marți, 22 noiembrie 2011

mâini îngheţate, suflet încălzit

azi noapte a nins, de dimineaţă încă ningea cu fulgi mici, meschini.
nici ninsorile nu mai sunt ce au fost, prima ninsoare trebuia să fie cu fulgi mari şi rari, ca în compunerile şcolare, ca în  manualele de citire.
noroc că e marţi, zi metodică. dar chiar şi aşa trebuia să merg la piaţă, iar piaţa e hăt, la vreo câteva sute de metri, vreo cinci. ia-o pe jos, nenică, recită în gând sau printre dinţi balada cauciucurilor de iarnă, în rezumat cam aşa: n-am.
pe stradă, impresia a fost că mulţi ştiau balada, dar nu păreau afectaţi. poliţie pe străzi, nexam.
vânt rece, de-ţi dădeau lacrimile. am încercat la hală, care e mult mai aproape, dar la hală nimeni, frate. la unu mai, piaţa centrală, oameni zgribuliţi încercând să vândă ceva altora, la fel de zgribuliţi. nu-mi place să mă uit în ochii oamenilor care aşteaptă în frig să vândă ce au de vândut, simt o presiune ciudată, poate ridicolă.
- asta ne trebuia, iarna, că lemne şi porc avem!
îmi place umorul lor, negru. umorul nostru. la asta chiar suntem tari. hai acasă, mâini îngheţate, suflet încălzit. 

luni, 21 noiembrie 2011

la pisici un an de viaţă înseamnă şapte ani omeneşti

astăzi blogul la care tocmai vă uitaţi împlineşte un an.
mult şi puţin.
îmi dau seama că ar trebui să fac ceva, dar ce.
ce faci cu un blog de un an? îi iei moţul?
îl închizi?

joi, 17 noiembrie 2011

greu de găsit

cred că am citit pe undeva că prietenul cel mai bun e cel împreună cu care poţi să taci.
sau poate nu.

joi, 10 noiembrie 2011

tovarăşu bou

comentatorii care folosesc apelativul tovarăşe, crezându-se domni... ar trebui să se mai gândească.
sigur că intenţia este de a fixa o etichetă infamantă, dar de la intenţie la realizare mai e...
de fapt, zicând cuiva tovarăşe te asociezi cu persoana, eşti alături de ea.
în liceu, liceul meu purta numele celebrului pictor al carelor cu boi, directorul îi alinta pe cei păstoriţi de el boii lui grigorescu.

marți, 8 noiembrie 2011

nişte ţărani depresivi

chiar acum din crâng venii
şi c-o veste bună...

ăăă, nu chiar din crâng.
de la policlinică, de fapt.
iar vestea, iată care este: ţăranul român nu mai este prost ca la rebreanu, greu de cap ca la preda (cu excepţia lu tata, fireşte), sucit ca la velea, pitoresc ca-n baragan.
nu, frate, s-a emancipat, acum e diabetic şi depresiv.
boli boiereşti.
să nu fii boier, că te ia mama dracului!
păi, să nu fii, dar dacă ai diabet şi eşti depresiv, poţi să te pui contra?
contra mersului lumii?
mergeţi la policlinică şi priviţi cozile de la cabinetele nutriţioniştilor şi psihologilor. majoritatea pacienţilor o formează oamenii veniţi de la ţară din noapte, cu mult înainte de deschiderea uşilor spre sănătatea pe reţetă. stau pe băncile lungi de pe holuri, aşteaptă cu orele, şi-şi împărtăşesc unii altora leacuri şi compoziţii de ceaiuri. nu ştiu câtă încredere au în pastile şi diete alimentare, am bănuiala că destul de puţină. o să-i oprească doctoru să mănânce din porcii lor? să bea din vinu lor? da, ce, au omorât pe mă-sa?
mersul la doctor e doar aşa, un ritual. că de murit, mori când îţi vine ceasul. de unde ştii tu, mă, paştele şi grijania! ă, de unde?


literar vorbind însă,  cărţile cu ţărani proşti, sau şmecheri, sau hoţi, sau pur şi simplu răi nu mă mai interesează. aş vrea cărţi cu oameni, iar dacă e să fie cu ţărani, ei să nu fie etichetaţi din capul locului de naratorul care ne face cu ochiul de deasupra capetelor lor. urăsc naratorul ăsta, sunt sătul până peste cap de el.

duminică, 6 noiembrie 2011

suntem într-o boabă de chihlimbar cenuşiu

un reflex nou: repede cu ochii pe geam, dimineaţa când mă trezesc. căci nu mi-am cumpărat cauciucuri de iarnă. în prima dimineaţă când voi vedea alba aşternută pe jos, la drum, tovarăşi! cu fruntea sus spre staţia de microbuz, ca la douăzeci de ani, cum zice un cântec.
am aproape un fel de nerăbdare, de febrilitate a aşteptării viitorului care vine dinspre trecut. mă va bate din nou vântul prin staţii, voi petrece timpul cu vine? nu vine? voi fi din nou în priză directă cu lumea, voi socializa cu prietenii mei, navetiştii. şapte kilometri matinali în microbuzul cu ştiri cotidiene despre varza pusă la butoi, despre preţuri, despre ăştia care ne guvernează, despre ce-a fost aseară la televizor. ca să zic aşa, de-abia aştept.
astăzi e duminică dimineaţa, nu se pune problema. am pus pe aragaz ibricul, ibricul cel nou!, şi mă uit pe fereastră. centrala merge, în apartament e cald, afară e recele neiertător de noiembrie, vine anotimpul neîndurător ca trenul annei karenina.
vârfurile plopilor de dincolo de blocuri se mişcă uşor, ca o ameninţare, aerul are o consistenţă cenuşie, gelatinoasă, norii se duc undeva unde au altă treabă. pe aici n-au de făcut decât să micşoreze orizonturile, să ne delimiteze spaţiul la  strictul necesar deasupra capetelor.
nu mişcă nimic şi nimeni, nu aud un sunet în parcarea de ciment, nici pe câmp cât îl văd printre blocuri, pe şoseaua de centură a oraşului trec maşini cu zgomote impersonale de motoare din altă lume din care vin şi în care se duc. noi ne consumăm încet bula de aer din boaba de chihlimbar.