele dispar în ceaţă?
a făcut cineva o analiză socială focalizată pe anii de criză 2009 - 2012, ca să vedem cu toţii câţi oameni, şi anume cine, au fost afectaţi negativ, adică au sărăcit, şi câte persoane, şi anume cine, s-au îmbogăţit? politicienii puterii din care categorie or fi făcând parte? dar preşedintele băsescu? dar familia lui?

miercuri, 25 ianuarie 2012

cum se ratează gesturile istorice

e adevărat că în piaţa universităţii ninge, dar la cotroceni plouă.
încă de aseară a fost o tentativă de lacrimi prezidenţiale, care prin popor se zice cum că omul nostru a încercat din nou să pişe ochii, dar ceva n-a mers la instalaţie.
azi, prestaţia omului de la cotroceni a început promiţător, apoi vorbele sale s-au lăbărţat însă, şi au curs cam degeaba. apă de ploaie.

marți, 24 ianuarie 2012

aş vrea să simt ca-n metafora nuferii se nasc din nămol. dar nu-mi vine

în afară de jos băsescu!, jos guvernul!, alegeri anticipate, nu comasate! lozinci care unesc pe toată lumea din pieţe, masa protestatarilor se desparte în insule cu deziderate specifice. pe acelea se grăbeşte să le satisfacă puterea politică de azi, pt ca să fie uitate cele de bază.
aşadar, până acum ei au renunţat la legea sănătăţii, l-au repus pe raed arafat în funcţie (iar el s-a dus cuminte la loc, ceea ce i-a cam risipit aura), au retras taxa auto, negociază (sau se prefac) cu revoluţionarii în sensul redobândirii privilegiilor, au sacrificat un ministru ca pe o oaie, nicidecum ca pe-un miel.
simţind miros de cadavru, ceea ce chiar pare guvernul!, sindicatele de profil sar şi ele în stradă. să apuce şi ele ceva!

nu ştiu cine a mai rămas să ceară o nouă clasă politică în atare condiţii.
mai ales că partiduleţul ce părea că se naşte din spumele pieţei universităţii pare să fi fost avortat.

şi, mai ales, e senzaţia de lehamite. ceva se întâmplă, dar nu pare naştere, cât agonie.

p.s. azi a fost ziua unirii. preşedintele s-a întors la popor. cu spatele.

duminică, 22 ianuarie 2012

pentru cine şi contra cui

piaţa universităţii nu a obţinut nimic, şi nici nu sunt semne că va obţine ceva concret (în afara erodării iremediabile a ceea ce numim regimul băsescu), dar sunt voci care au început deja să-şi dispute paternitatea izbânzii. cam prea multă grabă în a alunga pe unii de lângă trofeu! mă tem că eşecul, cel puţin de moment, nu şi-l va asuma nimeni.

observ cu oarecare tristeţe tendinţa, care este într-adevăr a noastră, e românească, de a arunca repede la coş  totul, în speranţa că am pus mâna pe cioara de pe gard. deci, să nu manifestăm numai împotriva celor de la putere, să-i dăm jos pe toţi! s-o luăm de la zero, iar!

să nu observăm ca acesta e ritmul nostru de asimilare, şi anume foarte  lent, că partidele, astea pe care le avem, au revenit la putere, după trecerea prin opoziţie, în variante îmbunătăţite, pnl a fost mai bun decât cdr, psd mai bun decât pdsr? n-ar fi normal să pretindem, nu doar să aşteptăm, ca usl să fie un pas înainte, nu unul înapoi? nici n-ar fi prea greu ca un partid să aibă o prestaţie mai bună decât a avut-o pd-l.

pd-l şi acoliţii săi joacă, în momentele astea grele pt ei, la meci nul. ceva mai bun decât manifestanţii au dreptate, dar opoziţia nu! nu au tupeul să spună. deocamdată.
la cum îi cunoaştem, să nu ne mirăm că în curând vor debita şi inepţia supremă: oamenii din stradă demonstrează contra lui ponta şi antonescu.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

a nins, dar nu cu pixeli albaştri

transformarea pieţei universităţii într-un hyde park în care vine cine vrea şi strigă ce poate îi oripilează pe nostalgicii lui 21 decembrie 89, ca şi pe "mitingiştii" anilor 90.
folosesc intenţionat peiorativul "mitingişti", aruncat ca o zoaie de presa puterii de atunci peste piaţa universitaţii, spre a-l aminti presei puterii de acum, presarilor puterii de acum, ca să nu se mai chinuiască să inventeze termeni degradanţi pt protestatarii de azi, istoria le oferă termeni de-a gata, dacă nu e suficient viermi, ciumpalaci etc, pot trece direct la bandiţi, din dicţionarul lui nikolski.
e într-adevăr una să delimitezi zona liberă de comunism în jurul km 0 în 90, şi alta să vii cu stema pcr şi cu poza lui chao îndoliată în 2012, în acelaşi loc.
dar... asta e! istoria nu stă pe loc, e ca banda lui moebius. mulţi protestatari de azi se întreabă ce le-a adus postcomunismul în afară de şomaj şi de umilinţă, pt mulţi umilinţa provenind din observaţia că statul acesta protejează pe şmecher, pe hoţ, pe demagog, pe ipocrit, pe bogătaş, pe incompetent, pe membrul de partid de guvernământ, pe pilos. dacă nu te încadrezi în niciuna din aceste categorii, n-ai nicio şansă, şi asta se întâmplă pe faţă, fără nici cea mai mică jenă. nu s-a ajuns dintrodată aici, dar acum s-a atins paroxismul. dacă te încadrezi în categoriile respective, e clar că te deranjează mitingurile de protest şi e f clar şi de ce.
nici chiar apelul pt o nouă clasă politică nu e de ignorat. la urma urmei, mutilarea în parlament a rezultatelor ultimului scrutin electoral parlamentar a fost posibilă chiar datorită proastei calităţi a unora dintre parlamentarii ieşiţi din urne pe listele psd şi pnl, care au trecut în tabăra lui băsescu. ar trebui, într-adevăr, o clasă politică selectată cu mai multă rigoare, piaţa universităţii este în dreptul ei s-o ceară, iar partidele ar trebui s-o şi producă. este în interesul lor. chiar şi pleşcarii din pdl, vorba micului paleolog, ar trebui să tragă cu urechea şi să renunţe la tălmăceni, la igaşi, la udrele, dar primenirea se face în opoziţie, nu la putere.
căci piaţa cere mai înainte şi mai abitir ca orice jos băsescu! şi alegeri anticipate, nu comasate! nu numărul celor care strigă contează, cum conta în 90. atunci protestatarii erau o minoritate, majoritari erau susţinătorii lui iliescu, şi de aceea orice nou-venit în piaţa universităţii era salutat ca o mică victorie. astăzi, dacă ar veni în stradă toţi cei care-l vor jos pe băsescu, n-am avea străzi pt ei. preşedintele băsescu e un jucător, eu cred că dânsul vrea s-o vadă şi p-asta. deocamdată joacă la cacialma. se crede în filmul cu pixelul albastru.

miercuri, 18 ianuarie 2012

noi de-aicea nu plecăm. aşteptăm

mitingurile din oraşele româniei au intrat în impas, după părerea mea. şi nu atât ele, cât cel din bucureşti, după care "se învârtesc" precum planetele după soare.
mitingul din bucureşti deci deocamdată stagnează. nu produce nimic. nu există decât pancarte, care de la o vreme au devenit un mijloc de manipulare (am văzut una jos băsescu jos ponta jos antonescu sus democraţia căreia eu, unul, nu-i înţeleg logica)decât lozinci în versuri sau proză, şi strigăte.
lipsesc discursurile, lipsesc liderii acestei mişcări de stradă, lipseşte o listă a revendicărilor, lipseşte un plan de acţiune, lipsesc întâlnirile reprezentanţilor mişcării de stradă cu aceia de la care au ceva de cerut, preşedinte, guvern, coaliţie guvernamentală.
în schimb, a apărut teama că mişcarea de stradă ar putea fi confiscată de cineva, eventual de opoziţie. dar această mişcare de stradă, până una-alta, "a confiscat" ea însăşi deziderate ale opoziţiei parlamentare: demisia guvernului boc, demisia sau demiterea preşedintelui, alegeri anticipate şi nu comasate.
în afara câtorva revendicări specifice care vizează taxa auto, roşia montană etc, mişcarea de stradă cere o nouă clasă politică. 
f. bună şi originală idee, dar cui îi este adresată această cerere, fără a deveni uşor ridicolă? preşedintelui băsescu? guvernului? coaliţiei guvernamentale, alcătuită (şi) din trădători ai partidelor prin care au ajuns în parlament? opoziţiei? societăţii civile? lui dumnezeu?
şi cam pe când ar fi de aşteptat un răspuns la revendicarea aceasta presantă? săptămâna viitoare, de ziua unirii, cu angajamente solemne, cu jurăminte fierbinţi?
se cere o nouă clasă politică apărută spontan? înseamnă că avem de aşteptat. poate fi vorba de zeci de ani.

marți, 17 ianuarie 2012

la ce te poţi gândi stând într-o scoică

e posibil ca manifestanţii violenţi de duminică seara să fi fost dirijaţi de cine ştie cine de păpuşar, care a urmărit să compromită manifestaţia paşnică, aşa cum se străduieşte să demonstreze presa.
dar efectul obţinut n-a fost deloc cel scontat. populaţia urăşte aşa de mult guvernarea aceasta arogantă, încât, în sufletul lui, românul a aprobat violenţa primită în obraz de regimul băsescu.
cine a calculat că se va creea o falie între piaţa universităţii şi omul de la televizor a greşit. nu mai suntem în 1990. chiar şi presa a greşit insistând pe distincţia de fineţe între manifestanţii buni, cei paşnici, şi cei răi, cei violenţi. demonstraţii paşnice am tot văzut de trei ani încoace şi am văzut şi cum sunt tratate de aroganţii de la putere: cu dispreţ. aşa că, pdl primeşte ce merită, şi încă nu primeşte destul.
reacţia acestui partid osificat a fost aşa cum mă aşteptam: lipsită de aderenţă la realitate, exact ca a pcr în decembrie 1989. ca şi cpex comunist, activiştii pdl sunt convinşi că ei sunt trimişii pe pământ ai dumnezeului reformelor, dar poporul e idiot, pt că nu-i înţelege.
poporul nu înţelege că aşa e normal, în viziunea pedelistă, să i se usuce lui buzunarele, ca să înflorească firmele  pedeliste care cotizează în campania electorală.
poporul nu înţelege că e normal, în viziunea pedelistă, să reduci veniturile oamenilor şi în consecinţă să se reducă consumul, şi să te mai aştepţi la relansare economică fără consum.
poporul nu înţelege că e normal, conform practicii pedeliste, să dai legi în favoarea unei minorităţi politice sau sociale, cum ar fi legile ce privesc procesul electoral de anul acesta, legea sănătăţii ce ni se pregătea, precum şi altele mai mărunte cu adresă precisă, precum taxa auto, cauciucurile de iarnă etc.
oamenii au văzut şi au tăcut vreme de 2 - 3 ani, iar acum tensiunea se descarcă. ţesutul exoderm care este pdl încearcă să protejeze un traian băsescu derutat. ce să facă el, să-şi forţeze norocul, ca şi până acum, să ignore mesajul dat de români? să încerce să schimbe ceva?
ce?
sistemul lui de putere s-a osificat şi e gol pe dinăuntru ca o scoică. dacă va mişca ceva din el, e posibil să se sfărâme în întregime.

miercuri, 11 ianuarie 2012

un text primit de la ioan viştea

Ioan Viştea  a debutat  cu scrisori şi texte de atitudine la europa liberă, pe vremea lui chao, citite de N. C. Munteanu. tot atunci, a pus în circulaţie  în samizdat cartea sa Exilul interior, din care,  pe 26 octombrie 1989, Ioana Măgură Bernard a citit poezia El ştie tot. sunt puţini români care au făcut ce a făcut ioan viştea, dar mulţi care vorbesc mai mult decât el.
ioan viştea vorbea atunci despre ceauşescu. acum vorbeşte despre băsescu.                              
e o onoare pt mine să găzduiesc textul lui.  



                                             CANALIA POLITICĂ 


      În ultimii 20 de ani, un specimen toxic, gregar, dominat de apucăturile şi instinctele băieţilor de cartier din lumpen-proletariatul anilor 60-70, a invadat spaţiul public sub înfăţişarea înşelătoare  a unui personaj politic.
       După ce i-a fugit marea de sub picioare, iar securiştii naţiei l-au dezlegat de „post", însărcinări şi obligaţii, fie din indiferenţă şi ignoranţă, fie numai din nebăgarea noastră de seamă, personajul s-a strecurat, insidios, ca un  Cal Troian în Cetate. Războiul Troian, coborât pe meleaguri dâmboviţene a devenit cu timpul Războiul Traian !
        Nimic n-a stat în calea instinctului său de parvenire, a setei, a dorinţei nemăsurate  de a se cocoţa în cele mai înalte dregătorii ale ţării. Avea, ce-i drept,un  „bagaj” precar, extrem de sărăcuţ în materie de politichie, de statură şi acţiune politică dar, în schimb, a dispus totdeauna de coate ascuţite si antrenate, de un  incredibil tupeu şi o irepresibilă , uluitoare şmecherie. Astfel „ înarmat „ a dărâmat  guverne ; a subminat din interiorul lor coaliţii ; a „înjunghiat” pe la spate tovarăşi de drum  cărora le jurase, dacă nu credinţă, cel puţin prietenie ; a plâns telegenic pe umerii victimelor uneltirilor sale ; a făcut afaceri cu oameni pe care  i-a încredinţat mai apoi, când procuratu rii, când ştreangului ; a scuipat acolo  unde a lins şi a lins acolo unde părea a fi uitat că scuipase ; şi-a pus „aripile” mai tinere sau mai vârstnice ale familiei  în ipostaza de siluitori ai limbii române şi ai finanţelor, pe cât de ridicolă pe atât de bănoasă; şi-a făcut cadou  vile şi proprietăţi, lui şi odraslelor lui, din bani niciodată justificaţi  iar adversarilor politici cadouri otrăvite ; a împilat, a învrăjbit categorii socio-profe-sionale  făcând  ca slugărnicia şi frica  să rămână în veci profitabile slăbiciuni omeneşti ; a recitit cărţile de istorie pe dos şi pe sărite jignindu-ne memoria precum şi reperele , simbolurile naţionale şi trădându-şi cu fiecare apariţie publică micimea şi incultura; a minţit vârtos, fără jenă şi fără remuşcări cât n-au  făcut-o toţi regii noştri laolaltă încât dacă ar învia Vlahuţă şi-ar face „mea culpa” ; a  înfierat comunismul din  ( im ) postura de notoriu profitor şi beneficiar al sistemului ; a trecut de la stânga la dreapta eşichierului politic cu seninătatea şi repeziciunea  cu care a jurat strâmb pe Biblie şi cu care azi, uitându-se în ochii uimiţi ai cetăţeanului, îi subtilizează portofelul, cureau, ceasul şi pâinea de la gură în numele unui iluzionism economico-financiar.
          Un mare om politic spunea cândva : „ Daţi unui om puterea  şi o să-i  vedeţi caracterul !”
          Acum, ca treziţi dintr-un somn de decenii, românii care au avut în tot acest răstimp „pâinea” şi „ cuţitul „ votului  în mână, poate încep să înţeleagă,în sfârşit, pe mâna cui au dat puterea, pe mâna cui a încăput ea. Din perspectiva ultimilor 15 ani, este tot mai clar că au dat-o unui om cu vocaţia gâlcevei şi a răului în sânge, unui om fără onoare, fără morală şi scrupule şi fără Dumnezeu, fără  răspunsuri adecvate la provocările vremii, incapabil să-şi înţeleagă menirea  şi să se ridice la înălţimea  importanţei istorice a funcţiei şi a momentului şi mai ales, fără putinţa şi voinţa de  a arăta  un „ azimut” corect şi credibil corăbiei bete  care este România de azi. În plus, ca şi cum n-ar fi fost prea destul, mânat de o tentaţie primitivă, îndeobşte la îndemâna celor aflaţi în conflict toată viaţa cu tocul, călimara şi rafturile bibliotecilor, specimenul are, mai nou, aere de „tătuc” şi nostalgia  marelui geniu al Carpaţilor din învăţăturile şi năravurile căruia  a „ supt „ în trecut. De ce tradiţie, de ce bicameralism  când ne putem întoarce  foarte bine la Marea Adunare Naţională ?  Îl încorsetează prevederile  unei Constituţii  care n-a fost croită pe măsura taliei lui epocale ? Păi, să facem repede alta care să cadă definitiv în genunchi în slujba egocentrismului său fără seamăn ! E nevoie de  pluralismul vocilor, de restabilirea criteriilor valorice, de specialişti şi expertiză  în faţa situaţiilor de criză ba, chiar de răscruce de drumuri a lumii ? Ei, aş ! Poveşti ! Doar el are soluţii, numai el este monopolistul adevărului şi al căilor de trasat, de urmat !
         Toate astea într-o Europă un pic cam surdă şi un pic cam  mioapă  excedată şi ea de problemele ei de „familie „ şi într-o ţară , se vede treaba, nevindecată încă de cicatricele celor trei dictaturi. Şi pentru că tot se poartă moda recursului la istorie  cu dese referiri şi inevitabile exagerări  la Republica de la Weimar şi ascensiunea lui Hitler, să-l coborâm mai degrabă pe tărâmul realităţilor istorice româneşti, dacă tot suferă de tentaţia unei a patra dictaturi în România. Nu de alta dar în felul acesta o să-şi poată vedea mai bine „ lungul nasului „ precum şi diferenţele de potenţial şi statură. Să-i amintim deci că regele Carol al II-lea, cu toate tarele şi păcatele lui, era un „ tip” inteligent şi instruit. ( aflat în exil la vremea când Cotul Donului şi însăşi  cotitura războiului
erau departe şi nimic nu prefigura deznodământul ştiut, el face o previziune  cutremurătoare : că  ruşii vor câştiga războiul  şi că România va cădea în sfera de influenţă  sovietică ! vezi Jurnal şi Memorii  ) .   Vedeţi  cumva vreo asemănare ? Nicidecum ! Antonescu, ( ah, iată un nume care-i dă frisoane ! ) prins în menghina unui context istoric nefericit, avea, mai presus de toate , ca-rac-ter ! Aici, alăturarea chiar nu suportă nici un fel de comparaţie !
           Cât despre  Ceauşescu  şi viclenia lui tărănească care l-a făcut în epocă  partener onorabil, credibil al marilor oameni de stat ai vremii, asemănarea  nu s-ar  putea ridica vreodată mai sus de genunchiul broaştei de la Snagov !
            El seamănă doar cu el însuşi, e egal cu sine, cu propria-i suficienţă şi micime. El n-are decât exerciţiul şmecheriei  grosiere şi vulgare, şmecheria ridicată la rang de virtute politică . Atât !! Ori, numai cu şmecheria poţi, cel mult, să iluzionezi şi să „ îmbrobodeşti” vremelnic mulţimile,poţi să atentezi la instituţiile statului democratic un timp, dar nu poţi trece cu ea nici „pustiul”, nici criza, nu poţi vindeca  nici greaţa, nici lehamitea  şi nici disperarea. Nu, el face parte din categoria altor accidente, altor toane şi capricii ale istoriei.
            Prin comportament şi limbaj, prin dispreţul manifest faţă de tot ce înseamnă dialog real, constructiv, altul decât cel avut cu sicofanţii, prin instaurarea unei stări de asediu şi continuu război între palierele fundamentale ale statului, prin inginerii de culise  cu care, fie subminează , fie configurează majorităţi parlamentare arbitrare, artificiale, în beneficiul  propriului interes îngust şi meschin, el nu este nimic altceva decât  CANALIA POLITICĂ perfectă ! E arhetipul ei !
            Şi apropos de recursul la istorie. Mă gândesc ca nu cumva vreun consilier mai slobod la gură şi mai imprudent să-i şoptească într-o zi  că naziştii şi-au incendiat intenţionat Parlamentul.( Reichstagul ). Mai ştii?  La mintea şi la instinctele lui e în stare de orice ! Pentru că cine a incendiat cândva rada unui port prin străini, din şmecherie şi iuţeală de mână, e capabil oricând să dea foc unei ţări . Atenţie, deci, oameni buni ! Opriţi-l  cât nu-i prea târziu !!!


                                                                                ioan viştea




marți, 10 ianuarie 2012

sacrificiul vacii

eu i-am zis mamei să nu cumva să cumpere capră, că fug de-acasă. am continuat să avem vacă şi trebuia să mă duc cu ea la păscut. mersul cu vaca la păscut era o treabă de copil sau de om bătrân. dacă nu, dădeai vaca la văcar şi văcarul păştea vacile pe islaz. islazul avea iarbă pe el la început, primăvara, când se deschidea oficial, era chiar o mică festivitate, îţi venea să te dai peste cap în iarbă de bine ce îţi părea că s-a deschis islazul. pe urmă, iarba dispărea, vara islazul era ars de soare, mai păstra doar o vagă nuanţă verde. seara, vacile veneau pocâltite de foame, cu ochii mari, speriaţi. se cunoaşte f.uşor dacă o vacă are ceva în stomac, sau îi chiorăie maţele, după cum burta ei este rotundă sau i se observă oasele şoldului  prin piele şi un gol mare dedesubt. vaca flămândă nu are lapte, dar dacă n-are cine să se ducă cu ea la păscut, o dai în continuare la văcar, ce să faci. sau o vinzi la oraca. la oraca, taie vaca şi face din ea salam, dracu să-i ia pe ăia care-l mănâncă. la oraca te duci cu vaca de lanţ, mergi pe jos pe câmp prin dâmbovicioara, n-o s-o iei pe asfalt, să ocoleşti, şi la titu, gata, ai ajuns la oraca. te întorci acasă fără vacă şi povesteşti vreo lună cui te întreabă şi chiar dacă nu te întreabă cum ai mers cu vaca pe drum atâţia kilometri şi vaca tot trăgea săraca la iarba de pe margine şi mergeai şi mergeai şi vaca până la urmă înţelegea. la dâmbovicioara, opreai la puţ, puţul ăla din care curge apă rece printr-o gaură în ghizd, şi beaţi apă rece şi tu şi vaca. mai era puţin până la titu. la oraca îţi cântărea vaca, te trimitea s-o legi unde aşteptau şi alte vaci la tăiat, te întorceai să te scrie în registrele lor câţi bani ai de luat şi, când plecai, urla vaca după tine, săraca, nu mai mugea, urla. ce să fac, dacă nu mai am pe nimeni să se ducă cu ea? dacă nu mai era bună de lapte? dacă nu mai făta de vreo doi ani? după caz.

luni, 9 ianuarie 2012

specific naţional. sau multinaţional

comunismul ni l-au adus ruşii pe tancuri. noi n-avem nicio vină, noi eram cu oile şi doineam mioriţa din fluieraşul de os, de soc sau de fag, cum se nimerea, iar istoria dădea peste noi ca un jeep peste un amărât de logan.
unii dintre noi au colaborat cu ruşii care ne-au adus comunismul, au colaborat cu dej, cu ceauşescu, cu securitatea, dar ce vină au ei? au colaborat şi ei, au luat şi bani pt asta, aşa era sistemul, ce să faci, aşa se câştigau banii atunci, făcând rău semenilor tăi, băgându-i prin puşcării, sau doar procopsindu-i cu un dosar ca un bolovan legat de gât. aşa e viaţa, ne ridicăm pe cadavrele altora. ca gazaţii de la auschwitz.

istoria e de vină, nu ne lasă în pace. noi n-am vrut nimic, nici război cu romanii (sau cu dacii, depinde de perspectivă, dar parcă dă mai bine dacismul, nu?), nici cu migratorii, noi n-am vrut feudalism, noi n-am vrut capitalism, noi n-am vrut comunism, noi nu vrem capitalism din nou. noi n-avem nicio vină, de vină sunt alţii.

bine, turnam la securitate (unii din noi), scriam romane la comanda socială şi de partid, laudam colectivizarea şi naţionalizarea, lăudam ctitoriile comuniste, canalul dunăre-marea neagră unde au murit zeci de mii de oameni nevinovaţi, dar ce, o făceam din convingere? altceva aveam noi în sufletul nostru. aveam gândire evazionistă, ascultam europa liberă, purtam blugi şi plete ca-n occident, dar turnam la securitate ca-n orient. aşa e specificul nostru naţional. avem personalitate dublă, aşa rezultă din cărţile noastre de istorie, îi băteam pe turci de câte ori îi prindeam prin rovine şi noroaie şi bălţi şi apoi îi cocoşam cu desagi plini cu mahmudele şi icuşari. tribut, de! ca să nu uite cum i-am snopit în bătaie. aşa suntem noi, dar ce suflet avem! ce poeme scoatem din suflet! da, turnam la securitate (unii din noi), luam banii pe turnătorie, ne îmbătam din banii ăia, observaţi drama noastră? dar ce poeme scriam după aia!
bune de premiat.

marți, 3 ianuarie 2012

numele meu este dmitri. nu al meu, al lui robert mîndroiu

prima carte citită în 2012 era începută din ultimele zile ale lui 2011, pot spune că am trecut anul (şi) împreună cu dmitri miticov, numele meu e dmitri, ed. paralela 45, apărută în 2010.
o carte neapărat de citit pt cine iubeşte poezia, poezia românească anume, poezia nouă în special.

dmitri miticov a fost mai întâi un nume pe situl literar agonia, unde pre mulţi îi acuza că-l copiază. nu ştiu cât adevăr şi câta strategie publicitară o fi fost în treaba asta. pe urmă, dmitri a venit pe clubliterar, aici remarcându-se prin acuzaţii de cerşetorie la adresa unor texte postate. la un momendat, un text de-al meu a primit şi el eticheta buclucaşă. relatez asta pt a înţelege, eu şi cititorii blogului meu, ce vrea să însemne cerşetoria. era vorba în textul meu de o discuţie cu tatăl lui sorin stoica, prozatorul mort tânăr de cancer, iar lui dmitri i s-a părut că eu folosesc drama familiei stoica, adică o dramă reală, în scopuri literare, respectiv impresionarea cititorului.

şi acum să vedem ce relatează dmitri în cartea lui. de fapt, ce piese de puzzle ne oferă el ca să ne construim povestea: dubăsari şi corjova, dincolo de nistru, dmitri şi familia lui (fratele andrusha, mama tatiana, tatăl victor), vecinii şi copiii sau nepoţii lor, gardiştii ruşi şi crimele lor (violuri, oameni împuşcaţi, oameni omorâţi cu ciocanul în cap); satul moacşa, în românia (l-am căutat pe hartă, e pe lângă braşov, prin secuime), emma şi erika, prima fiind oarecum iubita lui dmitri, cealaltă fiind prietena emmei, victima abuzurilor sexuale ale chiar tatălui ei, nişte băieţi cu nume ungureşti etc. personaje sunt şi radiohead (des invocată, mai ales cu piesa how to disappear completely), dar şi lucruri concrete sau abstracte: stetoscopul, schizofrenia, lacul nostru, ţeava galbenă de la corjova (de gaze ruseşti, presupun), creionul chimic, lingura de inox etc. obiectele sunt la fel de importante ca şi personajele vii sau moarte, în sensul că beneficiază de atenţie egală, dacă nu sporită, din partea conştiinţei care narează, fie aceasta dmitri, fie andrusha. de fapt, existenţa unei a doua voci, cea a lui andrusha, are rolul ochiului exterior cu care este privit dmitri.
toată povestea aceasta este livrată cu mijloacele prozei (textele sunt antologate şi la proză şi la poezie!), mai puţin coerenţa story-ului. de fapt, e greu de spus că există un story, mai curând există memoria unor fapte, un background ceţos, întunecat, atroce. chiar amintirile jocurilor copilăreşti sunt atroce. personajele asociate cu un anume loc îşi permit să circule şi dincolo, aşa încât nu ştii sigur dacă viaţa este trăită sau doar visată, mai exact trăită ca un coşmar.
vocea care intermediază între realitatea textului şi realitatea noastră, a cititorilor, o face fără vreo urmă de participare afectivă, ci la modul mecanic al aparatului care emite muzică fără ca asta să-l sensibilizeze pe el ca emiţător, să-l oripileze, enerveze, entuziasmeze, indigneze sau orice altceva doriţi. aşa cred că încearcă să evite dmitri miticov cerşetoria.
cartea este şi un spectacol de tehnici literare. timpul curge sau se opreşte, se dilată sau se contractă, obiectivul aparatului de filmat caută panorame sau se opreşte pe detalii, aşteptările comode sunt întoarse pe dos, notaţia realistă conlucrează cu imaginarul dezlănţuit etc. un deliciu să citeşti şi să găseşti chestii. mi-ar trebui mult timp să le spun.

duminică, 1 ianuarie 2012

pe pielea crudă a lui 2012

afară e soare, călduţ, cer senin, parcă a venit primăvară în această parte de lume. a venit un an nou, a venit şi primăvara, ia te uită!
e prea frumos să fie adevărat, şi noi ştim că nu este.
aşa şi cu urările de început de an. politicieni la putere, finanţişti, oameni de afaceri precum şi hoţii de buzunare ne-au atras atenţia să ţinem bine de bani în 2012, că 2011 a fost o glumă nereuşită pe lângă ce va fi.
adică ne-au spus mai întâi asta şi apoi ne-au urat un nou an bun.
pt că ei ştiu că oamenii, de când au învăţat să inventeze viitorul,  cred că el nu poate fi decât bun.
iar şmecherii, din această superstiţie a oamenilor, ştiu că pot câştiga.