moacă de scriitor

prin 1984, vara, traversam curtea interioară a clădirii care adăposteşte cu cinste şi fală universitatea din bucureşti dinspre litere spre istorie. eram cu un prieten nou, venit acolo ca şi mine la un examen. vorbeam şi noi de una de alta, de sorţii literaturii şi de cenacluri, de cărţile proaspăt citite - prietenul sau eu citea(m) celine şi ne povesteam fragmente pline de umorul dement al francezului - când, deodată, ne întâlnim cu ioan george şeitan, poet.
ce faci aici bătrâne,  hai cu mine!
şi m-a smuls în direcţia lui, promiţătoare.
stai puţin, ce facem, nu sunt singur, i-am zis.
eu nu merg, zice prietenul cel nou, evaziv şi retractil. oricum, aveam ceva treabă în altă parte...

cine e?, m-a întrebat ioan george şeitan. abia făcusem trei-patru paşi.
un coleg. un prieten, am zis.
e scriitor?
nu scrie.
mi-am dat seama. n-are moacă de scriitor, zice el.

mult timp am trăit fără să văd pe unde merg, fără interes pt detaliile lumii prin care trec. aşa că n-am habar unde am ajuns cu ioan george şeitan. era o clădire importantă, mare adică, şi când am intrat pe uşă am întrebat:
ce e aici?
ce vezi.
ce vedeam era o hală imensă plină de cărţi. şiruri de mese pline de cărţi, dulapuri pline de cărţi, teancuri de cărţi nou-nouţe cu coperţi sclipitor colorate, cu albul imaculat în tăietură, neatinse încă de mână de om.
caută ce-ţi place, mi-a zis ioan george şeitan, după ce-a vorbit cu doamna de la intrare. ne întâlnim aici să plătim.
am luat şirurile de mese la cercetat, erau cărţi nou-apărute, dar, cum eu bântuiam librăriile des, multe dintre cărţi le aveam. totuşi, într-un dulap, am găsit o adevărată comoară, adunate la un loc toate cărţile râvnite şi de negăsit în comerţ. mi-am făcut un teanc de acolo.
la ieşire doamna se pregătea să bată la casă, eu îi arătam fericit lui şeitan peste ce cărţi am dat, el se mira, când vânzătoarea sau ce-o fi fost m-a întrebat rece la glas:
staţi aşa, de unde aţi luat cărţile astea?
i-am arătat dulapul.
mi-a zis să le duc înapoi, nu e voie de-acolo.

ai luat din dulapul rezervat pt ştabi, bătrâne, directori, colonei, au şi ei obligaţii...

de curând, am aflat de pe net că ioan george şeitan a murit.
prietenul cel nou de atunci acum scoate roman după roman. se întreabă de ce n-o fi scris el vreme de douăzeci şi cinci de ani.
poate pt că nu-i venise timpul, i-aş zice. oricum, e o întrebare bună, tot răspunzând la ea va da la iveală noi şi noi cărţi.

numai cu moaca de scriitor am rămas nelămurit şi n-am pe cine să mai întreb: cum e o moacă de scriitor?