joi, 4 decembrie 2014

nicolae manolescu despre marin preda

În vreme ce Zaharia Stancu este aproape uitat, Marin Preda a avut, după 1989, șansa unei revizuiri serioase. Și care n-a vizat, ca în majoritatea cazurilor, comportarea publică a omului, ci opera literară. După două decenii, revizuirea pare să fi depășit pragul critic. Declanșată deja în 1990 de Ion Negoițescu și Gheorghe Grigurcu, urmată de S. Damian, ea poate fi socotită ca și încheiată în 2004, odată cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat Marin Preda și mitul omului nou. O explicație pentru această prioritate va fi stat și în iritantul cult al lui Preda, întreținut uneori chiar de unii din contestatarii de azi, în care critica a văzut în trecut nu doar un mare scriitor, dar și un reper moral. Un astfel de statut i-a fost conferit și lui Stancu, socotit, nu fără temei, cel mai bun președinte al Uniunii Scriitorilor, dar care însă nu s-a putut bucura de el în lipsa unei revizuiri a operei.
Este ceea ce n-au înțeles adversarii revizuirii: fără o relectură critică, nu există o viață de apoi a operelor. Cazul tipic de orbire este persistența interpretării ca un act de curaj civic a articoluluiObsedantul deceniu de la jumătatea anilor 1950, reluat în volum în 1971, probabil fiindcă titlul reprezenta cea mai nimerită etichetă pentru perspectiva literaturii asupra perioadei, pe când, în fond, articolul spunea cu totul altceva: „Nu cumva ei (autorii teoriei hiatusului din anii de realism-socialist – n.n.) ar fi vrut ca, în timp ce imensa majoritate a poporului, dornică de transformări, căuta o formulă nouă de existență socială, scriitorul să-și tragă obloanele la ferestre și să continue literatura dintre cele două războaie?” Obsedantul text n-a fost niciodată revizuit.
Ce rămâne, așadar, din proza lui Preda? Cu siguranță nuvelele din Întâlnirea din pământuri și Moromeții. Nuvelele anilor 1950 au fost deja înghițite de uitare. Nimeni nu s-a străduit nici măcar să le revizuiască. Triumful realismului-socialist este deplin în Desfășurarea și în celelalte. În romanele din anii 1960-1970, de la Risipitorii la Cel mai iubit dintre pământeni, zațul realist-socialist continuă să lase cititorului contemporan un gust rău. Nu încape îndoială că, fără acest tribut, Preda ar fi fost un mare romancier. Dovadă stau nuvelele de la debut, care introduceau în proza noastră rurală o manieră narativă comportistă, care l-a luat prin surprindere pe Lovinescu, la lectura schiței Calul. Absența oricărui comentariu naratorial îi va deruta pe critici și mai târziu.
Preda îi citise pe Steinbeck și pe Caldwell, maeștrii comportismului, încă din anii 1940, când debutase. Era la mijloc o obiectivitate nemaiîntâlnită nici chiar la Rebreanu. El îl făcea apoi pe țăran să vorbească precum în realitate. Dacă limba orășeanului din sud o descoperise Caragiale, limba țăranului moldovean al lui Creangă sau Sadoveanu ori al celui ardelean al lui Rebreanu era creația personală a autorilor, nicidecum idiomul local autentic. Abia în prozele de început ale lui Preda țăranul din sudul țării vorbește pe limba lui.
Moromeții ar fi putut fi o capodoperă, dacă Preda ar fi reușit să armonizeze cele două volume, scrise la interval de treisprezece ani, în epoci istorice diferite. Volumele se deosebesc și ca întindere, și ca formulă. Acțiunea din primul se întinde pe două săptămâni, din care o zi și o noapte ocupă jumătate din volum. Acțiunea din al doilea cuprinde un deceniu și jumătate, din 1945, când Moromete, ultimul țăran tradițional, descoperă pentru scurt timp vorba „beneficiu”, până în jur de 1960, când colectivizarea agriculturii e considerată încheiată. Romanul psihologic face loc unuia social. E curios că nu în plin realism-socialist concede Preda socialului rolul principal, ci tocmai atunci când nimeni nu i-o mai cerea. Tot așa cum Eugen Barbu, autor, în Groapa, în 1957, al unuia din cele mai puțin îndatorate realismului-socialist romane, plătește tributul, cuvenit cu un deceniu în urmă, în Șoseaua Nordului și în Facerea lumii, la începutul anilor 1960.
George Geacăr va fi de părere că vocea supratextuală din Moromeții, absentă în nuvelele de debut, este una caracteristică realismului-socialist, de care Preda se folosește ca să interpreteze „starea unui sat al anului 1937 prin prisma luptei de clasă a anilor 1950”. Și alții au remarcat jumătatea de pas înapoi făcută de Preda după interzicerea Întâlnirii din pământuri. În terminologia politică de după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici, Ion Cristoiu a vorbit de „normalizare”. Aceasta consta tocmai în revenirea supratextului naratorial care ilustrează prin Ilie Moromete teza marxistă a sărăcirii satului românesc în secolul XX.
Moromete e un țăran cu totul atipic pentru un proces care a avut alte cauze și alte consecințe. Problema lui este inadecvarea la realitatea economică a timpului, atât înainte de război, cât și după aceea. El trăiește în contratimp cu o istorie pe care n-o înțelege, nici când se duce la munte să vândă grâu, nici când își apără cele opt pogoane, oile, caii, căruța, ceea ce, în epocă, era departe de a însemna sărăcie, de feciorii cei mari care tânjeau să plece la oraș. O prejudecată generală a criticii este că personajul își pierde odată cu istoria seninătatea. Dar când a fost senin Moromete? Ceea ce pierde el pe parcursul timpului este capacitatea de a se complace în nepăsare și în măruntele satisfacții cotidiene ale unui țăran care nu ducea lipsă decât de plăcerea de a munci. El este un om al otiului, care își pierde răbdarea, când descoperă că istoria însăși intră într-un ciclu care îi este cu desăvârșire străin. Mai cu seamă la urmă, când, bătrân și părăsit de copii, e plimbat cu roaba prin sat ultima oară, pare să dobândească acea statură tragică de care realismul cam gospodăresc al lui Preda l-a lipsit de-a lungul dramaticelor evenimente din partea a doua a romanului. Moromeții posedă încă destule calități literare ca să poată fi citit. Personajul principal este, în multe privințe, memorabil.

luni, 17 noiembrie 2014

cronica ioanei dunea din revista lolita

·         HOME
“george geacăr se poate să-mi faci aşa ceva?”
Dacă în “zoom. gaura de vierme” George Geacăr părea convins că “despre disperare/ aş vrea să vorbesc/ dar despre ea nu se poate spune nimic/ chiar nimic”, volumul publicat anul acesta, “foarte foarte aproape”, îl infirmă. Din disperarea bolii şi degradării fizice apare unul dintre cele mai pline de vitalitate poetică volume ale ultimilor ani în literatura română. Nu e o surpriză pentru cititorii obişnuiţi cu poezia lui George Geacăr că autorul ştie să scrie, că este extrem de meticulos şi responsabil, atent şi la cele mai mici detalii textuale şi preocupat de construcţia volumelor. Nicio concesie nu face nici în acest volum. Dimpotrivă, veţi fi surprinşi de tonul unitar, de o textură verbală aparent simplă, dar migăloasa şi indestructibilă. Sub aparenta unitate de ton şi disciplină discursivă pe care o datorăm profesionismului poetului, se află un conglomerat de trăiri la limită şi vibraţii: “sarcasmele, luciditatea, melancolia tăioasă, simţul luptei”. Cum foarte bine observă Dan Sociu pe coperta a patra “iadul organelor i-a ascuţit lui Geacăr instinctele şi toată energia i s-a strâns în minte ca un pumn care loveşte, şi nu numai să se apere, să atace”, nu pe şantaj emoţional merge Geacăr, nu pe impresionarea cititorului cu orice preţ, pe tânguire, ci pe asumare. Cu toate etapele pe care le implică: şocul diagnosticului, etape de abandon, luptă, resemnare, egoism. Într-un interviu recent în “Poets&Writers”, Edward Hirsch vorbeşte de necesitatea distanţării, a scrie din miezul durerii conducând la incoereneţă. Total de acord, mai ales că în anii din urmă am avut câteva volume (de debutanţi şi nu numai) care au mizat totul pe experienţa traumatică, însă rezultatul textual a fost indecent. Conformaţia poetică a lui George Geacăr este cu totul diferită şi se poate spune că prin “foarte foarte aproape” se reabilitează poezia suferinţei.
Desemantizare
“aici nu ţi se întâmplă nimic”, “iau pastilele şi mă gândesc regulat la nimic”, “eu şi cu mine stăm la fereastra/ de la spitalul fundeni. şi nu vedem nimic/ şi n-auzim nimic”. Scurtcircuitarea legăturii cu exteriorul conduce la desemantizare. Pot fi urmărite în volum cele 3 etape: golirea de sens “mi-au estimat prima dată un diagnostic pe holul/ spitalului din târgovişte – leucemie./ şi m-am sprijinit de perete. pe urmă m-am dus în pat. am aşteptat/ semnale. corpul era indiferent/ creierul nu ştia ce să zică”, abisul asemantic “oamenii fac lucruri/ pe care nu le înţelegem deloc/ de la un timp” şi resemantizarea: “liniile de pastile luate una câte una şi insulina/ injectată în burtă la ore fixe/ dau sens. orele se scurg cu rost/ indiferent dacă faci sau dacă nu faci ceva”. Acesta este, de fapt, şi marele atu al volumului care este perfect gradat şi care “te prinde”datorită unei abilităţi de dozare şi organizare a materiei poetice proprie doar autorilor foarte buni. Avem în 60 de pagini istoria degrădării (deloc plată si previzibilă), a vieţii de dinainte şi de după leucemie, a disperării (iată ce frumoase versuri: “nervii sunt ca sârmele/ pline de zăpadă/ cu burta la pământ”),a încercării de a înţelege, dedublându-se, dovada inteligenţei autoscopice, şi salvându-se de discursul liric sentimentaloid atât de riscant pentru o astfel de tematică şi în capcana căruia s-a aluncat deseori cu naivitate în poezia recentă. Atrag atenţia în “foarte foarte aproape” asupra unui mod ideal de a nu cădea în sentimentalism/ patetism/ văicareală pe care George Geacăr îl stăpâneşte şi îl dovedeşte în repetate rânduri: fără anevoiasă pregătire retorică, amănuntelor li se deschid culoare metafizice ca în “ce rămâne”: “începuse să-mi placă să umblu vara/ pe ici pe colo. îmi cumpărasem fiesta./ ar ramâne cortul sacii de dormit şi saltelele/ pneumatice/ şi pompa de umflat saltele. cutia frigorifică/ şi termosurile pentru cafea caldă.// puse pe şifonier sus/ şi pline de praf”. O tensiune emotivă sub care se poate ghici mocnirea unei nevroze: “ e un moment în serile de ianuarie când/ se aprind/ luminile/ în bucureşti şi ne uităm pe/ fereastră şi poate ne gândim/ dacă. sau e ceva confuz nu/ ne gândim la nimic decât nodul/ gâtului se mişcă în sus”. Probabil că alţi poeţi în astfel de situaţii ar fi deraiat violent şi ar fi rupt traseul monoton prin scurte congestii. Nu bufeuri pasagere sunt poeziile lui George Geacăr, oricât de simple si cvasiaforistice ar părea “cafeaua de dimineaţa/ dupa atâta timp/ e ca solveig”.
“noua panglică a morţii în păr” (Charles Simic)
E greu de crezut că, fără complicate mecanisme retorice, fără volute enumerative care să imprime cititorului cât de intens te doare, ai putea scrie o poezie a suferinţei. George Geacăr se dezice de tot acest travaliu şi se rezumă la autencitatea care vine din confesiune şi din sarcasm: “ei bine/ sunt o persoana cu handicap/ aşa a stabilit/ o comisie de medici experţi”, “am arterită diabet/ leukemia. câteodată inima/ zece cu şase/ nouă cu cinci. poate crede că e de vină şi ea. pun mâna/ în dreptul ei/ să se simtă mai bine/ să avem comunicare şi noi”. E greu de crezut că o poezie cu “perfuzii cu antibiotice cu dureroase puncţii medulare” poate să placă atât de mult fără ca cititorul să fie vreun morbid, ci doar pentru că e bine scrisă şi atât de versatilă ca trăiri: “trebuie zen/ să rezişti (…) sigur că e egoism. egoismul vital”, renunţare “îmi imaginez haite de blaşti/ bântuind întunericul venelor mele. leucocitele trombocitele eritrocitele/ sunt îngrozite. iar eu nu pot să fac nimic pentru ele. doar să dorm/ să aştept să mă ocupe anarhia definitiv”, proiecţii “o să merg cu ei prin oraş la primăvară”,obişnuita şi confortul: “m-am dus şi m-am întors cu cafeaua/ de la automat am simţit un fel de confort ca/ de staţiune”, uneori cu irizaţii psaltice: “aşa stau faţă în faţă cu lumina aia/ strălucitoare/ nu-mi dau seama/ dacă primeşte mesajul meu./ şi ce are de gând”.
George Geacăr este un foarte bun observator şi estimez că ar putea scrie o bună proză realistă. “foarte foarte aproape” cuprinde intrevenţii ale colegilor de salon, fiecare cu inflexiunile lor particulare, configurând o lume diversă, unită doar de suferinţă: pragmaticul domnul d. de la salonul 101 fundeni, damna g. o femeie tânără a făcut recădere după transplant, un ţigan cât un urs care a făcut chimioterapie, domnul c. care a obţinut trimitere in israel pentru transplant, domnul r., fost muncitor de la 23 august, şi domnul m, din drăgăşani, prieten. Unii apar doar într-un vers, alţii trec prin mai multe texte în tonuri contrastante, în spatele lor fiind caractere de o diversitate fascinantă. Sunt secvenţe în care temperamentele sunt mai puternice ca iminenţa dezastrului, mici blankuri, respirouri “d-l din drăgăşani şi d-l r nu m-au primit/ în baia lor/ eu nu le-am lăsat cuptorul cu microunde când am plecat/ acasă.”.
“foarte foarte aproape” este şi unul dintre cele mai autentice volume de poezie socială: colapsul sistemului sanitar, criza medicamentelor, mafia finanţărilor “nu oricine/ obţine o suta de mii de euro de la cnas/ mie nu cred/ că mi-ar fi dat.// dacă ai bani se rezolvă/ zicea vecinul de pat de la drăgăşani. el nu avea nici pentru şpagă/ centrele de recoltare de masa eritrocitară/ şi trombocitele nu-i trimiteau nimic. suferea ca un câine.”, legendele urbane: “există medicamente noi pentru/ leucemie. au fost inventate dar/ nu intră în circuit/ pentru că ar falimenta pe alţi fabricanţi”, indiferenţa personalului sanitar “doctoriţe/ nesimţite în cabinete lânga cafele/ indiferente la cozile/ de la uşile lor” sunt văzute din interior cu intensitate lucidă, fără a fi inchizitorial, ca prin obiectivul lui Cristi Puiu.
Cred că rareori s-a scris mai cutremurător despre moarte ca aici:”domnul d. a lăsat o/ cutie de brânză topită iaurturi şi/ o ciorbă de perişoare – presupun – într-un plastic. noi ne-am tras/ pachetele din frigider/ ceva mai departe de pachetele lui. ale lui au rămas/ într-un colţ singure pe raftul de jos”
Fie şi numai pentru versurile acestea, “foarte foarte aproape” îl poziţionează pe George Geacăr în prima linie a poeziei româneşti contemporane.
(apărută în revista lolita, chişinău, nr.1)


miercuri, 8 octombrie 2014

ioana dunea despre foarte foarte aproape

Dacă în “zoom. gaura de vierme” George Geacăr părea convins că “despre disperare/ aş vrea să vorbesc/ dar despre ea nu se poate spune nimic/ chiar nimic”, volumul publicat anul acesta, “foarte foarte aproape”, îl infirmă. Din disperarea bolii şi degradării fizice apare unul dintre cele mai pline de vitalitate poetică volume ale ultimilor ani în literatura română. Nu e o surpriză pentru cititorii obişnuiţi cu poezia lui George Geacăr că autorul ştie să scrie, că este extrem de meticulos şi responsabil, atent şi la cele mai mici detalii textuale şi preocupat de construcţia volumelor. Nicio concesie nu face nici în acest volum. Dimpotrivă, veţi fi surprinşi de tonul unitar, de o textură verbală aparent simplă, dar migăloasa şi indestructibilă. Sub aparenta unitate de ton şi disciplină discursivă pe care o datorăm profesionismului poetului, se află un conglomerat de trăiri la limită şi vibraţii: “sarcasmele, luciditatea, melancolia tăioasă, simţul luptei”. Cum foarte bine observă Dan Sociu pe coperta a patra “iadul organelor i-a ascuţit lui Geacăr instinctele şi toată energia i s-a strâns în minte ca un pumn care loveşte, şi nu numai să se apere, să atace”, nu pe şantaj emoţional merge Geacăr, nu pe impresionarea cititorului cu orice preţ, pe tânguire, ci pe asumare. Cu toate etapele pe care le implică: şocul diagnosticului, etape de abandon, luptă, resemnare, egoism. Într-un interviu recent în “Poets&Writers”, Edward Hirsch vorbeşte de necesitatea distanţării, a scrie din miezul durerii conducând la incoerenţă. Total de acord, mai ales că în anii din urmă am avut câteva volume (de debutanţi şi nu numai) care au mizat totul pe experienţa traumatică, însă rezultatul textual a fost indecent. Conformaţia poetică a lui George Geacăr este cu totul diferită şi se poate spune că prin “foarte foarte aproape” se reabilitează poezia suferinţei.

joi, 2 octombrie 2014

aștept


păi dacă nu sunt aprins
cum să mă caute
pe întuneric.

păi dacă acoperișul e spart
cum să caute adăpost

tocmai la mine


miercuri, 1 octombrie 2014

expert

sunt expert
în administrarea
puținului.
la fel de bine
mă voi descurca și
cu nimicul

sper

marți, 16 septembrie 2014

debutul

Invitat CDPL – George Geacăr (despre debut)

frecventam cenaclul revistei amfiteatru condus de poeta Constanța Buzea. în paralel, îi duceam poetei grupaje pe care le citea pe loc, îmi spunea părerea ei și mi le așeza în sertarul biroului. după un timp, mi-a propus să citesc în cenaclu, toamna lui 1978. mă avertizase că dacă-mi vor lua capul, nu mi-l va putea pune ea la loc. am citit, nu mi-au luat capul, ba chiar mi-au lăudat unele texte. așa că am considerat că e timpul să ies mai în larg, să merg și la alte reviste. una dintre ele era luceafărul, săptămânal care publica multă poezie, și mai bună și mai proastă. și mai pe linia “patriotică”, cu partidul, cu patria, cu iubitul conducător adică. dar ce treabă am eu cu asta, mi-am zis. eu n-o să scriu de-astea. la luceafărul, pe holul casei scânteii, era o băncuță de lemn unde așteptau la coadă “pacienții”, tineri ca și mine, veniți la consult de talent. consultanții erau poeții Grigore Hagiu, Ion Gheorghe și Mircea Dinescu, depinde pe care îl nimereai de serviciu. eu l-am nimerit pe Grigore Hagiu. poetul stătea rezemat în scaun, privind cam dintr-o parte noul intrat în biroul lui. lua textele bătute la mașină, trăgând adânc din țigară, le așeza pe birou și le netezea cu stânga, în timp ce expira lent un nor de fum de țigară spre fereastra deschisă. le ridica foaie cu foaie spre ochi, le selecta apoi pe birou. alesese vreo cinci, exact cinci adică, s-a ridicat în picioare cât era de masiv, s-a aplecat peste birou și mi-a strâns mâna, “ești poet, a zis. altceva ce mai ești?”. i-am zis ce credeam eu că mai sunt. bine, poeziile vor apărea în revista noastră, e debut, nu?
grupajele au apărut în ianuarie 1979, mai întâi în luceafărul și apoi în amfiteatru.

vineri, 12 septembrie 2014

poemul de vineri

dacă e vineri, avem un poem de George Geacăr

jazzman
era unul papazian
pavel
jazzman desăvârșit
pianist
cum numai armenii și țiganii sunt
dar el voia să fie filosof.
papazian avea un covor
o avere ar lua pe el
dac-am trăi în altă țară
nu într-o țară comunistă. zicea
că numai din simpatie
vrea să mi-l vândă
mie anume. dar e vechi mister! ziceam
el zâmbea
ceva se încălzea în noi. dar e prea mare! de două ori
cât sufrageria apartamentului meu!
el murmura
despre atâtea lucruri mari care încap
în lucruri mici.
ce era să mai zic?
am lovit în covor cu piciorul
și a sărit în aer
o feerie irizată de becul din tavan. a!
mister
dacă lovește holera în oraș
de aici din apartamentul tău ne lovește 
cam asta e
cu mistă ppee pă zain grasul.
mi-a rămas de la el un duke ellington
original
și teroarea că-l văd
cu caietele groase de cugetări. a!
ar mai fi faza
papazian și nevasta lui tânără
despărțiți de ușa de la baie
ea în pat
el în cadă
ea bătea să spargă ușa de placaj
el continua să rămână în cadă
și sângele lui tot în cadă era

joi, 11 septembrie 2014

articolul lui khasis

”textele unui cititor despre poeziile unor autori”/ t.s.khasis despre “foarte foarte aproape” de George Geacăr

George Geacăr, FOARTE FOARTE APROAPE, casa de pariuri literare, 2014
sînt unul dintre imbecilii care cred că o carte poate schimba un om în bine, orice o fi însemnînd acest „bine“, ba mai mult, că un text poate fi un nou început. măcar pentru o oră să cîștigi convingerea asta și e sigur că n-o să mori prost, înseamnă că ai descoperit o ieșire secretă pe care o poți accesa la nivel cotidian. o oră pe zi ori mai multe vei încerca, lupta încărcat de acel reziduu afectiv care durează în plex după recviemul lui mozart chiar și într-un fuckin mega sau printre blocurile lui ceaușescu înțesate de bengoși, sfinți, buni, răi, zîmbăreți, triști, tabletari, tineri, bătrîni, sănătoși sau bolnavi. cam așa s-a încurajat pong într-o zi călduroasă de septembrie, cu aruncătorul de grenade îndreptat spre blocurile învecinate. din boxe von karajan își conducea trupa ca napoleon pe platourile de la austerlitz. pong are tupeu, nu glumă, din moment ce își imaginează un oraș în ruine, părăsit, iar el, unicul supraviețuitor, servindu-se fără rușine din buticuri & alimentare. dar lui pong îi trece repede, astăzi se simte adus la mal: a citit poezii de george geacăr. „aici nu ți se-ntâmplă nimic. fereastra de termopan / e blocată în caz c-ai / avea o idee.ușa e lângă asistente ș-oricum / dum vine cu pastile la șase./ busulfan.dum / nezeul din românia nu le are pe listă./ îmi lasă linia de pastile / pe care scrie ba în germană ba / în engleză / italiană / ce e de luat de dimineață / ce e de prânz și ce e seara cam un pumn de pastile / și doi litri de apă./ camerei de luat vederi nu-i pasă.te uiță urât / la ea și-a doua zi vine / psihologul. o doamnă. se așază pe scaun / oftează / și te întreabă exact ca în cărți. mi-a zis că / a citit de curând un roman. sunteți fericită vă-ntreb / zic și eu. dum s-a ridicat de pe scaun și n-a mai venit.// iau pastilele și mă gîndesc regulat la nimic. mă uitam / pe facebook și vedeam că oamenii se plictisesc. mă gîndesc cum / o să mă plictisesc și eu / când o să ies de la transplant medular. închid ochii / dar lumina albă nu mai sosește. dum / nu mai vrea să se bage. din oglindă se uită unul cu ochii goi./ ne cunoaștem.nu mă bag nici eu pentru el. mă uit mult timp / în oglindă / degeaba“. pong are un instinct ce aduce a ostap bender, mereu în poziția de start a atleților la 100m garduri. instinctul ăsta îi șoptește că are sub binoclu un canal de comunicare cu o forță superioară care, ca orice forță superioară, este veșnică și intangibilă. singura decență rămîne comunicarea. „vreau din toată inima să mă împrietenesc / cu el. / închid ochii și văd o lumină albă.// eu nu știu să mă rog nu cunosc / nici măcar un cuvânt.dar dacă ești / la spital de trei luni / de patru luni / de cinci luni./ așa stau față în față cu lumina aia / strălucitoare. nu-mi dau seama / dacă primește mesajul meu.// și ce are de gând“. nici papa de la roma nu știe, pong cu atît mai puțin. „sunt aici sunt / și acolo / unde mesajele ajung mai greu / curiozitatea este unidirecționată / ce mai faci / poate însemna orice / dar nu mă supăr / știu cum stau. poate va veni timpul meu / și timpul meu înseamnă / o plimbare cu costumul de vară / cu pălărie de vară și lentile heliomate./ celălalt timp al meu a fost / acum cinci ani la sighișoara când am trecut / câteva minute în țara luminii strălucitoare / și astă-toamnă / când am căzut pe scări“. în fața unei case despre care pretinde că nu știe mare lucru, deși îl bănuiesc de lașitate și minciună, pong își introduce mîinile în buzunarele de la pantaloni, desenează cu un vîrf puma în pietriș & nisip, face o mutră care ar trebui să transmită neutralitate și mormăie naiba știe ce, pare o înjurătură. de data asta nu-l mai scoate nici dum. e praf și pulbere. dinspre casa pe care o cercetăm ca doi idioți nu se aude nimic. silence. o gînganie care străbate undele de căldură e mișcarea decisivă: ceva pocnește în plexul lui pong, poate în gît, poate în cap, nu-mi pot da seama. „prospectele citostaticelor / declarațiile de accept / pentru perfuzii / pastile extrem de scumpe / periculoase coflecesc salonul / spitalul și părculețul din fața spitalului / toate gonflabile. asculți / dar nu mai auzi contrariile sunt / identice ești împins și te lași împins / înainte. înapoi nu ai unde. pensiunea nu mai e. ți-amintești / brutal unde ești / și de ce”. hai, man, hai să ne întoarcem, dar pong a înțepenit lîngă poartă, așa că sînt nevoit să îl iau de braț și să-i îndrug verzi și uscate de parcă ar conta cu-adevărat. „sunt vag. sunt doar o părere a cuiva / despre mine. știe câte ceva creierul meu despre asta. te uiți în / oglindă. sau mă uit / nu contează. vezi pe cineva / dar nu contează nu știi / pe cine.// să vă țineți de pat de pereți de tot ce pare solid / zilele astea / domnule geacăr. nu lunecați pe gresie / să vă găsim cu capul crăpat. chemați infirmierele să v-o scoată la baie / dacă e cazul. aveți alarma aici / să nu vă fie jenă. e mai bine să rămîneți / întreg. noi am văzut ce nu vreți să vedem. diaree / vomă febră frisoane – chemați / cu alarma“. am avut o bucurie indusă de aceste poezii: george geacăr există și scrie beton. mi-a plăcut elefantul, oare așa arată și dum?

miercuri, 10 septembrie 2014

in dilema veche

 
 
George GEACĂR | Poemul săptămînii
09 Septembrie 2014

religia pastile

acolo nu ţi se-ntîmplă nimic. fereastra de termopan
e blocată în caz c-ai
avea o idee. uşa e lîngă asistente ş-oricum
dum vine cu pastile la şase.
busulfan. dum
nezeul din românia nu le are pe listă.
îmi lasă linia de pastile
pe care scrie ba în germană ba
în engleză
italiană
ce e de luat dimineaţă
ce e de prînz şi ce e seara cam un pumn de pastile
şi doi litri de apă.
camerei de luat vederi nu-i pasă. te uiţi urît
la ea şi-a doua zi vineri psihologul. o doamnă. se aşază pe scaun
oftează
şi te întreabă exact ca în cărţi. mi-a zis că
a citit de curînd un roman. sînteţi fericită vă-ntreb
zic şi eu.
dum s-a ridicat de pe scaun n-a mai venit.
iau pastile şi mă gîndesc regulat la nimic. mă uitam
pe facebook şi vedeam că oamenii se plictisesc. mă gîndesc cum
o să mă plictisesc şi eu
cînd o să ies de la transplant medular. închid ochii
dar lumina albă nu mai soseşte. dum
nu mai vrea să se bage. din oglindă se uită unul cu ochii goi.
ne cunoaştem. nu mă bag nici eu pentru el. mă uit mult timp
în oglindă
degeaba
din volumul foarte foarte aproape, Casa de Pariuri Literare, 2014.
Citiţi aici recenzia cărţii.
 

marți, 9 septembrie 2014

viața pe scurt

Dicționar CDPL – George Geacăr
lucrurile nu sunt așa cum par și să n-ai încredere în nimeni sunt mesajele. sigur că amintirile sunt impresii consolidate, mineralizate, contradictorii. una auzeai într-un anume context social, la școală să zicem, la căminul cultural al comunei, un fost conac boieresc, la primărie unde era un avizier cu aspecte critice prezentate în versuri, alta în casă. tata și mama își pierduseră tinerețea din cauza războiului, dar de ce m-ar fi privit pe mine asta? mă privea, pentru că tata venise invalid din război și statul regal îi acordase o medalie și o pensie de invalid de război. statul comunist i-o tăiase, pentru c-a luptat doar în est. așa că familia nu avea nicio sursă de bani, ca să-mi cumpăr caiet și creion trebuia să mă duc cu ouă la magazinul sătesc. aveam de mâncare, laptele vacii adunat în oale de pământ la care, da, da, lucram cu lingura pe deasupra, ouăle găinilor prăjite în tigaie cu jumări de porc, mm, roșiile și castraveții din grădină, cartofii, porumbul fiert sau copt. aveam de mâncare și mi se părea normal să avem, aș fi putut să am o copilărie și fără mâncare, cum aveau alții, îmi dau seama acum, atunci nu apreciam suficient asta, nici chiar faptul că duminica mama tăia o găină sau prăjea pește adus de tata de la București. căci tata începuse să facă naveta la București, ca majoritatea bărbaților din sat care aveau un servici pe la balastiere sau pe șantierele de construcții. așa a trecut copilăria, stând singur acasă și citind, frații cu mult mai mari decât mine pe la școli, mama pe câmp, tata la lucru pe unde găsea. și așa au trecut anii de școală din Produlești, unde luam premii și recitam moartea căprioarei pe la serbări, anii de liceu și internat la Titu, în aceeași uniformă patru ani încât prinsese luciu de la călcat și cu același palton, pe care de fapt nici nu-l purtam fiind prea greu, îl duseseră la croitor să-l întoarcă pe dinăuntru, că era lung, ca să aibă apoi de unde-i da drumul în caz că mai cresc, și ani în care avusesem bursă de merit, așa încât ai mei nu-mi plăteau cazarea și masa. o problemă a intervenit cu facultatea, cine o să mă țină acolo? dacă vreau facultate, musai să iau cu bursă, altfel cum. soluția a fost că n-am luat deloc și am plecat la armată un an și patru luni. iar când m-am întors de la oaste a trebuit să muncesc ca să am bani și m-am angajat la o fabrică de frigidere din Găești ca muncitor necalificat, altceva ce puteai să faci? aș fi putut să suplinesc prin învățământ, dar nu-mi plăcea, mai bine băgam șuruburi în frigidere și făceam naveta acasă cu târâșul, un autobuz articulat plin de navetiști de la țară, ca mine. cum-necum, am făcut și facultatea de litere din bucurești și iacătă-mă-s profesor, mare scofală, eu aș fi vrut ziarist. m-am făcut și ziarist mai târziu, după 89, m-am făcut și activist civic în alianța civică, am luptat pentru democrație cu pana și cu fapta, am încercat și politica în partidul alianței civice, unde erau mulți scriitori dar și alți actuali politicieni, am fost candidat la parlament din partea Partidului Alianței Civice pe listele CDR, dar n-a fost să fie, ori eu pentru politică, ori politica pentru mine. și până la urmă am rămas în învățământ, ceea ce n-aș fi crezut la douăzeci de ani. dar, lucrurile nu sunt cum par, nu suntem deloc ce părem.


luni, 8 septembrie 2014

chestionarul cdpl

invitat CDPL – George Geacăr (răspunsuri la un chestionar)

un chestionar
Baza de date- Autori
I.Fişa individuală
Nume: Geacăr
Prenume: Gheorghe
Pseudonim(e) literar(e): George Geacăr
Data şi locul naşterii: 03 02 1953 (data adevărată, 30 01 1953)
Blog/ site personal: georgegeacar.blogspot.com
Cărţi publicate (titlu, an, editura, tiraj): întâmplări cu creierul meu, 1997, Cartea Românească; concert pentru coarde vocale și nervi, 2002, Cartea Românească; Marin Preda și mitul omului nou, 2004, Cartea Românească; eu. zise el, 2005, Vinea; zoom. gaura de vierme, 2013, Casa de pariuri literare; foarte foarte aproape, 2014, Casa de pariuri literare.
Premii obţinute: premiul de debut în poezie al ASB, pe anul 1997
Colaborări: Amfiteatru, Luceafărul, Tribuna, SLAST, Romania literară, Ziua literară, Ramuri, Litere, Argeș, Revista nouă, Prăvălia culturală, Poesis, ca și cum
Cenacluri frecventate: Cenaclul din Titu, Cenaclul din Târgoviște, Cenaclul Amfiteatru, Cenaclul Numele poetului
Lecturi în cenacluri, cluburi…: în toate cenaclurile frecventate + Cenaclul Euridice
Debut în revistă: Amfiteatru și Luceafărul
Debut în cenaclu: Amfiteatru
Debut on-line (reviste literare on-line): Prăvălia culturală
Debut sonor (înregistrari Radio cu lecturi, casete audio difuzate public, audiobook): -
Debut underground (tipărituri neoficiale, fără ISBN): -
Debut în volum: întâmplări cu creierul meu, 1997, Cartea Românească, concurs de debut
II. Topuri (1-10) 
1. Edituri: Polirom, Cartea Româneacă, CDPL, Humanitas, Tracus arte, Paralela 45, Max Blecher, Curtea veche
2. Reviste literare: România literară, Observator cultural, Cultura, Luceafărul de dimineață, Argeș, Ramuri, Poesis internațional, Viața Românească, Timpul 
3. Cartea de poezie / Cartea de proză (autori români) - o să zic autori din ultimii ani: Dan Sociu, Ionuț Chiva, Diana Geacăr, t.s. khasis, Andrei Dosa, Andrei Doboș, Dmitri Miticov, V.Leac, Alexandru Mușina, Cristina Ispas, pentru poezie, și autorii Adrian Schiop, Octavian Soviany, O. Nimigean, Lavinia Braniște pentru proză
4. Bloguri / Site-uri culturale. clubliterar (când exista), tiuk!, prăvălia culturală
IV. Întrebări cu răspuns opţional:
1. Ce ţi se pare “în regulă” în literatura română actuală? Mi se pare foarte în regulă faptul că debutul în volum nu mai e o problemă, chiar dacă asta a adus și o inflație de tipărituri anoste.
2. Ce ţi se pare “în neregulă”?(ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”) Mi se pare în neregulă faptul că niciun critic/ cronicar literar nu mai reușește să țină genul la nivelul la care îl tinea Manolescu în anii 70, 80.
3. Ai vrea să trăieşti din scris?(dacă da, cum vezi posibil acest lucru sau cum reuşeşti acest lucru?). Nici nu mă gândesc la asta
4. Cum “cuantifici” performanţa în literatură?(premii, nr. de cititori, statut literar…).Performanța în literatură o anunță un clopoțel care-ți sună în cap când citești anumite cărți
5. Ai un model de performanţă? Da, scriitorul american profesionist. Noi mai avem până acolo, deoarece avem alte tradiții, obligații și necesități de care nu ne-am dezbărat încă.
6. Ce ar trebui să includă un management literar performant? Ar trebui să includă imagine, promovare, creare de subiecte interesante pentru publicul cumpărător.
V. (Auto)portret
1. Un autoportret (în cuvinte). 
Un aiurit lucid
2. Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra). Nu m-aș încadra în nicio generație.
VI. Ce-mi/ce-ți doresc eu ție?
1. Ce-mi doresc/propun eu ca scriitor?
 Să nu mai batem câmpii, să spunem ceva interesant pentru cei care citesc, adică pentru noi.
2. Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)? Cititorule, nu și-aș dori decât să citești din plăcere.
VII. Ce-aş cere / pretinde:
1. Unui editor căruia îi predau manuscrisul. Nu mă pun în pielea editorului.
2. Unui jurnalist care mă intervievează. Să pună acele întrebări ale căror răspunsuri chiar ar putea interesa.
3. Unui juriu la un concurs naţional de debut. Să vadă ce e, dar mai ales ce ar putea fi.
4. Unui agent literar. Chiar nu știu. Probabil să știe să trezească interesul cititorilor.
5. Unui organizator de festival literar. Să aducă public, nu doar scriitori.
IX.
Cel mai…
Bun poem al meu este… 
Unul pe care probabil nu l-am scris? Nu știu.
Important aspect pentru mine ca autor este să… scriu ceva adevărat, sau măcar “adevărat”.
Cea mai…
Mare gafă făcută de când „activez” în literatură a fost…
 să ratez în niște situații când nu era cazul.
Cele mai…
Mari speranţe mi le-am făcut cu…
 Fiecare volum nou la care am lucrat. De exemplu acum cu romanul acumva
Grele momente au fost atunci când… am fost la un milimetru de moarte.
Cei mai…
Mulţi bani i-am câştigat pe volumul…
 să fim serioși.
Fericiţi oameni pe care i-am făcut cu o carte de-a mea… au fost mai mulți, mai ales cei necunoscuți.
X. Dacă…
Ar fi să schimb ceva din traiectoria mea literară, aş schimba… 
nu știu ce aș putea schimba, probabil nimic.
N-aş mai scrie, ar fi… dificil, n-aș mai avea niciun rost.
N-aş mai putea scrie ar fi… punctul final.
-mi pare rău de ceva, e că… de ce să-mi pară rău?
XI. Publicul
Să ne gândim puțin la ideea de public. Care e publicul de care ai nevoie? Există o cifră minimă dincolo de care publicul te motivează sau rămâne doar o noțiune abstractă? 

Poezia nu lucrează cu cifre mari. Lucrează cu calitate umană.
Ce mesaj ai pentru publicul tău actual? Dar pentru cel viitor, care va citi acest mesaj peste câțiva ani? 
Am făcut atât cât am putut. M-am straduit să pot cât mai mult.
Ce așteptări ai de la public?
Să nu uite de emoție.
Cauți publicul sau îl lași pe el să te caute? 
și și


XII.
Să presupunem că ești proprietarul unei librării. Ce faci în prima lună?

testez gusturile
Să ne imaginăm că lansezi un concurs literar. Cum s-ar numi?
“poate ești tu scriitorul pe care vrem să-l citim”
Să ne gândim că lucrezi la o strategie națională de promovare a scriitorilor români. Cu ce te gândești să începi campania?
Nu văd de ce m-aș gândi la asta. Aș studia, probabil, pe ce se bazează reținerea cititorilor români față de literatura română contemporană. Sigur aș descoperi ceva de folos pentru ambele părți.