sâmbătă, 30 aprilie 2011

veniţi, cântă!

avem lângă blocuri, 46a, 46b, 46c, mici spaţii verzi înconjurate de gard viu de lemn-câinesc, cu iarbă, cu liliac, cu copaci, în dreptul blocului nostru e un dud.
trebuia să fie măr, dar uite că s-a întâmplat aşa şi e dud. acum, f. bine că e şi dud, cînd se coc dudele e plin de păsărele, în special vrăbii, astea sunt cele mai băgăcioase, venite la o dudă zemoasă şi dulce.
deocamdată dudul nostru e cel mai întârziat cu vegetaţia, cireşul vecinilor are coroana plină de frunze deja, şi acolo se ascunde privighetoarea
veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul a-nflorit
şi cântă.
File:Privighetoarea.jpg
privighetoare, privighetori, f, pasăre călătoare mică, insectivoră, din ordinul paseriformelor, de culoare brună-roşcată, care cântă foarte frumos; filomelă (Luscinia luscinia): privighetoarea cântă la fereastrele mele. BOL.; (şi: (reg.) priveghetoare). [Priveghea + toare] - noul DULR.
mi-a plăcut din dicţionar explicaţia formării cuvântului, mica pasăre nu numai cântă cum cântă, dar şi priveghează. la ce o fi priveghind? întreb eu, ipocrit, culturalizat antropocentrist şi codru-i frate cu românul, şi comuniunea omului din popor cu natura şi celelalte. şi uite că n-am ştiut, nici cu gândul n-am gândit că privighetoarea e călătoare tocmai în africa de sud (!), unde iernează. e un timp să le aflăm pe toate, acum trebuia să aflu eu asta.
în dicţionar nu scrie, evident, că privighetoarea e o pasăre mică şi urâţică. oficial, numai de bine, altă ipocrizie. ăsta e adevărul, însă. când cauţi sursa minunatelor sunete, găseşti o fiinţă mică şi ştearsă, mai mică şi mai ştearsă decât o vrabie. nu le poţi avea chiar aşa pe toate numai tu, şi frumuseţe şi talent, dar o fi şi vreun raport de cauzalitate?

mă gândesc cum o fi fost când a fost. la început, privighetoarea era mică şi urâţică, dar nu cânta? de-aia i-a venit să cânte, dintr-un soi de frustrare existenţială? adică, aşa începe artistul?
sau, mai întâi cânta şi apoi s-a urâţit, poate de efort şi de nesomn, cine ştie, privegherea, arta cer sacrificii, nu?

hm.

vineri, 29 aprilie 2011

snooker

campionatul mondial de snooker - ajuns în faza semifinalelor - deschide sezonul de primăvară al marilor competiţii. va urma ciclism, tenis, fotbal,  cu finale sau mari turnee, iar apogeul va fi dat de turul franţei, în iulie. amatorii de sport au ce savura. deocamdată, recomand semifinala mark williams - john higgins pt a vedea un williams în formă.
atenţia este distrasă de la pbl grele, omul o mai ia şi în uşor, că doar o viaţă are. în plus, vacanţă e pe aproape, se simte aerul mai lejer.
lupta politică, ce se dă în continuare la tv, are câştigătorii cunoscuţi, cine va vota ştie de pe acum cu cine.

marți, 26 aprilie 2011

ce ne învaţă rândunicile

au venit rîndunicile, înseamnă că e primăvară.
nu mi-ar fi atât de antipatică iarna dacă ar şti să plece la timp. decembrie cu primii fulgii şi emoţia lor, dar mai ales cu sărbătorile de iarnă, ianuarie, primele săptămâni, ar fi de ajuns. dar, nu! trebuie să se agaţe ea de partea asta de glob, ca o baborniţă nenorocită care nu lasă din gheare nimic, ca un politician care nu mai vrea să părăsească puterea pt că i se pare lui că scrie în stele să ne înveţe pe toţi să trăim. iarna muşcă şi din martie , şi din aprilie, anul acesta, primăvara e prea sfioasă să-i dea un şut în cur, cum ar merita.
dar au venit rândunicile, e clar.
parcă au o misiune, altfel de ce ar veni ele de la mai mult de o mie de kilometri?
nu se compară cu ciorile, vrăbiile, guguştiucii, coţofenele cu care ne-am obişnuit pe lângă blocul în care locuim, pe care nu le mai băgăm în seamă, le tolerăm.
şi rândunicile îşi fac cuiburi pe lângă comunităţile omeneşti, în aşezările lor de fapt, îşi lipesc căsuţele de casele lor, dar nu cerşesc de la oameni nimic, nici nu fură. oferă oamenilor bucurie şi semne bune şi nu cer în schimb nimic.
sunt simple, delicate, cochete în alb-negrul lor. nu sunt gregare, dar trăiesc intens evenimentele vieţii lor, au o voioşie şi o bucurie a vieţii care se transmite. oamenii se înseninează când le văd.
sunt mereu în grabă, fac totul pe fugă, cu zborul lor săgetat, fragmentat de dorinţe multiple care trebuie îndeplinite cât mai curând: cuibul, ouăle, puii, apoi să înveţe puii să zboare... când le vezi adunate pe sârmele de telefon ştii că deja a venit toamna.
dar... deocamdată, de-abia au sosit.

duminică, 24 aprilie 2011

cezar ivănescu

pe 24 aprilie 2008, poetul cezar ivănescu a murit, astăzi se împlinesc trei ani.
în  fotografie, cezar ivănescu, constantin virgil bănescu şi george geacăr

sâmbătă, 23 aprilie 2011

sf. gheorghe

astăzi e cea mai frumoasă zi de până acum, şi nu întâmplător, e sf. gheorghe, ziua omorâtorului de balauri, din păcate e ziua când a fost omorât el. nu vă întristaţi, aşa au răsplătit oamenii pe semenii lor în istorie. noi nu vom apuca ieşirea din istorie, dar putem să ne imaginăm...

vineri, 22 aprilie 2011

realitatea e cum e acum

am o biografie de self made man, când eram copil mă fascina viaţa lui jack london, probabil de acolo mi se trage. evident, am practicat mai multe meserii şi profesii, trebuia să mă întreţină cineva şi nu se oferea nimeni în afară de propria mea persoană. cele în care am rezistat mai mult de un an sunt: funcţionar, ziarist şi profesor.
toate trei au decăzut mult, din diferite motive.
am făcut introducerea asta ca să vorbesc, în cunoştinţă de cauză, despre ziarişti.

e greu să fii ziarist în romania. cine deschide un ziar, un post de televiziune, sau de radio o face fie ca afacere, fie ca suport media pt un partid politic. dacă ziarul etc este o afacere, investitorul speră să scoată bani. ziarele etc nu produc bani, storc bani de la cine îi are, prin diferite metode. investitorul nu poate fi consecvent şi onest. dacă ziarul etc este un suport pt un partid, este clar că trebuie să apere partidul respectiv, orice ar face el.

şi ziaristul? dumnezeu cu mila!, se descurcă şi el. are în faţă textura realităţii din care îşi alege subiectele, în caz că nu-i sunt deja impuse. cum eu nu mai citesc un ziar sau revistă de mult, mă uit la tv şi mă distrez.

majoritatea staţiilor tv ţin cu puterea, cu băsescu. ele fac asta deşi publicul ţintă este tot mai redus zi de zi. omului nu poţi să-i spui că e bine când el moare de foame. de ce fac propagandă pt putere în aceste condiţii, când veniturile din publicitate depind de rating, este o întrebare. retorică, oarecum.

sunt două posturi tv care critică puterea, lumea la ele se uită. într-un fel, aceste posturi sunt de folos şi puterii pt că defulează presiunea politică şi socială. puterea este însă megalomană, vrea să controleze tot. şi-a pus toată energia în acapararea unuia dintre ele.

ar trebui să ştie că n-ar ajuta foarte mult dacă realitatea ar deveni băsistă. dacă realitatea ar deveni portocalie, lumea nu s-ar mai uita. nu iei un post tv cu telespectatori, cu audienţă cu tot.

joi, 21 aprilie 2011

romania, ca o fatalitate

am citit cărţile lui sorin stoica în ordine inversă, am început cu jurnalul, imediat ce a apărut, după moartea lui.
apoi pe celelalte. astăzi am citit cartea de debut povestiri cu înjurături, apărută în 2000. e cartea unui tânar cam devreme dezabuzat care păstrează undeva în el un strop de inocenţă.
tehnic vorbind, se văd două modele, mircea nedelciu şi marin preda.
lumea descrisă e pestriţă, urâţită. nu e nimic să placă, la vremea aceea autorul urmărea să plimbe oglinda prin faţa românilor. astăzi, interesul pt ce se vede în oglindă a scăzut.

anul trecut, întâmplarea a făcut să ajung la băneşti, lângă cîmpina, satul natal a lui sorin stoica. i-am cunoscut pe părinţii scriitorului, am asistat la o festivitate omagială de un kitsch perfect. nici prin moarte autorul n-a evadat din lumea descrisă de el însuşi.

impresia globală despre textele acestui autor este că anunţau un prozator cu vână. anunţul a rămas în chip tragic ca un afiş îngălbenit pe un zid.

marți, 19 aprilie 2011

jim, joe, sau alţii

am citit, dar nu mai ştiu unde, că un prieten e cel căruia i te poţi adresa aşa în miezul nopţii:
jim, l-am omorât pe joe, vino să m-ajuţi să-l îngropăm.

e tare, e de ţinut minte. după cum se şi vede. e o zicere bună.

zicerile bune sunt plăcute la auzit şi citit.

poţi însă să ceri cuiva să se încarce atât de mult pt tine? de ce? chiar dacă ai face şi tu tot atât de mult pt el...

cred că jim ar trebui să răspundă aşa la telefon:
prietene, sună la poliţie şi declară crima. e mai omeneşte pt toţi trei.

luni, 18 aprilie 2011

cum ne văd cei care ne văd

căutam o adresă din bucureşti, un număr pe o stradă, cred că lipscani, strada se termina şi nu ajungeam la numărul căutat. măi, să fie, aveam o scrisoare de la adresa aia, scoteam foaia de hârtie şi citeam adresa o dată şi încă o dată. luam strada de la capăt, de la numerele mici, ajungeam din nou la capăt degeaba.
nu se poate aşa ceva.

mi-am amintit din cărţi, niculae, în bucureşti, când nu ştii, întreabă şi tu pe cineva!  îl învaţă moromete pe fiul cel mic, pt că-l ştia mai năvleg.

am intrat undeva, un atelier, o croitorie ceva. omul m-a ascultat, mi-a înţeles problema pe loc şi mi-a rezolvat-o imediat: strada nu se termina la intersecţie cu marele bulevard, cum credeam, mai continua şi dincolo preţ de câteva clădiri.
dar stai puţin, ce număr cauţi? m-a reţinut el.
i-am spus numărul.
aşa. păi, măi băiatule... ce să facem... se întâmplă, aşa e viaţa...
omul mă privea dintrodată altfel, ca pe unul lovit de soartă, îmi vorbea cum vorbeşti unui copil, sau unui retardat, în fine, unuia dintre noi aşa mai ciudat, mai luat de valuri...

am traversat marele bulevard, aşa era, strada cercetată de mine continua şi acolo. am găsit numărul căutat.
clădirea de la numărul ăla era prăbuşită, rămăsese numai moloz.
era după cutremurul din "77.

duminică, 17 aprilie 2011

moacă de scriitor

prin 1984, vara, traversam curtea interioară a clădirii care adăposteşte cu cinste şi fală universitatea din bucureşti dinspre litere spre istorie. eram cu un prieten nou, venit acolo ca şi mine la un examen. vorbeam şi noi de una de alta, de sorţii literaturii şi de cenacluri, de cărţile proaspăt citite - prietenul sau eu citea(m) celine şi ne povesteam fragmente pline de umorul dement al francezului - când, deodată, ne întâlnim cu ioan george şeitan, poet.
ce faci aici bătrâne,  hai cu mine!
şi m-a smuls în direcţia lui, promiţătoare.
stai puţin, ce facem, nu sunt singur, i-am zis.
eu nu merg, zice prietenul cel nou, evaziv şi retractil. oricum, aveam ceva treabă în altă parte...

cine e?, m-a întrebat ioan george şeitan. abia făcusem trei-patru paşi.
un coleg. un prieten, am zis.
e scriitor?
nu scrie.
mi-am dat seama. n-are moacă de scriitor, zice el.

mult timp am trăit fără să văd pe unde merg, fără interes pt detaliile lumii prin care trec. aşa că n-am habar unde am ajuns cu ioan george şeitan. era o clădire importantă, mare adică, şi când am intrat pe uşă am întrebat:
ce e aici?
ce vezi.
ce vedeam era o hală imensă plină de cărţi. şiruri de mese pline de cărţi, dulapuri pline de cărţi, teancuri de cărţi nou-nouţe cu coperţi sclipitor colorate, cu albul imaculat în tăietură, neatinse încă de mână de om.
caută ce-ţi place, mi-a zis ioan george şeitan, după ce-a vorbit cu doamna de la intrare. ne întâlnim aici să plătim.
am luat şirurile de mese la cercetat, erau cărţi nou-apărute, dar, cum eu bântuiam librăriile des, multe dintre cărţi le aveam. totuşi, într-un dulap, am găsit o adevărată comoară, adunate la un loc toate cărţile râvnite şi de negăsit în comerţ. mi-am făcut un teanc de acolo.
la ieşire doamna se pregătea să bată la casă, eu îi arătam fericit lui şeitan peste ce cărţi am dat, el se mira, când vânzătoarea sau ce-o fi fost m-a întrebat rece la glas:
staţi aşa, de unde aţi luat cărţile astea?
i-am arătat dulapul.
mi-a zis să le duc înapoi, nu e voie de-acolo.

ai luat din dulapul rezervat pt ştabi, bătrâne, directori, colonei, au şi ei obligaţii...

de curând, am aflat de pe net că ioan george şeitan a murit.
prietenul cel nou de atunci acum scoate roman după roman. se întreabă de ce n-o fi scris el vreme de douăzeci şi cinci de ani.
poate pt că nu-i venise timpul, i-aş zice. oricum, e o întrebare bună, tot răspunzând la ea va da la iveală noi şi noi cărţi.

numai cu moaca de scriitor am rămas nelămurit şi n-am pe cine să mai întreb: cum e o moacă de scriitor?

sâmbătă, 16 aprilie 2011

cum e treaba cu adevărul

va să zică ţăranul săpase un gropan, o fântână rudimentară făcută de un nespecialist în fântâni aşa ca el, şi se îmbolnăvise de plămâni, îl trăsese răceala pământului. nevastă-sa îl boscorodea ca n-a făcut nu ştiu ce, cum ştia ea din bătrâni, ca să-i crească nişte plămâni mititei nou-nouţi în locul celor putrezi din piept. sunt oameni în toată firea, intelectuali, inteligenţi, cultivaţi, care cred în vraci, sunt medici care se duc să le taie sub limbă, aşa că să nu ne mirăm că o femeie care nu ştie decât ce-a auzit de la babe şi de la moşnegi crede în leacuri.
omul ştie bine ce simte, dar trimite după medic ca să afle o opinie avizată. trebuie să ştiu, domnu doctor, că de!. nu e uşor nici de cel ce rămâne în urmă trebuie să fie pregătit, zice el, părând împăcat cu soarta, părând îngrijat mai cu seamă de ce lasă în urma lui. trebuie să ştiu cam când.
trebuia să fi mers la spital când ţi-am spus eu, zice doctorul. acum, ce să zic, nu cred să treci toamna...

omul, ce păruse recules cu o clipă în urmă, îşi înfige mâinile în gâtul doctorului. de unde ştii tu, mă, paştele şi grijania... de unde? de unde?


tânărul marin preda ştia că oamenii nu vor adevărul, mai ales atunci, de fapt tocmai atunci când îţi cer opinia sinceră. nu. ei vor să te folosească, să audă de la tine adevărul lor.

vineri, 15 aprilie 2011

blogul la nevoie se cunoaşte

cui se  întreabă la ce e bun blogul, în caz că se întreabă  aşa ceva, îi spun că eu mi-am făcut un mic eseu din textele mele de pe blog, eseu de care aveam nevoie rapid la un simpozion. cine ştie cunoaşte!

ideea ar fi până când vom preda în şcoală autori vechi de peste o sută de ani. chiar aşa, până când?

nu e vorba de istoria literară care se predă în ultimele două clase de liceu, e vorba de textele din manualele claselor I - X. elevii se azi nu înţeleg lumea de acum 100 - 200 de ani, nu înţeleg ce e cu oamenii aceia. cum adică să tai coada pisicii că se face frig în casă? cum să stai pe purcoaie de bani şi să mori de frig şi de foame?

ruralismul tematic, lăudăroşenia băştinaşă au mai fost rărite de prin manuale, dar gustul literar indus elevilor e tot cel tradiţionalist.

n-ar fi timpul să aducem elevii la texte scrise în zilele noastre? ca să se regăsească în întâmplările relatate, în stările sufleteşti induse, şi în felul ăsta să-i apropiem de literatură? pt mulţi dintre ei literatura e ceva despre lucruri întâmplate demult, scrise de oameni morţi demult. scriitorul e un om mort în percepţia lor.

bun, şi aşa le povesteam eu profesoarelor şi învăţătoarelor din sală, gândindu-mă ce şanse am să le conving pe ele mai întâi. simţeam curenţii din sală, reci când am citit un text de bukovski, calzi la textul lui seamus heaney cu mierla, atenţi la un text de dan sociu, imagista de la urgenţe. urma să citesc şi din sgb un text, aşa, să văd reacţia sălii, dar a expirat timpul... şi nici eu nu mai aveam suflu.
dane, fii pe fază, poezia ta merge la profesoare!

joi, 14 aprilie 2011

unu-i liicean, altu-i tălmăcean

domnu pleşu, aprobat de domnu liiceanu, zice că fata frumoasă nu trebuie să se laude cu frumuseţea, că doar nu e meritul ei. nici omul talentat nu trebuie să se laude cu talentul, pt că s-a pomenit cu el pe cap, n-a făcut nimic să-l obţină. ai talent, ascunde-te, frate!
un alt domn, care a eclatat mai de curând pe micul ecran, numit tălmăcean, nu dă pe vorbele astea niciun ban.
dumnealui, multilateral talentat, ţopăie de-i sare basca din cap, vorbeşte pe nas ca ventrilocul, îşi dă cu părerea despre ce-l întrebi ca un veritabil specialist. specialist de tip nou, în orice, nu ca domnii liiceanu şi pleşu, specialişti  în erorile altora din trecut, dar nu în propriile erori şi nici în ale puternicilor zilei de azi.
domnu tălmăcean trăieşte în prezent, nu în trecut ca moraliştii noştri.
nu-şi poate ascunde talentul cum nu-şi ascunde  făptura fata frumoasă. numai simpla  apariţie, necum să mai scoată o vorbă, e o laudă de sine. ce să facă ea, dacă aşa a  lăsat-o creatorul de sus? să stea smerită şi plânsă cu nasul în pământ?
aşa şi apariţiile tv ale talentatului domn tălmăcean.
care, în plus, vorbeşte!

duminică, 10 aprilie 2011

cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori

banca pe care stau, cititorule, e sub un copac falnic cu plăcuţă pe el. m-aş putea da mai încolo dacă ai vrea să te aşezi şi tu. mi-ai putea spune ce scrie pe plăcuţă, ochelarii mei nu bat până acolo.
arţar canadian, ai zice
şi eu aş putea spune bănuiam eu.
ţi-ai dat seama că vreau să fac conversaţie doar, că ştiam deja sub ce arbore stau. sunt un narator omniscient. ştiu ce gândeşti în clipa asta.

omul de lângă mine nu eşti tu, cititorule. e paznicul instituţiei. instituţia e o clădire naţionalizată de comunişti, restituită acum, dar rămasă cu destinaţia comunitară din generozitatea proprietarului.

era curte şi grădină largă aici, era plin de arbori, zice paznicul. a mai rămas arţarul şi teiul ăla.
teiul de unde e?
nu ştiu, nu mai are plăcuţă.

vorbele paznicului sunt acoperite brusc de un zgomot lugubru.
ei! nu chiar lugubru, am vrut să zic înfiorător.
adică un zgomot ce dă fiori, nimic mai mult.
zgomotul vine de la arţar. o pală de vânt, sfâşiată de milioanele de crenguţe ale arţarului, te-ar fi băgat în sperieţi, cititorule, dacă erai aici. nu ştii cum face arţarul când bate vântul, ascultă-mă pe mine, îţi vine să dai şi să fugi!

alea sunt coţofene, zic eu.
mie îmi spuneţi, zice el.
au cuib pe-aici, zic eu.
au avut, zice el. dar ne-a pus să-l stricăm. şi-au căzut puii pe jos. a venit câinele şi i-a mâncat. acuma coţofenele ştiţi ce fac?
ce?
una vine aproape de câine, se preface rănită, câinele se ia după ea. cealaltă se lasă din zbor pe spatele lui şi-i dă cu ciocul numai în cap. numai în cap.
când s-a întâmplat asta?
cu puii? acum un an.
şi n-au uitat?
n-au uitat. cum să uite?

şi mai vine şi-un albatros. de când sunt n-am văzut, nu văzusem pe-aici albatroşi. şi-acuma vine albatrosul mereu.
păi, n-are nimic. albatrosul este frumos.
dar dihorii?
ce dihori?
vin şi dihori.
şi dihorii sunt frumoşi, i-am văzut la tv.
şi fantomele?
vin şi fantome?
nu vin aici jos, vin la etaj, dacă urci noaptea, mai bine nu mai urci. dar mie nu mi-e frică.
nu?
nu. şi-acuma au scos ferestrele de stejar şi uşa de lemn sculptat şi-au pus termopane. centrala termică - scria anul 1888 pe ea - au tăiat-o cu flexul şi-au dat-o la fier vechi.
aha. mai trec pe-aici.
mai treceţi. mă găsiţi aicea mereu.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

şpringarul

ştiţi ce este un şpringar, sau nu ştiţi. celor care nu ştiu le spun că şpringarul este intelectualul spărgătorilor.

este bine îmbrăcat, politicos, ferm în atitudini, capabil să poarte o discuţie. n-ai bănui că e hoţ, cînd îl vezi în lume.

şi ca meseriaş - ca hoţ, adică - este un profesionist, un perfecţionist. are instrumente de lucru inteligente, se bazează pe creier în meseria lui, nu pe muşchi. nu loveşte oriunde, ci numai acolo unde merită, apartamente sau case unde prada poate fi consistentă. nu merge la întâmplare, studiază din timp victima şi casa ei, programul zilnic, momentele propice pt atac. dacă este surprins în faţa uşii, se comportă normal, ca omul în faţa casei lui, iar dacă trecătorul ştie că nu e casa lui, are variante de rezervă, îl căuta pe proprietar, sau a nimerit din greşeală. nici dacă e surprins în apartament nu-şi pierde sângele rece, e de la gaze şi au reclamat vecinii miros suspect. etc. de aceea şpringarul trebuie să fie un bun comunicator şi să speculeze deficitul de informaţie al martorilor nepoftiţi sau al victimei. şpringarul se bazează pe surpriza persoanei sale - lumea nu ştie cine şi ce este el de fapt - şi pe bunacredinţa, ca defect, a oamenilor. omului nu-i trece prin cap din prima că are în faţă un hoţ.

politicianul-şpringar este o noutate.
el nu discută despre situaţia cetăţeanului, vehiculează cifre. dacă tu zici că românii o duc rău,  a crescut exportul, zice el. 
şi preţurile, zici tu, cetăţeanule de rând. şi datoria ţării...
eh, nu sântem în situaţia altora, totuşi... uitaţi-vă la greci!
la ce, la salariile lor?
hai, dom'le, românii o duc bine, nu-mi spune mie...
ş.c.l. 
politicianul-şpringar e setat să nu recunoască niciodată nimic. partenerii lui de emisiuni televizate sunt atât de fraieri încât intră în jocul lui: se străduiesc să-l convingă că n-are dreptate. şi în felul acesta îl creditează, când de fapt ar trebui să-l ignore.

dar de ce e şpringar un asemenea politician?
pt că el nu este ce pare, nici el nu crede ce spune, dar trebuie s-o spună pt că din asta trăieşte. din minciuni şi din aparenţe.


miercuri, 6 aprilie 2011

singur pe blog (romanţă)

blogul cultural (literar), cartea electronică sunt atacuri f. violente la adresa cărţii. cu toate astea, târgurile de carte, lansările de carte expun anual, lunar, săptămânal şi zilnic puhoaie de cărţi. n-am putea, într-o viaţă de om, nici să le atingem cu un deget, darmite să le citim pe toate.

blogul cultural ar trebui să concureze cartea? adică să existe bloguri cu poezii, bloguri cu proză, cu critică literară, jurnal etc. mie, unul, nu mi-ar plăcea. blogul trebuie să fie diferit. autorul blogului este chiar în spatele textului, îl poţi interpela pe loc. autorul de blog e omul de aproape, nu un nume pe-o carte, are pasiuni şi slăbiciuni, are opinii şi subiectivisme căutate de cititori mai ceva decât opera. sau "opera".

în cele câteva luni de când hoinăresc pe bloguri, m-am convins că există cititori pt orice. calitatea sau noutatea literară nu prea contează. diversitatea, amuzamentul, atenuarea singurătaţii, exprimarea unor ofuri sau chiar a unor ranchiune personale primează. pt fiecare dintre acestea există cititori.

unele bloguri culturale (literare) produc la un moment dat cărţi. asta înseamnă că mental blogul se subordonează ideii de carte. cartea încă este autoritatea, blogul e doar un timid aspirant. dacă va continua să concureze cartea, blogul va rămâne o copie palidă. dar nu cred că se va întâmpla aşa.

marți, 5 aprilie 2011

ce ţiuie

în sfârşit, o zi metodică liberă, nici de serviciu - invenţia cine ştie cărui băgător de seamă - nici pierdut timpul prin şcoală.
aş avea de pus ordine prin nişte texte, eventual de curăţat interiorul maşinii, eventual de citit. până una-alta ascult liniştea care ţiuie, mă uit de pe balcon pe fereastră şi înţeleg ce ţiuie: nu e nimeni pe platoul de ciment dintre blocuri, nu mişcă nimic.
altădată jucau fotbal, mari sau mici, era mereu cineva. altădată băieţii jucau lişia, o piatră netedă, lată, aruncată spre un pachet de capace metalice de sticlă lăţite şi ele, fetele jucau coarda - care avea parcă şi un text ceva, o incantaţie - sau un fel de şotron cu sărituri prin tot felul de pătrăţele, nu prea mă pricep, eu am copilărit la ţară, acolo erau alte jocuri.
poate nu mai sunt copii în cartierul ăsta, poate în alte locuri copiii se joacă mai departe, aici nu se mai joacă nimeni. cei de gimnaziu au ore după-amiază, probabil acum sunt în faţa calculatoarelor, îşi trimit mesaje unii altora  cu noua lor scriere, care enervează aşa de mult pe unii colegi de română. trebuie să facem ceva! nu mai citesc nimic, scriu îngrozitor, aţi văzut cum scriu ei pe mail-uri, mie mi-a scris aşa şi la lucrare, se indignează câte o doamnă profesoară în cancelarie.
alţii sunt de părere să le cultivăm plăcerea lecturii, să vedem ce anume le place, să preluăm de la ei textele sf dacă asta le place şi să le canalizăm gustul spre lucruri serioase. eu nu cred că textele sf sunt la modă, iar plăcerile greu pot fi canalizate de cineva. iar textele serioase, care sunt? cumva cele care ne plictisesc?
la tv se spune că acum adolescenţii se maturizează mai repede decât generaţiile anterioare. e posibil ca sexul să fi înlocuit joaca? comunicarea electronică pe mail, pe mobil, care a înlocuit comunicarea faţă în faţă, e despre sex? prin clasa a şaptea încep deja să se pipăie în pauze, la vedere sau mai retraşi. e clar că se grăbesc, poate simt ceva în aer, poate nu mai au timp.
poate e o schimbare banală de paradigmă socială şi culturală.

duminică, 3 aprilie 2011

13

e un film. adică două. de fapt un film, din 2005, şi remake-ul, din 2010.
primul e făcut în europa, celălalt în america.
regizorul şi scenaristul ambelor montări se numeşte gela babluani. aţi mai auzit de el? eu nu.
nu e ciudat ca un regizor sa facă acelaşi film de două ori în interval de 5 ani? tocmai de aceea le-am văzut pe amândouă, şi încă de două ori.
f. pe scurt, e vorba despre un joc teribil, cei care pierd mor, cel care câştigă are şansa să ia mulţi bani. e un fel de ruletă rusească, jucătorii formează un cerc, unul în spatele celuilalt cu pistolul în ceafa celui de dinainte. la un semnal - se aprinde un bec - toţi trag. dacă glonţul s-a nimerit să fie pe ţeavă, cel ţintit moare. jocul criminal continuă cu alte runde până se ajunge în semifinale şi se trag la sorţi finaliştii. scapă cu viaţă doar trei: cîştigătorul şi ceilalţi doi semifinalişti care n-au ieşit la sorţi pt finală. jocul e asistat şi trăit cu multă intensitate de indivizii care participă ca spectatori şi  pariori, ca la cursele de cai. jocul e ilegal, evident, secretul lui e păzit cu o mulţime de precauţii de către organizatori.

cum se poate vedea un asemenea film, fără adâncime intelectuală, nu?, de două ori. f. simplu. dacă te interesează să vezi diferenţele.

în varianta europeană contează mult contextul cultural, politic, social, istoric. personajul principal e un tânăr arab care trăieşte în franţa. spectatorii sunt europeni bătrâni care îşi procură stropul de adrenalină urmărind jocul mortal, pariind genţi de bani pe viaţa şi moartea jucătorilor. faceţi restul, completaţi cu sens povestea europeană cu europeni plictisiţi de normal, incitaţi doar de crimă şi bani.

aceeaşi poveste, în variantă americană, n-are asemenea background. e doar visul american, poţi câştiga peste noapte pt o viaţă întreagă. adâncimea filmului e doar în drama personajului principal care ajunge să joace periculosul joc din întâmplare.

fără istorie, deci. fără explicaţii contextuale. de-aia au succes filmele americane şi în general cultura imediatului, a individului singur cu viaţa şi conştiinţa lui. produsul artistic european explică, uneori prea mult, face trimiteri culturale pe care spectatorul comun le ignoră.

mie mi-au plăcut ambele variante ale filmului, adică mi-au plăcut ambele filme.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

o lume bolnavă, o ţară sub anestezie

cine credea că fundamentalişti sunt numai musulmanii?

un pastor american, nu ştiu în numele cărei credinţe, recte cărei variante de creştinism, a dat foc coranului.
în replică, în afghanistan, indivizi necunoscuţi au luat gâtul - la propriu - unor funcţionari onu, care nu erau americani, erau europeni, unul dintre ei era român. ei au cerut ca pastorul să fie judecat, iar noi ştim, cu toţii, că asta nu se va întâmpla niciodată. statul american nu va judeca un cetăţean american pt că dat foc, nu-i aşa?,  unei cărţi, indiferent ce ar reprezenta cartea aceea. pt arderea cărţilor au fost "judecaţi" doar alţii.

dar cu ce e mai bun un popă care dă foc decât un taliban care bombardează, din moment ce ambii atacă simboluri culturale şi religioase,  monumente de cultură?

eu pun gestul pastorului american pe seama trufiei lui de american căruia nu i se poate întâmpla nimic. n-o să vină vreun fundamentalist musulman să-l caute pe el în america şi să-i ia gâtul, e mai comod să găsească vreun nenorocit de român. americanul e protejat de statul lui, de legile statului lui, de funcţionarii statului lui. chiar dacă omoară un om, pe teo peter să zicem, un american nu e vinovat. e vinovat românul pt că s-a aflat la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. aşa funcţionează legea celui puternic. iar funcţionarii statului în care am avut ghinionul să ne naştem, rumenia, consideră asta normal, fac temenele scrise şi-i asigură pe omologii lor că nu se vor atinge de vreun fir de păr al americanului criminal.

cu cetăţenii altora mai puternici nu se pune, cu cetăţenii săi are ce are statul român. îi hăituieşte din locurile de muncă, din şcoli, din spitale. chiar acum văd la tv bebeluşi în incubatoare scoşi în stradă, bătrâni cu perfuzii pe ei pribegind în direcţii necunoscute. pe bebeluşi, pe bătrânii aruncaţi din spitale cine să-i apere?

chiar acum văd şi aud despre o lege a plafonării salariilor cadrelor didactice care va fi adoptată, cum altfel, prin asumarea răspunderii guvernamentale, adică eludând parlamentul - o putere în stat - şi sfidând justiţia - altă putere în stat - care a dat nişte hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile în cauza respectivă. cui îi pasă de nişte nenorociţi de profesori?

toate astea le face un guvern care lucrează, după expresia însuşi preşedintelui ţării, împotriva voinţei poporului. în numele cui? în numele unei majoritaţi parlamentare mincinoase, inventate. de fapt, e pohta ce-a pohtit dl băsescu. să facem tratament pt toate bolile lumii, să-i îmbogăţim pe toţi cu petrolul, cu aurul, cu cuprul, cu aluminiul, cu curentul nostru electric, iar noi să facem foamea. să-i iertăm pe irakieni de datorii de miliarde de dolari, noi să plătim datorii istorice de zeci de ani, şi în plus să ne îndatorăm la fmi de zeci de miliarde de euro ca să nu dea faliment fmi-ul, băncile străine şi firmele pedeliste.

etnobotanice, vă rog! pentru popor.