ce ne învaţă rândunicile

au venit rîndunicile, înseamnă că e primăvară.
nu mi-ar fi atât de antipatică iarna dacă ar şti să plece la timp. decembrie cu primii fulgii şi emoţia lor, dar mai ales cu sărbătorile de iarnă, ianuarie, primele săptămâni, ar fi de ajuns. dar, nu! trebuie să se agaţe ea de partea asta de glob, ca o baborniţă nenorocită care nu lasă din gheare nimic, ca un politician care nu mai vrea să părăsească puterea pt că i se pare lui că scrie în stele să ne înveţe pe toţi să trăim. iarna muşcă şi din martie , şi din aprilie, anul acesta, primăvara e prea sfioasă să-i dea un şut în cur, cum ar merita.
dar au venit rândunicile, e clar.
parcă au o misiune, altfel de ce ar veni ele de la mai mult de o mie de kilometri?
nu se compară cu ciorile, vrăbiile, guguştiucii, coţofenele cu care ne-am obişnuit pe lângă blocul în care locuim, pe care nu le mai băgăm în seamă, le tolerăm.
şi rândunicile îşi fac cuiburi pe lângă comunităţile omeneşti, în aşezările lor de fapt, îşi lipesc căsuţele de casele lor, dar nu cerşesc de la oameni nimic, nici nu fură. oferă oamenilor bucurie şi semne bune şi nu cer în schimb nimic.
sunt simple, delicate, cochete în alb-negrul lor. nu sunt gregare, dar trăiesc intens evenimentele vieţii lor, au o voioşie şi o bucurie a vieţii care se transmite. oamenii se înseninează când le văd.
sunt mereu în grabă, fac totul pe fugă, cu zborul lor săgetat, fragmentat de dorinţe multiple care trebuie îndeplinite cât mai curând: cuibul, ouăle, puii, apoi să înveţe puii să zboare... când le vezi adunate pe sârmele de telefon ştii că deja a venit toamna.
dar... deocamdată, de-abia au sosit.