luni, 18 aprilie 2011

cum ne văd cei care ne văd

căutam o adresă din bucureşti, un număr pe o stradă, cred că lipscani, strada se termina şi nu ajungeam la numărul căutat. măi, să fie, aveam o scrisoare de la adresa aia, scoteam foaia de hârtie şi citeam adresa o dată şi încă o dată. luam strada de la capăt, de la numerele mici, ajungeam din nou la capăt degeaba.
nu se poate aşa ceva.

mi-am amintit din cărţi, niculae, în bucureşti, când nu ştii, întreabă şi tu pe cineva!  îl învaţă moromete pe fiul cel mic, pt că-l ştia mai năvleg.

am intrat undeva, un atelier, o croitorie ceva. omul m-a ascultat, mi-a înţeles problema pe loc şi mi-a rezolvat-o imediat: strada nu se termina la intersecţie cu marele bulevard, cum credeam, mai continua şi dincolo preţ de câteva clădiri.
dar stai puţin, ce număr cauţi? m-a reţinut el.
i-am spus numărul.
aşa. păi, măi băiatule... ce să facem... se întâmplă, aşa e viaţa...
omul mă privea dintrodată altfel, ca pe unul lovit de soartă, îmi vorbea cum vorbeşti unui copil, sau unui retardat, în fine, unuia dintre noi aşa mai ciudat, mai luat de valuri...

am traversat marele bulevard, aşa era, strada cercetată de mine continua şi acolo. am găsit numărul căutat.
clădirea de la numărul ăla era prăbuşită, rămăsese numai moloz.
era după cutremurul din "77.

2 comentarii:

  1. poate ca asta e motivul pentru care nu trbebuie sa insistam atunci cand ceva nu ne iese din prima...

    RăspundețiȘtergere
  2. nu stiu ce sa zic, privesc cu neincredere chestiile oculte

    RăspundețiȘtergere