luni, 28 februarie 2011

mărţişor anticipat

iarna se agaţă de putere ca un preşedinte cu 8 procente în sondajele de opinie care nu vede că timpul lui a trecut.

de dimineaţă a trebuit să râcâi parbrizul, să dau zăpada jos de pe maşină, să bag un pic de căldură chit că benzina se scumpeşte în draci. de dimineaţă, cheful de viaţă, fără rime vă rog, era la minim.

nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să mă duc la şcoală pe bicicletă. adică, nici aşa!

iar acum zăpada se topeşte ca procentele pedeleului sub minunată guvernare gândită de boc. cine se sinucidea de dimineaţă acum regreta, cine pleca din ţară se întorcea.

venceremos! va fi vară şi pe uliţa noastră!

duminică, 27 februarie 2011

ne uităm la tv cum fierbe mămăliga

undeva în adânc, românia fierbe, dar încă nu dă în clocot. şi poate nu va da în clocot deloc, guvernanţi şi guvernaţi laolaltă se uită la televizor la vorbăria degeaba.
guvernanţii şi guvernaţii nu trebuie să se mai înfrunte în stradă, ca în grecia să zicem, în romania o fac pt ei echipe de vorbitori la tv. îi vedem, îi ştim din capul locului care cu cine e, şi chibiţăm din faţa televizorului, numărând punctele câştigate de ai noştri, ignorându-le pe ale lor .
n-am văzut niciodată o pbl lămurită la tv. mă tem, vorba vine, că nici televiziunile nu au vreun motiv să stingă interesul pentru un subiect oarecare, să-l elucideze.
o căutăm pe elodia, ăsta e sportul naţional la români, practicat comod în fotoliu, în faţa televizorului, după modelul aparatului de slăbit care nu necesită să faci vreo mişcare obositoare.

undeva în adânc, poate în stomac, romania fierbe.

unii vorbesc despre un partid nou, în special cei dezamăgiţi de guvern. vorbesc, bineînţeles, ca să-şi consume energiile negative, ştiu şi ei că un partid nou n-are nicio şansă cu sistemul electoral actual, chipurile uninominal.

alţii au obosit ori s-au plictisit de romania, ne îndeamnă să ne luăm câmpii.

şi în contextul ăsta citesc pe un blog că romania e un şantier. 


au, au, au, inimă au! dacă nici imaginaţie propagandistică nu mai e, nimic nu mai e. romania e un şantier zice un tânăr băsescian pe blogul lui, nu vreun ceauşist coclit ieşit din comă postdecembristă.

romania fierbe în adânc. fierbe cu bulburuci. deocamdată vedem doar bulburucii.

de pe mail

Bradut Florescu, unul din "vechii" publicitatii romanesti, si-a incheiat contractul cu Realitatea Catavencu, unde coordona strategia de comunicare a grupului, si a plecat in Thailanda.


IATA CE ARTICOL  A  SCRIS, DUPA CE A PLECAT :
Rostul

 Romaniei i-a disparut rostul. E o  tara  fara rost, în orice sens vreti voi. O  tara  cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.

 Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (batranii), pamantul si credinta.

 
Batranii.  Romania  îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
 Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.

 
Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în  tara  aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".
 La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE.
 Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!

 Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.

 
Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

 Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.

 Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .

 Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza.
 Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la c-- pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

 Suna-ti familia,
pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.

 Sa traiesti.

sâmbătă, 26 februarie 2011

ce-mi place

să ating lucruri calde
să lenevesc, să mă gândesc la ce-mi trece prin cap
să conduc maşina
să-mi amintesc
să citesc cărţi inteligente
să fac planuri (nu de lecţii!)
să văd ceva nou
să aud pe cineva făcând remarci surprinzătoare
sa fac eu observaţii surprinzătoare
vineri după-amiaza
cada plină cu apă caldă
să mi se spună cum stau lucrurile
vacanţa de vară
să văd reportaje din locuri unde n-o să ajung niciodată
prima înghiţitură din primul pahar de bere (vin)
elefanţii, în special puii
filmele cu mister (dar mister, nu aşa...)
să citesc întins pe o pătură la umbră
să mă uit la o apă care curge, nu contează dacă e fluviu sau doar izvor
să nu se repete situaţia

vineri, 25 februarie 2011

imersiunea

mamă a eneazilor memorie coeli subter labentia signa
în afara destinului meu
de autostradă prin hăţiş de ciulini
de pistă de încercare
undeva în afară ştiu un loc
în frunzele calde din anii trecuţi.

memoria încearcă semnale
                                       fiinţă oarbă
                                                         emiţătoare de sunete
care se izbesc de trupul masiv al uitării de sine.

mamă a eneazilor

mi s-a îndesat fericirea pe gât
şi mi-e greaţă. trupul de piatră albă
se dizolvă în transpiraţia unui animal satisfăcut somnolent.

obiecte de nimic mă rănesc
mamă a eneazilor
în frunzele calde din anii trecuţi
obiecte de nimic mă renasc

miercuri, 23 februarie 2011

un fel de singurătate

cine se gândeşte la tine rozătoare mică
ochelaristă cu braţul încărcat de cărţi
ca miezul fructelor de pădure
printre uşile transparente de librărie?
cine te urmăreşte
                            visează la ochii tăi
şi se ascunde în spatele draperiilor
după arbuştii din balcoane
peste care plimbi bicicleta timidă a ta?
cine te visează seara prinsă-n copci şi agrafe
între cearşafurile albe şi paginile abia înnegrite
între filele tale de insectar
fremătând de emoţii bine descrise?
cine-ar face nopţi albe pentru tine
pentru părul tău castaniu tăiat scurt
pentru sandalele  cumpărate de la raionul pentru copii
pentru pacheţelul tău de mâncare
                                                     un sandviş şi-o jumătate de roşie
pentru postul tău de educatoare titulară cu gradul doi?
cine meditează la ce se întâmplă sub fondul tău de ten
şi te răsuceşte sub lupa neuronilor săi
cine se întreabă dacă eşti sau nu eşti?
                                                           numai eu.
numai eu şi fără intenţii.

eu. o persoană imaginară un narator







marți, 22 februarie 2011

plăceri şi privaţiuni

aţi citit călătorie la capătul nopţii de l.-f. celine? sigur că aţi citit.
vă amintiţi scenele de la avanpostul acela din junglă? v-aş fi recunoscător dacă v-aţi aminti, căci n-am cartea la îndemână şi mă bazez doar pe memorie. scenele cu soldaţii recrutaţi din junglă, care se instruiesc cu ce pot şi ei găsi la faţa locului, căci n-au arme, care în rest zac şi fumează îndatorându-se de la lună la lună chiar la ofiţerul francez care îi instruieşte, aşa încât, când o primesc, solda e fumată deja?

e umor dement în scenele alea cu negrii jucând comedia civilizaţiei. am vrut să zic localnici africani, nu neapărat negri. nu e vorba de rasism.

şi chiar nu e.
în şcoala mea, una din ele, căci predau la un gimnaziu, dar şi la un liceu, e un angajat pe post de muncitor, cel care repară ce se strică, un tânăr.
mi-a cerut să-l împrumut, căci nu mai are bani de ţigări. am mare înţelegere pt fumători, am fumat douăzeci şi cinci de ani, aşa că i-am dat. când m-aşteptam să-mi restituie banii, el mi-a cerut din nou. şi i-am dat iar.
sigur că nu mi i-a dat înapoi, sigur că eram ultimul care a aflat că aşa procedează.

fumam treizeci de ţigări pe zi când fumam, am înţeles că la preţurile actuale m-ar fi costat vreo cinci sute de lei noi. şi dacă mai  trăgeam şi o bere, două, trei, patru,  cam ăsta ar fi salariul muncitorului din şcoala mea pe lună.

aşa că

probabil aş fi îndurat şi eu o vreme privaţiuni ca să-mi permit să trag în piept aromele tari.

dar aş fi abandonat cu siguranţă fumatul, realizând că procedez exact ca soldaţii din colonia franceză descrişi de celine, care trăiau doar ca să poată fuma.

luni, 21 februarie 2011

ce nu-mi place

- iarna
- să am şefi mai proşti decât mine
- armata (serviciul militar)
- mâna care apucă cu degetul mic ridicat în sus
- ultima oră de curs
- să aud pe cineva vorbind bine despre o carte proastă
- moralistul care vorbeşte critic întotdeauna despre alţii şi niciodată despre el însuşi
- mîncarea fără sare
- limba rusă
- apa de băut caldă
- să-mi pice netul/ să mi se oprească din senin calculatorul
- să plătesc un lucru de două ori
- să mă ia de fraier unul pe care eu l-am tratat cu îngăduinţă
- să votez cu şmecherii
- să găsesc dimineaţa parbrizul îngheţat
- scriitorul închipuit/mitoman
- luna noiembrie
- să ascult pălăvrăgeli savante
- când mai e mult până la vacanţă
- duminica după-amiază

duminică, 20 februarie 2011

cinism

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! 

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!






pentru că a scris această  poezie anticomunistă,  radu gyr a fost condamnat 
la moarte în 1958.


pe timpul lui ceauşescu, fără a se preciza autorul,  poezia era recitată
pe scenele cântării româniei, am auzit-o eu. ilustra, chipurile, răscoala de la 1907.

recondiţionare şi refolosire. cinică.

sâmbătă, 19 februarie 2011

citiţi în ochii lor

wu a întrebat: cine eşti tu pentru a vorbi cu o astfel de autoritate?
şi ştiţi ce a răspuns bodhidharma? el a spus nu ştiu. acesta este un lucru pe care nu îl ştiu. am fost în mine însumi, am ajuns în chiar centrul fiinţei mele şi am plecat tot atât de ignorant ca mai înainte. nu ştiu. acum,  asta este ceea ce eu numesc curaj.                          osho  -  cartea înţelegerii


m-am aşezat odată la rând, pe vremea când se vindea pe stradă. am dat vânzătoarei o bancnotă, era ultima, am primit marfa şi mi-a făcut semn că n-are rest, să mai aştept. am aşteptat.

am aşteptat.

am aşteptat, dar vânzătoarea nu mai dădea semne că ştie de ce aştept. am cerut restul.
ce rest?
întrebarea ei mi-a luat aerul din plămâni. şi, ca să n-o mai lungesc, am plecat. iar ea bombănea în urmă despre unii care se poartă ca nişte golani de stradă, nu le e gândul decât la cum să înşele o biată femeie care trăieşte dintr-un salariu.
iar coada murmura dezaprobator. e destul de uşor să manipulezi oamenii.

dar vânzătoarea poate că ştia despre mine mai mult decât ştiu eu. poate a văzut că sunt destul de fraier ca să-i meargă trucul cu mine. că n-o să fac scandal, că o s-o las baltă. că mi-e lehamite.

miercuri, 16 februarie 2011

clipă, opreşte-te!

dacă te-ai plictisit de serialul ce vrăji au mai făcut băsescu şi elena udrea, dacă vrei să evadezi din cotidian,  televiziunea are oferte:
un film. eu am nimerit filmul 2012, pe hbo.
ceva cu ştiinţă pe un canal din pachetul discovery. eu am găsit o emisiune despre stelele care devin găuri negre şi apoi explodează.
manele. sau alte muzici.
sport.
private spice sau ceva de genul.

dintre sporturi eu nu mai urmăresc decât snooker. şi momentan nu e nicio competiţie.
private spice e un post monoton. mereu aceeaşi acţiune.
manele totuşi nu. adică nu, ce să mai. cu toată campania simpatică a lui adi schiop. recunosc totuşi că mulţi manelişti au voce cu mult peste alţii consideraţi frecventabili. şi că unele piese au texte bune.

2012 este un film cu catastrofe, de genul cometa, vulcanul, asteroidul. numai că aici le ai aproape pe toate, căci e vb de sfârşitul lumii. nasol. miezul pământului se topeşte, plăcile tectonice o iau razna, vulcanii izbucnesc, cutremurele vin la rând şi tsunami finalizează opera. lumea dispare, dar vezi că unii au ştiut din timp şi au construit arce în himalaia. un loc pe arcă e un miliard de dolari. o fi scump, dar merită, nu? vezi şi sfârşitul lumii, scapi şi cu viaţă. să punem bani de-o parte pt asta. dacă n-ai un miliard de dolari, mai ai o şansă să fii selectat dacă ai gene mişto şi merită să se investească în ele.

emisiunea cu stelele care devin găuri negre. nasol, dacă eşti prin preajmă. vorba e că poate fi nasol şi dacă eşti departe, căci stelele astea explodează şi emit raze gamma. iar razele gamma pârjolesc tot ce prind pe distanţe uriaşe. dacă razele gamma s-ar îndrepta către pământ, vă daţi seama. am arde ca şoarecii, drepţi şi nedrepţi, oneşti şi corupţi, vameşi şi politicieni, vânzători de ţigări cu timbru şi fără timbru, fumători şi nefumători, credincioşi şi atei.

la tv trecutul e cu ceauşescu şi cu iliescu, viitorul e cu de-astea, catastrofe.

atunci unde?

în prezent? trăieşte-ţi clipa fără televizor?



marți, 15 februarie 2011

supereroii şi memoriile lor

ce de acţiuni mari şi frumoase va avea de amintit istoria! ea va povesti cum acei îndrăzneţi cuirasieri pătrunseră în poziţii şi tăiară cu săbiile pe tunari la piesele lor               (napoleon bonaparte - memorii)


presupun că eram fan napoleonian din moment ce i-am cumpărat memoriile şi le-am citit.

presupun că n-am văzut măreţia şi frumuseţea scenei,
cuirasierii tăind cu săbiile pe bieţii tunari la piesele lor,
ci doar un aspect de abator uman.
care m-a lecuit de admiraţie pentru marele criminal.
cum i-ar zice raskolnikov.

oricum ar fi,  nu mai admir supereroi de multă vreme.
oricum, cred că memoriile îi dezavantajează pe supereroi.

şi mai cred că lumea va ieşi din istorie cândva şi supereroii vor rămâne în trecutul sălbatic

luni, 14 februarie 2011

actualităţi

atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă
şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă.


mi s-au părut şi mi se par foarte actuale versurile astea, să nu vorbim numai şi numai de actualitatea lui caragiale.

şi nu mă refer numai la idealişti.

mă refer şi la popoare întregi, uite la egipteni, la revoluţia lor, la bucuria lor că au scăpat de tiran.


poate că la ei nu se va spune peste doi-trei ani era mai bine pe vremea lui mubarak?


nu vor fi reînviate partidele istorice egiptene?

nu vor apărea vatra egipteană, partidul egiptul mare?


nu se vor isca conflicte etnice?

nu vor fi aduşi minerii (dacă n-au mineri?) să devasteze sediile partidelor istorice?

nu se va scinda feseneul egiptean în două partide care să ocupe aproape tot spectrul parlamentar?

nu va începe lupta contra corupţiei, după ce va fi vândută pe şest mai întîi flota?

nu vor face campanii electorale fastuoase cu bani colectaţi de la vameşi şi apoi vor plimba vameşii pe la televizor în cătuşe?

nu vor închide şcoli, spitale şi vor construi puşcării şi sisteme de monitorizat populaţia?

nu se vor trezi uşor-uşor că e ca vremea lui mubarak?

duminică, 13 februarie 2011

sâmbătă, 12 februarie 2011

epoca de aur ne-a intrat în sânge

după episodul cu statul la cozi şi cu porcul tranşat în apartament.

n-am văzut faze cu porci vii în apartament, nici n-am auzit, dar, cine ştie...

cât despre cozi, am informaţii ample, la prima mână.

cozile erau de multe feluri, depinde la ce se sta: coada la lapte se forma de dimineaţa devreme, pe la 3, 4 sau 5. te duceai în faţa magazinului, lăsai sticlele goale la rând, coada era de fapt un şir de sacoşe cu sticle goale, şi reveneai la ora de deschidere. dacă aduceau şi unt, pacheţele de 50 grame, se forma un alt rând, cineva striga să se dea un singur pachet să ajungă la toată lumea. dacă aveai noroc, te aşezai din nou la coadă, de aceea coada la unt avea aspect circular. uneori îţi venea rândul de câteva ori. vânzătoarea nu comenta, nimănui nu i se părea absurd.
coada la zahăr, la ulei, la carne sau la salam începea pe două rânduri, dar treptat se îngroşa pt că se ataşau cunoştinţe, vecini, astfel încât partea finală a cozii era pe 4 sau 5 rânduri. aspectul ăsta era mereu comentat, cineva striga nu vă mai ataşaţi la rând! dar obiceiul se păstra pt că existau reciprocităţi te-am lăsat lângă mine, mă laşi şi tu altă dată.
coada la pui sau găini vii era haotică, nu era nicio ordine, lumea se ataşa unde credea că are şanse mai mari şi împingea pe cei din faţă. la cozile astea de multe ori venea miliţia să supravegheze.
totdeauna exista teama că se termină ce e la vânzare tocmai la tine, şi evident că multora aşa li se întâmpla pt că niciodată coada nu se sfârşea înainte de epuizarea mărfii. oamenii nu credeau când vânzătoarele anunţau gata, nu mai e! şi nu plecau. am văzut o fază cu miliţieni luând câţiva martori să verifice dacă mai sunt găini în magazin. martorii au ieşit după un timp, fiecare din ei cu mâinile încărcate (găinile vii se ţineau de picioare, cu capul în jos) şi au confirmat nu mai sunt, bă, astea mai erau, duceţi-vă acasă!


mă interesa mai ales când apărea câte unul care comenta situaţii de genul ăsta, sau de genul datului peste rând:
ce, bă, tu dac-ai fi în locul lor, n-ai face la fel?

vineri, 11 februarie 2011

ce ne amuză = ce ne deprimă

am mai văzut un episod din amintiri din epoca de aur, cel cu alfabetizarea.

să continuăm cu amintirile din epoca de azi, pe aceeaşi temă.

în merişu, sat de ţigani de lângă titu, locuiau o parte din elevii mei, tocmai cei care nu prea dădeau pe la şcoală. trebuia să-i caut acasă, măcar să dea teză.
unde e băiatu ăla al matale, nene?
sub pat, dă-l dracu, nu vrea să iasă. dacă poţi să-l scoţi bine, dacă nu...
trăgeam elevul de picioare de sub pat. îl aşezam la masă, dădeam tigaia la o parte, şi-i puneam o foaie sa scrie.
lucrare scrisă la limba română pe trimestrul I.
şi el scria: uuuuuuuuuuuuuuuu.
măi nene, copilul ăsta nu ştie să scrie?
ştie, dar nu-l ştie decât pe u, că îl mai ţin acasă cu ăla micu, dar-ar dracii în capul lui.

la titu era un combinat avicol uriaş. la ctitorirea lui venise ceauşescu însuşi, eram elev de liceu, a fost singura dată când l-am văzut de la doi metri. un individ mărunt şi cu moacă de om speriat.
pentru puii din combinatul ăla producea hrană o fabrică de nutreţuri concentrate aşezată strategic lângă calea ferată, dar şi lângă satul merişu. sătenii din merişu o duceau foarte bine cu fabrica aia. creşteau porci şi pui, vindeau concentrate în toată zona.
dar, după revoluţie, combinatul de pui a fost ras de pe faţa pământului. au furat tot, până la piuliţă.
fabrica de nutreţuri a pierit şi ea.
ţiganii au rămas.
nu ştiu dacă se mai duce cineva să le tragă copiii de picioare de sub pat.

joi, 10 februarie 2011

amintiri din epoca de azi

am văzut amintiri din epoca de aur de cristian mungiu, nu toate episoadele, numai vreo patru.
m-au amuzat nu foarte mult, m-au interesat nu foarte mult.
nu prea au altă valoare, decât una ilustrativ-istorica. ar putea fi prezentate elevilor ca anexe didactice la orele de educaţie civică, dar cu un mare risc. riscul ar fi ca lumea prezentată în aceste filme, românia lui ceauşescu, să fie receptată de elevi ca o lume de proşti. chiar atât de proşti erau (sunt) românii?

iar răspunsul nu poate fi evitat: da, atât de proşti. lăsau nişte tineri să le ia aerul din apartament la analiză chimică, se urcau cu toţii într-un carusel (pt că aşa a sunat ordinul activistului pcr) şi apoi nu avea cine să-l mai oprească, retuşau portretul secretarului general până când îi puneau o căciulă în cap şi o pălărie în mână. filmele nu oferă nicio altă posibilitate explicativa. românii făceau lucrurile astea de proşti ce erau.

legende urbane din epoca de aur sunt mult mai multe decât ştiu autorii filmului:
dispăruseră perdelele din geamurile restaurantelor ca să nu se mai facă matrapazlâcuri pe după perdele.
cercetătorii din agricultură studiau metode de plantare a porumbului pe hectarele patriei.
în parcurile oraşelor urma să se cultive grâu şi porumb, iar la porţile sătenilor se cultivau deja ceapa şi cartofii.
lui moş gerilă (care-i luase locul lui moş crăciun), urma să-i fie suflat postul chiar de tovarăşul, tatăl copiilor din romania, ceauşeii.
şi încă altele.
e greu de înţeles un asemenea comportament uman, dar aşa s-au comportat românii în epoca de aur.
foarte puţine voci s-au opus corului închinat comandantului suprem. iar acelea, puţine, au fost discreditate tocmai de la altitudinea intelighenţiei româneşti.

dar ce vorbim aici numai despre epoca de aur? azi e altfel?

o fi vorba de prostia unora, dar nu e numai atât. e vorba şi de complicitatea ticăloasă a  altora

miercuri, 9 februarie 2011

complexe estice

am discutat la telefon cu un apropiat al meu. locuieşte la ţară, aşa că m-am mirat să-l aud vorbind despre legume, ce mult s-au scumpit.
păi, tu cumperi cartofi? şi mai dai şi atâţia bani (28 mii lei vechi) pe kg? nici în târgovişte nu sunt atât de scumpi!
şi cu pământul ce faci?
dacă discuţia a luat-o în direcţia asta, apropiatul mi-a cam tăiat-o, a închis.

ei, am intrat în europa, asta e, mi-am zis eu. în europa nu se mai face de mult agricultură de subzistenţă. acolo lumea nu pune straturi de ceapă în grădină, pune doar flori.

pe vremea când nu intrasem în europa, pe vremea când locuia la noi şi avea grijă de cristi, mama pusese pământ într-un lighean vechi, pe balcon, şi în pământul ăla creştea pătrunjel, leuştean şi nu ştiu mai ce trebuie în oala de ciorbă. nouă ne era cam jenă cu colţul verde al mamei, dar acum aflu că un cunoscut bucătar de cultură anglo-saxonă recomandă ghiveciul de apartament cu condimente proaspete. iar la televizor văd francezi descoperind plăcerea simplă a cultivării grădinei,  stratul de ceapă şi rândul de roşii.

noi în ce europă intrăm?

marți, 8 februarie 2011

bătaia peştelui




poate e veche pt alţii, dar eu acum am descoperit ciudatul comportament al fitofagilor.
şi abia astept să-l văd cu ochii mei.

la vară, mahmudia, murighiol, dunavăţu de jos o să scrie pe mine.

hai vară, hai!

duminică, 6 februarie 2011

despre războaie



pe tatăl ei îl chema kiprian.

pe soţul ei, dumitru.
dumitru a fost la război în bulgaria. a luat şi el, dacă luau toţi câte ceva?, un batic de mătase dintr-o casă bulgărească. armată de ocupaţie, nu?
să-i duc şi eu liuţei mele!
cum a ieşit din casă, cum s-a urcat pe cal să plece mai departe să ocupe bulgaria, un glonţ a lovit, dar nu pe el, a lovit calul.
dumitru a aruncat imediat baticul de mătase.
de ce trebuia să facă el asta? să ia din casa omului?

a fost şi în celălalt război, războiul cel mare, din sudul moldovei, cu nemţii.
a fost în două războaie şi a scăpat din amândouă. a avut zile.
a murit în vreme de pace, om tânăr, dintr-o injecţie, la spital la bucureşti.
mama lia l-a adus acasă cu carul cu boi.
femeie, bărbatul tău doarme şi tu mâni boii?
nu doarme, e mort.

mama lia avea ochi albaştri. din cauza ochilor ei severi, nu vedeai că e doar o mână de om. rămăsese cu patru copii, două fete mai mari, mama era a doua, şi doi băieţi. rămăsese cu pământul, o groază de pământ, nu mai avea cine să-l muncească. până s-au făcut copiii buni de muncă, dădea pământul în dijmă. oamenii care-i lucrau pământul o ştiau de frică.

nu mi-amintesc să mă fi luat vreodată în braţe.

în afară de soţ, de dumitru, cred că a mai ţinut la unul dintre băieţi, la codin.
codin, abia se făcuse flăcău, stâlpul familiei, şi l-a luat şi pe el la război.



moartea la stalingrad pe discovery


în o mie nouă sute patruzeci şi trei la stalingrad
a dispărut fratele mamei
codin. am văzut de zeci de ori pe discovery stalingradul.
ştiu cum au lovit ruşii flancurile
unde ţineau frontul două armate române. comentatorul
de limbă engleză nu e încântat de ai noştri; pe scurt au fugit
iar centrul - feldmareşalul paulus şi trei sute de mii de germani -
a fost prins în punga rusească. "nu scăpai de katiuşe nici
lungit în rasul pământului" spuneau unii care totuşi scăpaseră
de acolo. "îţi luau plămânii cu totul". dar asta a fost
acum şaizeci de ani
nu mă născusem pe vremea aia. hm. şi-atunci?
codin cel dispărut în încercuire la stalingrad
de ce-mi vine în minte? soldaţii
mulţi au murit de foame. cine a vrut să scape
a mâncat bocanci
şobolani şi rădăcini din pământ. "codin al vostru
a zis băi eu nu mănânc şobolani. şi n-a mâncat. dar nici
nu l-am mai văzut după aia". de-aia mă gândesc la unchiul ăsta
la cei douăzeci şi ceva de ani ai lui. mai tânăr ca mine adică.
ce aş fi făcut - suntem acelaşi sânge - în locul lui la stalingrad
aş fi mâncat şobolani? ei asta e!
cum să răspund
în după amiaza asta calmă de august? mi-l imaginez în tranşee
crăpând de foame (dacă de foame a murit
cum s-a spus). nu cred că se mai interesa să tragă cu puşca în ruşi
sau în oricine altcineva.
urma să moară. nu avea-ncotro şi
dacă nu avea încotro de ce să mai împuşte pe alţii?



mama lia nu a crezut niciodată că a murit. a fost să întrebe de el la regiment, a mers pe jos la ploieşti, unde era regimentul, vreo sută de kilometri.
de câte ori se mai întorcea câte unul din rusia, mulţi ani după terminarea războiului, îl căuta să-l întrebe de codin.

sâmbătă, 5 februarie 2011

fără net

astăzi a picat netul.
am cumpărat o placa de reţea nouă.
am sunat la firmă şi mi-au refăcut conectarea  noului mac.
netul a mers un timp, pe urmă a picat iar.
am sunat la firmă, au venit nişte băieţi, au zis că netul merge, dar calculatorul nu. au zis că s-ar putea să fie asta sau ailaltă. şi au plecat.
cristi a făcut ceva şi acum merge. nu ştiu cât timp.

suntem ca analfabeţii după ce s-a inventat tiparul.
se strică ceva, nu merge nu ştiu ce, ne uităm la calculator, sau la pagina nemiloasă conectare întreruptă.
specialiştii vin şi repară în pătrăţica lor. restul te interesează, te duci la alt specialist. ca biata vitoria lipan care apelează la unul şi la altul să-i scrie o scrisoare.

lume fragilă.

construită pe aparenţe.

la un moment dat aparenţele se prăbuşesc şi rămâi în întuneric.

astăzi fără net eşti în întuneric, nu trăieşti în prezent. televizorul este istorie, istoria nu ţine loc de prezent..

vineri, 4 februarie 2011

într-o bulă de aer

vrei să te duc la mama lia?
vreau.
la mama lia mă ducea când avea treabă undeva la câmp şi nu avea curaj să mă lase singur acasă.
la mama lia, gardul, curtea, casa erau altfel.
gardul era din mărăcini de pădure, albi, cu ţepi lungi, ca nişte seringi. mărăcinii erau împletiţi printre pari şi deasupra aveau un mic  acoperiş de scânduri, să nu pătrundă apa în gard, să nu putrezească mărăcinii. ei oricum se înnegreau cu timpul şi trebuiau schimbaţi, dar asta nu era o problemă pt o gospodărie cu bărbat. dar mama lia nu mai avea bărbat de tânără.
curtea îmi plăcea mult, era plină de iarbă şi iarba îmi ajungea până la genunchi. aveam cinci-şase ani şi aşa a rămas în mintea mea imaginea curţii de la ţară.
casa era albă, cu prispă, urcai prispa, deschideai uşa şi intrai în tindă. în tindă, în colţul din dreapta, era hornul şi, dedesubtul hornului, vatra cu pirostrii. mă băgam sub horn şi vedeam cerul, iar după ce ochii se obişnuiau vedeam pereţii interiori ai hornului sticloşi şi negri, îi zicea stirigheaţă la negreala aia a hornului. sus pe cer era lumină şi cald, sub horn, în tindă, era semiîntuneric  şi răcoare ca într-un observator astronomic. mă uitam îndelung la bucata aia de cer, poate aşteptam să se întâmple ceva.
să stai aici lângă casă, zicea mama lia, căci şi ea trebuia să plece undeva, dar nu se temea să mă lase singur.
unde mă lăsa ea, creşteau nişte mături şi tigve, noi nu aveam în curte sau în grădină plante din astea şi mă uitam ore întregi la ele.
erau şi nişte tigve mai vechi, din alţi ani, uscate deja şi bune de folosit, aşezate pe lângă prispă. lumea ţine apă în ele sau lapte bătut.
ai lapte bătut, mamă lio?
n-am. dacă n-am vacă, de unde lapte bătut?
dar ce ai?
n-am nimic.

miercuri, 2 februarie 2011

memoriile unui prost

prostul ştie că e prost?
nu ştie, dar bănuieşte.
cum vedem asta?
prostul se împrieteneşte cu proşti mai mari decât el, ca să simtă diferenţa.

prostul scrie?
oho! şi încă cum!
poezie?
mai ales.
romane?
e ambiţia vieţii lui.
memorii?
memorii nu. aş vrea eu să citesc memoriile unui prost, dar cine publică aşa ceva? păcat, ar fi o carte de succes, dacă ar fi scrisă de un prost autentic.
păi, nu e o contradicţie aici?
păi, cam e. dar mi se pare interesant că prostul nu scrie exact ceea ce ar trebui să ştie mai bine.

marți, 1 februarie 2011

un film românesc. românesc?

Le concert Poster

Director: 

Radu Mihaileanu

Writers: 

Radu Mihaileanu (scenario)Matthew Robbins(collaboration)and 3 more credits »

Thirty years ago, Andrei Simoniovich Filipov, the renowned conductor of the Bolshoi orchestra, was fired for hiring Jewish musicians. Now a mere cleaning man at the Bolshoi, he learns by accident that the Châtelet Theater in Paris invites the Bolshoi orchestra to play there. He decides to gather together his former musicians and to perform in Paris in the place of the current Bolshoi orchestra. As a solo violin player to accompany his old Jewish or Gypsy musicians he wants Anne-Marie Jacquet, a young virtuoso. If they all overcome the hardships ahead this very special concert will be a triumph.

un film românesc pe care am putut sa-l urmăresc relaxat, tensionat, interesat si, in unele momente chiar entuziasmat.
un film fără dialoguri chinuite. un film cu scenariu consistent, cu carne, şi nu scheletic, aproape reportaj, ca alte filme româneşti, unde intenţiile sunt de nota 10 şi realizările de 7.
un film în care se vorbeşte în rusă şi în franceză, nu e vb de nimic românesc. sunt faze est-europene mizerabiliste în care, dacă vrem neapărat ceva specific naţional, ne putem regăsi: în aeroport ţiganii din orchestră folosesc timpul de aşteptare pt a comercializa paşapoarte confecţionate pe loc, la paris, instrumentiştii ţigani şi evrei se împrăştie imediat după cazare prin pieţe şi pe străzi ca să scoată un ban din comercializarea caviarului rusesc, sau din cântatul pe străzi.
accentul nu e pe pitoresc, nici pe politic, nici pe social, nici pe drama umană, ci pe toate acestea la un loc şi încă ceva pe deasupra.