nesimţire de tip european actual

democraţia occidentală de după dispariţia comunismului este un imens aparat birocratic plătit regeşte, aparat pe care l-a impus şi în ţările emergente din est, fatalmente şi în romania.

birocraţia occidentală nu e eficientă, nu poate rezolva crize economice, crize sociale, crize de diferenţă de civilizaţie, migraţii de populaţie, dar se apără crunt dacă i se pune la îndoială necesitatea în formele actuale. autiste, aş zice. cinice, aş adauga.

birocraţia occidentală a ajuns să vadă un duşman personal tocmai în votul liber al electoratului european. cum aude de eventualitatea unui referendum - în grecia, în romania etc - turbează. pe unii îi plăteşte ca să renunţe la referendum, pe alţii, mai slabi de înger, doar îi ameninţă. ca urmare, referendumul ori nu se mai face, ori nu mai contează. şi acest fapt este considerat o victorie a democraţiei. aşa gândeşte birocraţia europeană de azi.

romania are mai mult de jumătate din populaţie sub pragul minim de existenţă,  dar are şi un imens aparat birocratic cu instituţii de tip european plătite ca-n europa, despre a căror eficienţă nu se suflă o vorbă. ca să poată plăti salarii de sute de milioane de lei vechi pe lună în instituţii şi regii, regimul băsescu a tăiat salariile bugetarilor, a impozitat pensii, a desfiinţat protecţia socială.
premierul ponta anunţase nişte măsuri în privinţa salariilor nesimţite, dar nu se mai aude nimic.
de ce?

uteciştii de ieri, securiştii de mâine. şi de azi

mă tot întrebam nu demult de ce liderii de azi ai lumii occidentale o vor afară pe iulia timoşenko şi înăuntru pe adrian năstase. care sunt meandrele luptei cu corupţia.
acum nu mă mai întreb şi nici nu mai aştept nimic bun de la politicienii occidentali.
pt romania, în niciun caz.

romania nu are nimic de făcut în plus decât să-şi vadă de treabă. românii nu au nimic de făcut decât să voteze şi la parlamentare cum au votat la referendum, ba chiar cu un plus de determinare justificat.

liderii partidelor care formează guvernul n-au fost la înălţimea care trebuia în lupta cu securiştii de ieri şi de azi, dar alţii mai buni nu avem deocamdată şi nu e cazul să ne apucăm să căutam chiar acum

şmenul ca gândire politică

am şi eu o întrebare naivă pt şmecherii pragului de 50% la referendum:

când vrei să incluzi cele 3 milioane de români cu domiciliu sau reşedinţă în străinătate pe listele permanente, o faci pt că te aştepţi ca milioanele acelea de oameni să vină în romania ca să voteze în ziua respectivă?

sau vrei doar, cum bănuiesc eu, să faci imposibilă realizarea cvorumului?

vreme potrivită pt nostalgicii lui chao

securiştii infiltraţi în presă, recunoscuţi de sri, sunt oameni tineri, nu sunt relicve ale ceauşismului. şi procurorii la fel. ei sunt produsul epocii băsescu, sunt instrumente ale puterii lui.
crin antonescu şi ponta ar fi trebuit să aibă în vedere de la bun început asta, nu să protesteze degeaba acum.

umor amar: românilor care sunt nostalgici după vremea lui chao, regimul poliţienesc al lui băsescu le împlineşte dorinţa, e aproape ca pe vremea aia, cu securişti care te urmăresc, sau te ascultă, sau te filmează, cu procurori care anchetează oameni vinovaţi că au votat.
mie-mi sună totul f cunoscut, în primăvara lui 1989, securitatea ne ancheta pe noi, membrii cenaclului din târgovişte, pt că am cântat desteaptă-te române!

cred că e cazul să-l cântăm din nou.

minţi întunecate de disperare

modul cum acţionează zilele acestea parchetul şi dna îmi aminteşte clar de procuratura lui chao.

observaţi că procurorii bat satele româneşti căutând infractori, convinşi că trebuie să fi făcut ţăranii ăştia ceva ilegal. nu au dovezi, le caută acum, ca să mai scadă ceva din numărul de 7,4 milioane de antibăsişti.

şi pe timpul lui chao tot prin sate umblau, monica macovei ar putea povesti presupun, când se recoltau toamna câmpurile. ţăranii erau potenţiali infractori, se culegea porumbul cu miliţia şi procuratura la capul locului. pt un ştiulete, ţăranii făceau ani grei de puşcărie, în urma dosarelor fabricate pe loc de procurori.

procurorii lui băsescu apelează tocmai la memoria aceasta reziduală, pe fondul căreia să apară vinovăţii.

cu ce preţ? oamenii aceştia hăituiţi la vedere, vor deveni fani pdl, fani băse?

austeritate doar pt voi!

selecţia naturală precum şi principiul cel puternic îl mănâncă pe cel slab sunt legi care operează în natură, dar omul de-aia a inventat civilizaţia, ca să iasă de sub legile sălbăticiei.
unii vor să ne întoarcem acolo şi chiar au şi reuşit.
mă refer la cei care au redus veniturile populaţiei active a romaniei în 2010 cu aprox 40%.
iar în acelaşi timp, cercul restrâns al privilegiaţilor acelui regim se lăfăia în salarii de 26000 lei pe lună, numai de la tvr-ul acela falimentar, alimentat din buzunarul nostru comun, başca alte venituri.
filosofia aceasta nu e doar muriţi voi, ca să trăim noi, adică legea junglei, ci muriţi voi, ca să trăim bine noi!, ceea ce, să recunoaştem, e şi cinic, nu doar sălbatic. sălbăticia, jungla, măcar nu sunt cinice.
partidul care dospeşte doctrina muriţi voi, ca să trăiască bine ai noştri!, poartă în mod abuziv în denumirea lui particula liberal. acesta nu e liberalism, pt că nu presupune nicio competiţie a valorilor, ci doar competiţia pupatului în curul cui trebuie.

alo, procuratura, gândesc! e legal?

curtea constituţională a produs nişte documente contradictorii, e posibil ca erata să fie un fals precum zic unii dintre judecători, e greu de prevăzut cum se va termina scandalul acesta şi cum se va lua o decizie în privinţa referendumului.

trebuie să fii f disperat să crezi că poţi pune pur şi simplu un capac pe oala în care fierb 7,4 milioane de români.

n-ar putea să ceară cineva, preşedintele suspendat, ccr, parlamentul, comisia europeană, un nou referendum cu întrebarea sunteţi de acord cu revenirea în funcţie a preşedintelui traian băsescu?

referendumul să aibă cvorum de participare 50% plus 1.

acumva. poem, deci roman

un fragment din cartea la care scriu, aici
http://www.pravaliaculturala.ro/boabe-pentru-pasari-salbatice_2012-8.html

viaţa fără băsescu

e mai bună.
nu mă mai interesează subiectul, cel puţin o lună de-acum încolo.

cartea la care scriu merge destul de bine, am trecut de 120 de pagini, cu toate că e caniculă, şi mai am şi pbl medicale.
lume, lume. hai să ne vedem de treabă.

preşedintele absenţilor

fie în viaţă, fie morţi, fie plecaţi din ţară, fie indiferenţi, puţin peste 50% dintre români, cei care n-au votat la referendum, sunt consideraţi oastea sa de strânsură de către preşedintele rejectat de români.

preşedintele rejectat luptă împotriva părţii active a societăţii, cea care se prezintă la vot şi-şi exprimă opţiunile întotdeauna, în numele celor care nu votează niciodată, sau nu vor mai vota decât în rai sau în iad.

pe cât de straniu pt unul care abia cu câteva zile în urmă spusese că n-o să fie aşa de laş, pe atât de jalnic, pt că mai e unul ce revendică şi el voturile absenţilor: domnu dan, de la otv. 


dacă tot e să număraţi absenţii şi morţii şi să  vi-i încolonaţi în spate, aveţi grijă la concurenţă, domnu preş. rejectat! 


e pe iuţeală de mână şi nebăgare de seamă.

87 - 13

noi ne-am făcut datoria. acum să şi-o facă şi politicienii pe care i-am votat, că de-aia avem parlament.

dacă votul nostru nu mai contează, ce contează atunci?

nu vrem aranjamente de culise, nici concilieri demagogice.

nu uitaţi, politicienilor, o să vreţi să vă votăm şi la toamnă!

viaţa fără

în decembrie 1989, multora, viaţa fără ceauşescu li se părea fără sens. când mă duceam spre centrul oraşului la revoluţie, am observat că f mulţi stăteau pe lângă blocuri ca să se vadă că nu se implică, la o adică să nu-i învinuiască cineva de ceva, dacă iese nasol.

în 1996, altora, sau poate aceloraşi, viaţă fără iliescu le părea de neconceput.

acum, văd la tineri, în special tinerii intelectuali, scriitori, disperarea că pică băsescu. viaţa lor fără băsescu nu mai are niciun rost, uof, uof, uof, cum ar zice un hit de amor. mi se pare chestia asta de un comic grotesc. mă umflă râsul, dar nu e de râs. dar nici de plâns nu e. e de un gust amărui, aşa, ca viaţa, ca un pătrăţel de schogetten. ştiu de ce se încolonează ei aşa fără jenă unul în spatele celuilalt, dar n-am acum chef să explic.

da.
da.
da.

să votaţi bine!

referendum facultativ = cvorum facultativ

aştept ca victor ponta să le scrie europenilor despre decizia lui băsescu şi a acoliţilor lui de a boicota referendumul, dar mai cu seamă aştept comentariile lor, în special al d-nei merkel şi al d-lui barroso. de comentariile acelea depinde şi modul de interpretare a rezultatului de la referendum.

tezele din iulie. filosofia ciuciu

cartea la care scriu mi-a impus să mă documentez despre anii 1971, 1972.
am dat de tezele din iulie 71 ale lui chao, inspirate din extremul orient comunist. şi de filosofia ciuce.

acum suntem tot în iulie, dar tezele, unsprezece la număr, ne vin din partea cealaltă a lumii. şi filosofia ciuciu, care,  pe scurt, spune dacă n-ai bani, de ce crezi c-ai avea dreptul să trăieşti?.
predicatorul acestei religii - băsescu.
trimisul dumnezeului ei pe pământ -  angelul  merkel.

astăzi la piaţă am auzit noul slogan al cerşetorilor de la un bătrân care nu părea să fi cerşit toată viaţa: daţi-mi şi mie o pâine, că n-am găsit nimic la gunoi!

un produs al filosofiei ciuciu.

antiboicot

da, legea referendumului poate fi discutată în parlament, cvorumul de 50% poate fi inclus ca obligaţie de validare,  cu următoarea completare:
nu este obligatoriu ca acest cvorum să fie asigurat doar de una dintre părţi, respectiv doar de cei care votează, să zicem, da.
dacă cealaltă parte nu participă la vot, această atitudine trebuie considerată un boicot.
boicotul unui referendum nu poate fi validat ca victorie.
în situaţii de acest gen, cvorumul nu mai trebuie să fie obligatoriu, iar rezultatul să fie omologat aşa cum iese din urne.

n-am pus cifre şi procente, pt că nu e treaba mea.

pa pa!

de opt ani, ei ne pun în faţa ochilor o oglindă strâmbă.
în 2005 - 2008, noi vedeam un guvern care se străduia să ridice nivelul de trai al oamenilor, ei vedeau un guvern care risipeşte bugetul.
în 2009, noi vedeam guvernul boc demis şi o nouă majoritate constituită în jurul lui klaus johannis, ei vedeau boc la loc. noi vedeam pe băsescu trosnind un copil, ei vedeau pixeli albaştri cu viteza luminii.
în 2009 - 2012, noi am văzut salarii şi pensii tăiate, ca să poată udrea & comp să se scalde în lux, ei vedeau că aceasta e singura cale pt poporul român.
acum vor să spună ca dacă vom merge 5, 6, 7 milioane la vot şi-l vom rejecta pe băsescu, iar ei vor sta acasă, băsescu ar trebui declarat învingător cu 0 la 5, 6, 7 milioane!

ăştia ne cred tâmpiţi, pe bune. şi vor să-i şi credem, uitaţi-vă-n ochii lor fanatici.
nu-i mai băgaţi în seamă.

cu lovitura de stat la vot

normal, cine crede că e lovitură de stat n-ar trebui să iasă la vot pe 29.
ori e lovitură de stat acasă, ori nu mai e.
ar trebui să se baricadeze şi să sune la 112.

senza luce :)

http://www.youtube.com/watch?v=JaSaVKrS6sM

uuuufff!

în piaţa universităţii lumea face hora unirii. să sperăm că va fi aşa.

băsescu se teme de brutărie

traian băsescu a spus că adevărata ţintă a opozanţilor săi nu e suspendarea lui, asta e doar o etapă.
justiţia, asta ar fi ţinta celor care preiau acum puterea.
unii au spus că tb a vrut să traseze în felul ăsta o linie de forţă a campaniei sale împotriva demiterii.
alţii s-au gândit la adrian năstase, adică la faptul că preşedintele interimar va uza de dreptul de graţiere, şi că asta ar fi vrut să spună suspendabilul.

părerea mea este că tb s-a gândit la justiţie şi la propria lui persoană. el are nişte procese îngheţate pe rol, nu numai flota!. procesele îşi vor relua cursul rapid, o dată imunitatea pierdută. acum există şi precedente şi  sentinţe cu executare de puşcărie, exact pe speţele lui.

miza pe şmecherie

ca să nu uităm de unde am pornit, după votarea moţiunii de cenzură băsescu a numit prim-ministru pe victor ponta, pdl nedorind să propună un candidat.
a fost cea mai tare mişcare a lui traian băsescu, surâdeau pedeliştii.
până la alegerile parlamentare, căderea în sondaje a pdl se va opri şi chiar se va inversa, în schimb va începe eroziunea galopantă a usl-ului. eroziune stimulată prin ţinerea sub o presiune artificială. băsescu ne pregătea din nou o şmecherie de genul ce-ai făcut aseară la vântu?
ăsta era calculul geambaşului de partide de la cotroceni. pedeliştii sperau, se bazau pe afirmaţiile tătucului lor că nu vor rata guvernarea 2012 - 2016 indiferent ce scor va face usl!
e constituţională atitudinea net partizană,  pt un preşedinte al tuturor cetăţenilor?

articolele care sfârâie pe  internet, agitaţia de pe fb nu pot împiedica electoratul să se pronunţe. ele nu apără democraţia, apără şmecheriile lui băsescu, cu o infinită ipocrizie care pe mine mă îngreţoşează.
să ne întoarcem la popor, aşadar!

iulie 1969

am plecat cu tata pe uliţă să căutăm un televizor, căci noi nu aveam încă. aici nu răspundea nimeni, dincolo televizorul era stricat, altul n-avea timp de televizor ce meci e?, tata nu dădea explicaţii, până la urmă am găsit o rudă de-a lui, o femeie care avea treabă în curte, tăia la boboci sau altceva, treaba ei, dar ne-a spus că putem să ne uităm cât poftim e ceauşescu cu ceoslovacia? nu, se duc americanii pe lună. aaa, bine, staţi aci la televizor cât vreţi şi când se termină să-mi spuneţi ca să opresc televizorul, eu nu pot să mă uit. dacă era maria ciobanu sau dolănescu puteai, zice tata, după ce iese femeia, ceea ce mie mi se pare nasol.

ce se vede la televizor nu e atât de clar cum ar fi un film, ecranul e aproape alb, abia se desluşesc nişte contururi. în plus, eu nici nu văd bine, mai ales cu stângul, mi-ar trebui ochelari. dintr-un fel de jucărie destul de fragilă, coboară un om, pune piciorul jos, în praf, şi îi rămâne urma acolo. e neil armstrong, o să ştie toată lumea cum îl cheamă pe omul ăsta. putea să i se ducă piciorul până la genunchi în praf, sau până la gât, e pe lună şi n-a mai fost nimeni acolo ca să se ştie cum e. putea să fie oricum.

e o zi de iulie, lumea de pe uliţă are treabă la câmp sau acasă, sapă la porumb sau paşte vaca, dă la boboci, adică le dă să mănânce, că dă la boboci mai înseamnă şi altceva, deja ştiu din experienţă ce. neil armstrong păşeşte pe lună, asta e, eu şi tata suntem aci, între unii şi alţii. totuşi, sunt destul de încurcat în impresii, ştiu cum va fi comentată vizionarea noastră pe uliţă, iar situaţia omului ăla, neil armstrong, ar fi cumplită dacă se strică ceva. ar rămâne singur pe lună, a, nu, mai e unul cu el, ar rămâne acolo să se uite unul la altul cum li se termină aerul. mi se strânge un cleşte la gât şi pe inimă.

să mai lăsăm politica. există şi poezie

http://diana-geacar.blogspot.ro/

jos ponta şi alegeri parlamentare imediate, aşa e bine?

toată agitaţia cu plagiatul lui ponta trebuie tradusă în limba electorală, este singurul plagiat din câte or fi existând, niciunul dintre ele dovedit, care interesează până la isterie pe câţiva oameni din ţara asta. întâmplător, he, he!, toţi interesaţii respiră aer de cotroceni.
dacă interesul ar fi faţă de degradarea reală a învăţământului şi uşurinţa cu care se obţin diplome de orice fel, după ce treci de bacalaureat, bineînţeles, (vezi igaş, vezi boghicevici), societatea civilă ar cere cecetarea diplomelor întregii clase politice, ca primă urgenţă, şi apoi ale tuturor posesorilor lor.
nu. ne interesează doar ponta. demisia lui.
demisia lui, şi mai ce?, întreb şi eu, ca un naiv.
demisia lui şi nimic, înţeleg. asta am auzit, ieri, la convenţia pdl. normal, ar fi trebuit cerută demisia urmată de ceva. de instalarea unui guvern pdl, de exemplu. nu cred că le trece prin cap una ca asta celor din pdl, oricum nu lui băsescu. demisia guvernului ponta, urmată de alegeri parlamentare imediate, alt exemplu. ar fi avut sens.
aaa, nu. pt că în limba electorală a cere demisia cuiva nu înseamnă exact ce auzi. înseamnă doar că zici ceva nasol de ăla şi bine de tine, în vederea alegerilor de mai încolo, nu de acum, când sperăm să ne mai crească procentele.

faptul că maşinăria propagandistică a lui băsescu a împrăştiat în lume ipostaza nedovedită de plagiator a lui ponta, deşi lumea aceea nu votează în românia, nici nu mă miră. acesta e stilul lui băsescu, iraţional, distructiv. în 1990, ca ministru al transporturilor, a dat afară pe inginerul mănucu pt că acela încercase să oprească  la craiova garniturile de tren cu mineri. pe ce motiv? pe motiv că a pus în pericol integritatea clădirii gării craiova, în context mineresc. în 1999, acelaşi băsescu în aceeaşi funcţie de ministru, a aruncat în aer valea jiului la propriu, adică cu explozibili adevăraţi, nu cu vorbe, ca să obstaculeze acelaşi acces mineresc.
este un exemplu din care se vede şi consecvenţa băsesciană şi de ce porniri iraţionale poate fi în stare la o adică.

ia de la băsescu un plagiat!

nu ştiu ce înseamnă 85 de pagini copy-paste într-o carte de peste 300 de pagini. dacă ar fi vorba de o lucrare de critică literară, un studiu, aş bănui că sunt citate din autori sau referinţe critice. luaţi o istorie a literaturii române.
fiind vorba de o teză de drept internaţional, habar n-am.
trebuie să-şi dea cu părerea persoane de specialitate, şi acelea să fie neutre politic.
comisia care s-a pronunţat este condusă de un fost ministru pedist. care a fost, culmea ipocriziei, şi el acuzat de plagiat.http://www.cotidianul.ro/mircea-miclea-acuzat-el-insusi-de-plagiat-da-verdictul-in-cazul-doctoratului-lui-ponta-187312/

agitatorii pixelului albastru, care ne făceau pe toţi tâmpiţi pt că vedem cum băsescu îi dă o carabă unui copil, când ei nu văd nimic, acum ne obligă să vedem ce văd ei. dacă e plagiat, să spună alţii, nu ei.

şi, chiar şi aşa mă întreb cu oarecare amărăciune: dacă băsescu e preşedinte, ponta de ce n-ar fi premier? că e aceeaşi ţară...

popor hrănit cu vorbe

am citit ştirea cu adn-ul extras din oasele voievozilor români cu destul de mult interes. ia uite ce popor lipsit de complexe am devenit!, am zis.
aproape imediat, reacţia ministrului cel nou al culturii a mi-a turnat o găleată de apă rece în cap. ministrul a zis că nu e nevoie să cercetăm osemintele, că le profanăm.

habar n-am cum e cu adn-ul, ce poate dovedi el în acest caz. mă interesează doar că din cine ştie ce temeri obscure, poate descoperim ceva nasol despre noi, o cercetare ştiinţifică este blocată.
în schimb proliferează istoriile ca basm despre limba dacilor şi plăcuţele de la tărtăria, istorii bazate pe presupuneri şi nu pe vreo dovadă scrisă, în primul caz, sau descifrarea textelor, în al doilea.

isterie de iunie

subiectul II A 3 de la evaluarea naţională, proba de limba şi literatura română, este notat cu 6 (şase) puncte din 100, deci 60 sutimi.
este vb de deja celebrul subiect cu subiectiva şi predicativa.
nota de la l. română se va aduna cu nota de la matematică, totalul se împarte la doi, astfel rezultă media de examen. cele 6o sutimi devin 30 sutimi.
media de examen se adună cu media celor 4 ani de studiu gimnazial şi totalul se împarte la doi. cele 3o sutimi devin 15 sutimi. acesta este punctajul pe care îl pierde un elev care a scris predicativă în loc de subiectivă.
o simulare:
9,40 + 10= 9,70, media de examen
9,70 + 10= 9,85, media de admitere.
am luat un caz în care elevul a avut numai note de 10, la examen şi în gimnaziu, dar a scris predicativă în loc de subiectivă. ponderea este aceeaşi în orice altă conjunctură.
ce se întâmplă, elevul va pierde înscrierea la liceul dorit din cauza celor 15 sutimi?
ministrul a spus că nu, dacă un elev va fi în situaţia asta, se va rezolva în favoarea elevului.

ce isterie degeaba.

p.s. iată că n-am avut dreptate, isteria n-a fost degeaba. ministrul a decis recorectarea tezelor la română!

capa

azi începe evaluarea la clasa a opta, cu cameră de luat vederi.
succes celor implicaţi emoţional!

două-trei zile sunt cu nasul în lucrări.

ehe!

familia din care mă trag avea (sau nu avea, ce contează) ceva origine turcă, am mai spus asta pe blog.
mai demult îmi plăcea să spun că strămoşul mei era bei, rang pe care prietenii mi-l acordau pe loc, ca pe o întrebare:
bei?
cum să nu, răspundeam.

week-end

a (se) maimuţări
a (se) pisici
a (se) încâina
a şerpui
înseamnă a face ca maimuţa, ca pisica, precum un câine sau ca un şarpe. bine, dar
a porcăi
a măgări
înseamnă a face pe altcineva porc sau măgar, iar
a (se) răţoi e ceva mai mult decât a face ca raţa, nu mai zic de
a găina
a călări, care nu înseamnă să faci ca un cal, sau
a pescui, să faci ca peştele.

a (se) pupăza
a cucăi, nici atât.

a omeni este tranzitiv.
a (se) îndobitoci, şi da şi nu. te poţi îndobitoci atât pe tine, cât şi pe alţii. de omenit, nu poţi decât pe ceilalţi, cf dicţionarelor lb române.

cu burta pe cărţi şi reviste

d-l puiu haşotti pare f sigur pe sine şi de bună credinţă în legătură cu teza dânsului de doctorat.
stranie, dar asta e ceva obişnuit la tb, a fost insistenţa cu care prezidentul a cerut garanţii publice.
vă daţi seama ce moment pregătit să apară ceva, nu teza de doctorat, dar o teză din clasa a cincea, un articol uitat prin gazete!
îmi imaginez ce studiu febril al textelor scrise de puiu haşotti o fi pe undeva prin românia care s-a pus subit cu burta pe carte.

de ce n-o să fiu niciodată colonel

nu l-am votat niciodată pe iliescu, nici când a fost în finală cu vadim tudor, când n-am mai votat deloc. pe băsescu, din păcate, l-am votat în 2004, nu pt că vedeam în ochii lui ceva luminos, ci pt a mă opune lui năstase.
iar acum năstase e arestat şi nu înţeleg din tot ce văd şi citesc de ce. care e acuzaţia.
pt că eu mă gândesc întotdeauna când e acuzat cineva, cine ar mai putea intra în aceeaşi boxă a acuzaţilor. aşa mi se pare mie normal. din contră, dacă, pt aceeaşi faptă, unul intră la puşcărie, iar altul zburdă nepăsător, îmi ţiuie lumea în creier, este sfârşitul lumii raţionale.
traian băsescu este specialist tocmai în asemenea unicate:
mapa profesională. unic beneficiar, norica nicolai.
pbl cu lucrarea de doctorat. unic beneficiar, victor ponta.
bani pt campanie. unic beneficiar, năstase.
eu aş vrea să fie cercetate toate mapele profesionale, toate doctoratele şi toate campaniile electorale, dacă vrem adevărul.
pe mine n-o să mă facă nimeni colonel, dacă gândesc aşa, ştiu.

ioan viştea

Erika, dragostea mea clandestină

                       pe vremea

                         când scriam „Exilul interior”

                         la maşina Erika Naumann,

                         made in Germany, model 35,

                         cu degete uşoare, de aer

                         şi radioul la maxim

                         în ciuda ochiului şi timpanului,

                         ei,

                         pe când dactilografiam eu

                         „Povestea omului nou” şi

                         „Polonia- cartea de vise”,

                         în pauze mă uitam pe fereastră:

                         afară,

                         socialismul tocmai

                         se ridicase pe culmi ameţitoare,

                         atât de înalte că trebuia

                         să-l priveşti cu binoclul

                         şi nici atunci nu zăreai

                         decât o mogâldeaţă diformă cu moţ.

                         

                          tot aşa,

                          peste noapte,

                          opinia devenise delict;

                          pantalonii evazaţi

                          duşmani ai poporului;

                          carnea de papagal se vindea

                          pe sub mână

                          iar din galantare

                          sclipitoare bormaşini cu legume,

                           dar eu,

                           eu şi cu Erika,

                           ne simţeam cele mai libere,

                           cele mai fericite

                           fiinţe ale pământului

                           în patria de cinci metri pătraţi.

                                

                           ca nişte nebuni

                           buni de legat de tăbliile patului,

                           credeam cu ardoare

                           în miciurinismul politic,

                           sută la sută convinşi

                           că plopul o să facă pere

                           cândva

                           şi răchita micşunele

                           odată şi-odată.

                           în vara lui 89,

                           când am îngropat-o pe Erika,

                           la rădăcina unui copac,

                           adânc, să i se piardă urma

                           adulmecată de copoii cu epoleţi,

                           parcă am fost dus la groapă

                           odată cu ea.

                           îmi lipsea atingerea

                           tastelor ei delicate.

                           abia înspre toamnă,

                           am observat cum copacul

                           începuse să scuture,

                           ca dintr-o tiparniţă secretă,

                           în locul frunzelor arămii,

                            pagini înegrite la două rânduri

                            încrustate cu tot alfabetul latin

                            şi-n primăvara următoare

                            în crengile lui au prins să mijească

                            flori de culoarea indigoului.

                            şi astăzi

                            copacul acela vibrează, tremură,

                            are insomnii, palpitaţii, frisoane…

                            Erika, dragostea mea,

                            tot bate şi bate

                            cu amprentele degetelor mele

                            uşoare, de aer,

                            de-atunci.

                         

                

             

pnţcd şi pdl numai împreună vor reuşi

eşecul ţărăniştilor la alegerile din 2000 a însemnat şi sfârşitul alianţei civice. am făcut parte din alianţa civică şi ştiu bine ce spun, ea s-a dovedit un segment al societăţii civile destinat suportului exclusiv al pnţcd, nu al tuturor partidelor democratice. poate de aceea pnţcd a ajuns ce se vede, pt că a beneficiat mereu de proptele, nu de forţa proprie şi de inteligenţa politică a staffului său.

acum, eşecul pedeliştilor trebuie pus şi în cârca intelectualilor lui băsescu, patapievici şi mihăieş y compris. ei au făcut propagandă pt acest partid cât au putut. cât i-a luat în seamă electoratul, s-a văzut - 15%. asta e.

istorie de unică folosinţă

un bătrân din moldova de peste prut, întrebat la un moment dat dacă doreşte unirea basarabiei cu romania, a răspuns nu.
de ce?, a fost întrebat.
pt că am apucat unirea cealaltă şi atunci un jandarm român mi-a dat o palmă.

bătrânul ţinea minte palma jandamului român de acum şaizeci-şaptezeci de ani, când era el copil (vorba lui băsescu, o fi zis copilul ceva, poate m-a înjurat), dar i se ştersese din cap istoria sovietică, mai recentă, cu deportări şi cu crime cu tot.

ieri, pe fb, un tânăr poet care trece din când în când pe blogul meu mi-a destăinuit părerea lui negativă despre pnl, partid care în perioada interbelică, a citit el într-o carte, a făcut nu ştiu ce. da, a făcut şi lucruri bune, dar...

de-asta mi-am amintit de bătrânul de peste prut.

şi nu e vb doar despre ce uităm şi ce ne amintim. aş fi putut să-i spun tânărului poet că noi n-am trăit în perioada interbelică, am trăit în epoca băsescu, din care doar guvernarea liberală a fost la locul ei, perioada pedelistă o vedem încă şi e o catastrofă.

să netezim nisipul, îmi sugerează tânărul, să facem cu găletuşa noi forme şi, dacă nu sunt bune nici alea, să facem altele şi aşa mai departe.

ieşiţi în stradă!

de ce nu ies în stradă susţinătorii lui patapievici şi ai lui m..mihăieş?
împreună cu fanii lui blejnar şi ai lui duţă s-ar aduna ceva lume.
e cald afară, ce naiba, nu e ca în ianuarie!
s-ar putea viziona caseta cu geoană, de care patapievici parcă zicea că are cunoştinţă.
s-ar citi public articolele lui mihăieş.
strada aşteaptă mesaje anti-restauraţie (ce tare sună!)
strada vrea să-l pună la loc pe băsescu înainte de a fi dat jos.

p.s. recunosc că aştept cu inima strânsă noile numiri.

cuiul lui pepelea vorbeşte

s-a schimbat guvernul, s-a modificat configuraţia putere-opoziţie, s-a înnoit administraţia locală, numai tb a rămas ca un cui de care îşi agaţă unii ultima speranţă de pleaşcă politică.
obişnuiţi să fie scutiţi de efort, să lase totul în seama marinarului fără vapoare, pedeliştii speră că tb va mai scoate o şmecherie ceva, încât să întoarcă mortul de la groapă şi să-l învie.

mortul nu învie cu lecţii de învăţământ politic, singura formă de studiu în care se vede că are încredere, cum speră tb . chiar acum el învaţă poporul, despre care are părerea fermă că e tâmpit, cum e cu europa şi de ce are voie doar el acolo.
adrian năstase mergea în europa, tăriceanu mergea, boc nu.
să ni-l propui pe boc drept model, pe ce lume trebuie să fii?

zombi.

was kuckst du?

a cui o fi ruşinea? a cui zice că e

am înţeles cine e vinovat de rezultatele de la bacul olimpicilor români: profesorii din comisie.
anul trecut, la drăgăşani va să zică, s-a putut să fie întrerupt curentul electric, să nu mai funcţioneze camerele de luat vederi fix cât a ţinut examinarea scrisă a candidaţilor olimpici, şi anul ăsta nu s-a mai putut!
măcar pt fetele de la gimnastică trebuia făcut ceva, zice d-l pieleanu, sociolog şi vector de opinie al societăţii civile.
ce? întreabă siderat alt participant la talk-show ( aseară, pe rtv, un post rezonabil, altfel)
nu ştiu, domle, ceva! nu e mai mare ruşinea să avem campioane olimpice picate la bacalaureat?

la ce ne aşteptăm şi ce ni se-ntâmplă

avem, conform anotimpului în care ne aflăm, inundaţii în ţară, atât la sate cât şi la oraşe.
astă iarnă am avut, normal, nu? înzăpeziri, iar la vară, iarăşi normal, vom avea secetă şi la toamnă gogoşari.
măcar natura patriei nu se dezminte, se ţine de aceleaşi scenarii an de an.
codru frate cu românu, românu nu frate cu codru.
cel puţin ieri, când românul a fost crunt lovit de trei ori  în aşteptările care i-au fost induse.
o dată cu meciul naţionalei de handbal feminin, ultima reprezentativă de sporturi pe echipe pe care o mai aveam. n-o mai avem. la olimpiadă vreau să zic.
a doua, cu ideea că mandinga se va bate la eurovizion pt locurile 1 - 5. nu s-a bătut. ba dimpotrivă, am observat că între înregistrarea din studio, f difuzată în ultimele luni, şi prestaţia live e ceva diferenţă calitativă.
a treia, cu meciul lui bute, martelat de froch. e adevărat că aici unii spuseseră de mult că aşa se va întâmpla, de exemplu doroftei, dar mulţi n-au crezut. acum, ce să mai faci, crezi. crede şi bute, din moment ce nici măcar n-a vb de revanşă, cum scrie la contract.

va fi interesant de urmărit şi cursul comentariilor. mă cam îndoiesc că vom sta gânditori şi lucizi sub crivăţul evenimentelor. presupun că sportul de masă naţional, victimiada, va prevala. plus înmormântarea ca nuntă.

vrabie sau privighetoare

dimineaţa la şase, deschizi termopanul să iasă liniştea stătută a nopţii şi să intre zgomotul dimineţii.
ai zice că e o competiţie între vrăbiile autohtone şi privighetori, dar nu e. adică aşa cred eu.
eu nu cred că privighetoarea ştie că trilul ei e mai frumos decât ciripitul vrabiei.
de fapt, ea habar n-are că oamenii i-au dat un rol într-o fabulă, să-l facă de râs pe măgar.
de fapt, veselia gregară a vrăbiilor e stenică. arta nu e întotdeauna.

new age?

clasele mici în excursie la mănăstire.
maica stareţă îi întreabă pe copii:
ei, ia să vedem care dintre voi ştie: cum i-a făcut domnul dumnezeu pe oameni?
domnul dumnezeu i-a făcut pe oameni din maimuţe, răspunde inteligenta clasei întâi sau a doua.
din maimuţe? păi ce, animalele au suflet, aşa vă învaţă la şcoală profesorul de religie?
nu ne învaţă, doamna, dar puchi al meu are suflet, că l-am crescut de mic.

cupluri celebre. probleme

poveştile păpădiei

pe-aici pe undeva îşi au sălaşul nişte veveriţe. veveriţoiul, căci el trebuie să fi fost, s-a trezit într-o bună dimineaţă cu poftă de ouă, ceea ce pot să înţeleg, căci şi eu mult timp am mâncat dimineaţa ouă, mă rog, prăjite cu şuncă.

ouă, de unde, s-a gândit el, dacă nu din cuibul mierlelor, aci alături.
mierla stătea cu sufletul la gură în cuib.
mierloiul, apărut intempestiv, salutar, în cel mai pur stil macho, a atacat veveriţoiul lovindu-l din toate poziţiile cu ciocul, încât acela nu mai ştia pe ce creangă se află, şi s-ar fi terminat probabil urât, dacă nu se băga omul, cum se bagă el de obicei unde nu-i treaba lui.
toată această poveste s-a întâmplat la cândeşti.
eu n-am fost martor, mi-a fost relatată dramatic, încât mi s-a întipărit în colţul cel mai adânc al ochiului.

aş fi vrut să fotografiez veveriţele, dar ia-le de unde nu-s. mierlele m-au privit critic, paparazzi nenorocit!, şi au zburat

pământ şi lemn. ce-am făcut o mie de ani

 voineşti, dâmboviţa: casă din secolul al nouăşpelea

şi carul.

invidie

aţi invidia un căţel?
eu îi invidiam, illo tempore, când era f cald şi trebuia să fac ceva fără chef, să merg la şcoală sau cu vaca la păscut.

un like

să combini sentimente şi stări e o stare de fapt a lumii moderne şi contemporane. combinăm utilul cu plăcutul, de exemplu.

venind de la piaţă am văzut o combinaţie nouă: un bărbat nu prea tânăr lângă un cântar domestic, de baie. bărbatul îşi expunea un picior cu laba retezată la jumătate.
m-am gândit care să fie mesajul lui.
fie-vă milă de un mutilat (din accident? de boală?) şi cântăriţi-vă!
fie-vă milă de sănătatea voastră şi cântăriţi-vă!


oricare ar fi, omul voia să spună că nu cerşeşte pur şi simplu. cred.
sunt şi pe facebook chestii de astea: daţi un like aici.

din legendele românilor

la cartea la care lucrez scriu numai dimineaţa, o pagină, ca să iau numai roua de pe creier.

cum ieri am fost la ţară, astăzi postez fotografia nucului. nucul acesta este de o seamă cu mine şi are o poveste, pe care am trecut-o în carte.

pădurea norvegiană

watanabe n-are nici douăzeci de ani şi zice: citeam şi citesc mult, dar nu literatură variată. îmi place să recitesc cărţile favorite.


nici chiar aşa, frate! la ani doozeci, vorba unui cântecel, citeşti, nu reciteşti. vremea recitirii e mai încolo. de aia şi de altele - prea mult control de sine la watanabe ăsta!  - personajul mi se pare cam de sinteză, după gustul meu.

dar poţi să ştii cu japonezii!

ca idee însă, sunt perfect de acord cu recitirea. nu toate cărţile sunt pt noi. trebuie să învăţăm să selectăm cărţi de care avem nevoie şi să recitim periodic. am recitit mult dostoevski şi faulkner cu vreme în urmă, dar acum nu mai simt nevoia. nici recitirea la nesfârşit nu mi se pare un lucru prea inteligent.

sfârşit de vacanţă

în a doua săptămână de vacanţă, în afara de pagina scrisă zilnic, am citit un roman frumos pădurea norvegiană, de haruki murakami, şi am ascultat câteva din vechile discuri de vinil, pt că mi-am cumpărat pick-up! cum l-am văzut la kaufland, mi-a şi venit ideea să cumpăr.

pădurea norvegiană e chiar aşa, un roman f frumos, nu ştiu deocamdată dacă e mai mult decât atât, adică o carte la care să fii nevoit să revii. dacă o carte nu oferă decât plăcere, asta nu e puţin, dar nici prea mult. să vedem.

pick-upul nu e la fel de bun ca vechiul concert 2030 pt care nu se mai găsesc ace, pt că ţara de fabricaţie, rdg, nu mai există, dar e destul de bun. e, bineînţeles, chinezesc, făcut pt europeni, chinezii ştiu mai bine ce ne trebuie, noi habar n-avem. noi ne ocupăm cu datul din clanţă şi cu agăţarea de putere cu orice preţ, pt că numai aşa ne putem îmbogăţi, fiind la putere.

gârla

mi s-a întâmplat şi în vadul gârlii, n-ar fi trebuit, eram aproape de casă, totuşi. nu departe  ca atunci lângă satul vecin, la şpirong. venea gârla, plouase sus, în amonte, gârla venea ca un perete mâlos, de apă murdară, aşa, fără niciun avertisment. am auzit ceva cred, dar aş fi putut să nu bag în seamă, cum mi se întâmplă cel mai des, pt că cel mai important lucru e cel care-mi atrage atenţia ultimul. deci puteam să nu mă fi uitat ce e cu zgomotul ăla. şi nici când m-am uitat n-am avut reacţie imediată, am avut nevoie de ceva timp să înţeleg că da, vine gârla mare, era pericol, era ceva ce mai văzusem dar nu cu mine acolo în calea ei. aha, să fug.

atunci am scăpat, mă uitam apoi la vadul umplut din mal în mal cu apă cu obiecte luate la vale din locurile unde stătuseră liniştite până mai adineauri. obiecte din case, scaune, mese, cutii mai mari sau mai mici, lăzi. hoituri de animale şi păsări duse de apă, fără posibilitatea să se mai mişte de capul lor, după cum îmi era f clar. hea!, eu scăpasem.

mă cam târâsem pe malul abrupt, mă agăţasem cu mâinile de rădăcinile de salcâmi din rădăcină în rădăcină spre tărâmul salvării, aşteptându-mă în orice moment să fiu smuls de şuvoiul imens, dar acum eram pe mal, sus şi ferit de pericol.

fusese tăcere şi căldură pâcloasă nu cu mult mai devreme, iar acum vuietul gârlii părea singurul eveniment  în univers, niciun alt zgomot nu putea să încapă lângă furia apei care distrugea fără nicio sforţare casă, copac, om, animal sau mal de pământ. nu te pui cu apa!, am bălmăjit şi mi-a venit să râd mânzeşte, căci vorbeam ca un moş,  auzisem de la vreunul din ei vorbele astea nu te pui cu apa, taică! nu te pui cu apa – căcat! te pui dacă vrei, dar trebuie să ştii c-o beleşti.

şi ar mai fi ceva, dar asta e atât de încâlcit.

şi e mai de demult, doi-trei ani mai în urmă.

şi nu eram singur, era şi m. şi ghiuri. era primăvara, dar înainte să vină gârla mare, căci ea vine mare în fiecare an, era imediat după ce se dezgheaţă.

voiam să trecem gârla în grădina lui ghiuri.

prin vad, lui ghiuri nu i-a plăcut, zicea că gârla are curent prea puternic şi ne ia apa la vale pe mine şi pe m., că suntem mai mici. ghiuri e cu doi ani mai mare ca noi, e înalt şi uscat ca o şipcă de gard. eu sunt cu un cap mai mic decât el, iar m. şi mai mic, deşi e de-o seamă cu mine. în vadul ăla cineva punea vârşe mai demult, când era apa curată, mi-am adus eu aminte. da, bă, dar atunci era apa mai mică, era vară, a zis ghiuri. am băgat şi eu mâna în vârşa aia, a zis ghiuri iar, şi îl cred, ştiu că bagă mâna după peşti şi sub mal, la dâmboviţa sau la ursoaia, gârla aia mică de pe islaz, îi prinde aşa cu mâna goală. dacă dai de ceva sub mal, în apa aia tulbure?, îi ziceam eu. de ce să dau, de broaşte?, zicea el. cu ghiuri mă duc uneori cu vaca pe câmp, el e mereu cu ideea să băgăm vacile pe răzoare, printre porumburi. bă, dacă ne prinde cineva?, zic eu. cine să ne prindă?, zice el.

uite cum facem. o iau eu înainte şi te ţin de mână pe tine.

adică pe mine.

tu vii după mine şi îl ţii de mână pe ăsta, nu-i dai drumul din mână.

ghiuri bagă un picior în apă şi deja piciorul i-a intrat în apă de tot, nu se mai vede. îl bagă şi pe celălalt şi apa îi vine până la brâu, şi e abia lângă malul ăsta. când intru şi eu, apa îmi vine până la piept, ghiuri mă ţine tare de mână, eu mă uit la spinarea lui să văd dacă se duce tot în jos sau începe să se ridice în sus. se duce în jos, mie apa îmi ajunge acuma la gât. m. mă trage de mână, lui unde i-o fi venind apa? şi atunci eu mă împiedic în ceva, răgălii de pe fundul apei poate, nu ştiu ce se întâmplă, scutur mâna de care se ţine m., el se ţine disperat de ea, eu o scutur cât pot de tare ca s-o desprind din strânsoare şi în cele din urmă reuşesc şi tot atunci apa începe să fie mai mică şi ies la mal. ghiuri se uită înapoi, o ia la fugă cumva prin apă şi îl aduce pe m. la mal. m. e verde la faţă, îi clănţăne dinţii, îi iese scuipat alb din gură cu apă. ai înghiţit apă? îl întreabă ghiuri, nu ştiu ce zice m. nu pot nici măcar să mă  uit la el.

ţi-am zis să nu-i dai drumu, zice ghiuri.

acu stăm acilea, pe mal, că e soare şi ne uscăm, zice ghiuri.

stăm la soare şi ne uscăm.

la şpirong

apa e caldă deasupra, şi f sărată, probabil ca apa de mare, numai că eu n-am văzut marea. are şi valuri. te ţine la suprafaţă, dar tot trebuie să ştii să înoţi, am încercat eu să văd ce se

întâmplă dacă nu mai dai din mâini şi din picioare, ce să se întâmple, te duci la fund. lumea zice că are două sute de metri adâncime şpirongul. bine, n-are două sute, are numai cinzeci, care e diferenţa? m-am lăsat să mă scufund vertical, cum se zice că s-a dus sonda în pământ. am simţit sub stratul de apă încălzită de soare răceala de gheaţă a adâncului, parcă mă muşcase ceva de picioare. parcă mă atinsese un animal cu pielea groaznic de rece. am zvâcnit la suprafaţă, m-am liniştit când am văzut mulţimea de copii bălăcindu-se şi ţipând. era ciudat cum veselia inconştientă şi groaza erau aproape una de alta, lipite. am decis să ignor spaimele, să nu mai ating zona rece şi să dau ocazia creierului s-o ia razna.

şpirongul e ceea ce e şi se vede, n-are secrete decât în adânc. cât timp îmi trebuie să-l parcurg de la un mal la altul? ştiu să înot câineşte şi ca broasca, câineşte e greu, obosesc repede, ca broasca e mai sigur, deşi mai lent. am decis să înot ca broasca, cu mâinile în apă, o trag dedesubt şi bat din picioare puternic, sacadat, nu cu ambele picioare o dată. pe la jumătatea şpirongului m-am gândit ce-ar fi să mi se pună un cârcel ceva, sau să nu mai pot să înot pur şi simplu, de epuizare să zicem. aş începe să înghit la apă. aş striga. dar în şpirong toată lumea strigă, loveşte apa cu palma, se bagă unii pe alţii la fund, strigătul meu ar putea rămâne un strigăt între atâtea alte strigăte, fără ecou. între timp aş înghiţi la apă, aş înghiţi la apă şi mi-ar intra şi în plămâni apa, ar începe deja să mă tragă la fund. creierul şi-ar da seama că mă înec şi urmează să mor. ar fi un moment înspăimântător să ştiu că mor şi asta se va întâmpla în câteva clipe, imediat. am continuat să înot ca broasca, fără să mă grăbesc, când am ajuns aproape de malul opus mi s-a părut că mă speriasem degeaba.

am parcurs şpirongul şi înapoi, atent să nu mă epuizez, destul de îngrijorat totuşi, când am ajuns la mal, iar malul e abrupt ca un perete doar puţin înclinat, abia am urcat clătinându-mă pe picioare. am căzut pe noroiul ăla de sondă uscat, cald şi fin, şi mi-am dat seama că eram terminat fizic de mult, doar voinţa mă adusese la mal. îmi venea să mă întorc cu faţa spre apă, să văd cum mi-ar fi stat plutind cu burta umflată de apă în sus, în timp ce strigătul cuiva s-a înecat unu, băăî! atrăgea atenţia tuturor. se făcea linişte.

dar asta era numai în creierul meu. de fapt mă aflam pe pielea fină şi caldă de noroi uscat a pământului, iar legănarea ca apa a scoarţei terestre, ştiindu-mă în siguranţă acum, nu putea decât să-mi facă  plăcere.

multiculturalism

vecinul face grătar lângă bloc. după standardele lui, e normal.
tot după standardele lui,  nu e normal că grupul de ţigani care trece vorbeşte urât.

- de ce vorbiţi aşa, zice el cu blândeţe evanghelică în glas. mă rog, măcar cu intenţie.
- aşa vorbim noi, ţiganii, zice o voce din grup. suntem ţigani, şi ţiganii aşa vorbesc, urât!
- bine, dar măcar de paşti...
- paştele e o zi ca oricare alta.

betty

hai, lasă-mă cu astea. ştim amândoi cum stau lucrurile, zice betty.
de câte ori zic
betty, fii atentă aici!

ea întoarce capul. se uită la arţar. sau la tei.
unde au fost cuiburile coţofenelor.
parcă eu nu ştiu că ne prefacem
că e în regulă, zice ea.

tsunami

masa cu un singur picior

în timp ce octavian soviany vorbea despre ciudata existenţă a lui kostas venetis,  cineva punea piciorul în lumea reală

intuiţie vs raţiune. oare?

nora iuga şi octavian soviany astăzi la târgovişte, despre intuiţie şi raţiune, despre cărţile lor.
nora iuga: urăsc raţiunea, de aceea am încă sufletul tânăr!
octavian soviany: raţiunea se chinuie precum sisif, ca să constate în final că trebuie s-o ia de la cap.

politica păpuşilor de ceară

ţi-ai pierdut capul?

se întâmplă.

nu pierde speranţa.

verde crud, detalii

ce o fi visând vrabi-asta.

cum care vrabie.

sânge nou pt 2012

mă mir că pe blogurile gospodinelor nu scrie nimic despre asta, aşa că scriu eu, deşi nu sunt nici măcar gospodar.
primăvara nu se schimbă numai ora, se schimbă şi sângele.
sângele se schimbă cu verdeţuri, printre care eu mă grăbesc să trec delicatesa numită piure de urzici, separat zeama lor. urzicile cu ouă ochiuri şi mămăligă, zeama - la pahar sau la cană.
urzica are mult fier.
atenţie, numai săptămâna ce urmează le mai puteţi degusta, pe urmă, din motive religioase, nu. iar pe urmă se trec, gata pe anul ăsta!

filozofia de ce nu

filozofia fac răul  pt că ţintesc în final binele pare depăşită în zilele noastre.

mostre de rău făcut cu intenţii sau "intenţii" bune:
bomba atomică făcută de americani ca să n-o facă ruşii mai înainte,

aruncată pe oraşele japoneze ca să nu mai moară inutil soldaţii americani,

programul de înarmare războiul stelelor făcut ca să ducă la doborârea comunismului,

vă facem viaţa grea acum, ca să vă fie bine mai târziu (activiştii comunişti, dar şi... băsiştii)


şi acum noutatea:

"O amenintare recenta, venita din partea grupului de hackeri Anonymous, anunta nici mai mult nici mai putin decat oprirea internetului pe data de 31 martie. Evident, subiectul a fost aprins discutat pe forumuri.

Mai ales ca Anonymous a anuntat si modul in care va pune in practica totul: prin dezactivarea Domain Name Service, adica DNS, pentru cunoscatori. Acesta are rolul de a transforma adresa de web pe care o introducem in browser (de exemplu www.google.ro) in ceea ce internetul foloseste de fapt: adresa IP (ceva de genul 212.58.244.66). Este practic cartea de telefon pentru internet. Daca poti stopa accesul la cartea de telefon, atunci internetul este inutilizabil."  (ştire de pe yahoo)

dacă am întreba un hacker de ce, ne-ar spune că n-are niciun motiv special, nu urmăreşte nimic. face rău doar aşa, pt că ştie şi poate.

nu e neaoşism, e cultură

pe la ora 17, adică mai adineauri, a tunat. din stratul de cultură ţărănească pe care-l am la bază, stratul cel mai de jos cronologic vorbind, ştiu ce înseamnă dac-a tunat: gata, ne pregătim de vară. aţi observat că acum avem numai două anotimpuri: iarnă şi vară.
tot din stratul ăla ştiu când e gata pământul să primească seminţe: când e reavăn, călduţ, stai jos pe el şi nu-ţi îngheaţă curul.

nu, nu e neaoşism. neaoşism era ceea ce adăuga un scriitor comunist: ţăranul avea mai multă minte în cur decât un inginer agronom în cap.

neoliberalism

în românia sunt 6,6 milioane de oameni care trăiesc sub orice limită a sărăciei la care vă gândiţi. să zicem limita de a avea zilnic o pâine pe masă. sunt oameni a căror filozofie de viaţă e să ne dea statul, aşa cum ne-a mai dat. majoritatea lor au studii precare, calificări incerte, sau la locul de muncă, sau calificări f bune pt meserii care nu se mai practică. sunt oameni care mor de foame, n-au bani de medicamente, n-au bani de rate, în caz că au rate de plătit, n-au bani pt copii la şcoală, n-au bani de nimic. nu le poate lua nimeni decât sufletul. sau votul, cu un pui şi o sticlă de ulei. dar asta nu interesează pe nimeni, nu e cool. întrebarea e ar trebui împuşcaţi? dacă nu, ce trebuie făcut cu ei? dacă da, cine se oferă?

altă categorie e a oamenilor cu filozofia îmi iau singur ce-mi trebuie, de oriunde găsesc. aceştia sunt oameni tineri, precum acest boldea. ei iau casele fraierilor, voturile lor, dreptul de reprezentare în parlament, speranţa de normalitate, motivaţia de a mai trăi.

noi, demagogii

nu mai avem ziarişti independenţi, asta e clar. avem ziarişti care critică puterea şi aproape numai puterea, la antena 3, şi ziarişti care critică opoziţia şi numai opoziţia, la b1. să critici puterea e normal. să critici opoziţia e anormal. nu opoziţia decide ce se întâmplă în ţară. 

de ex. să critici opoziţia că boicotează puterea în parlament, cu argumente de genul noi v-am trimis acolo ca să munciţi, nu să chiuliţi! e o demagogie cu sorgintea în comunism. care noi a trimis partidele din opoziţie în parlament? noi, adică andreea pora sau robert turcescu? au votat ei pnl sau psd? 

nu. parlamentarii opoziţiei au fost trimişi în parlament de milioanele de români care voiau altceva decât pdl, pe aceia îi reprezintă şi în faţa lor au de dat socoteală. acei români se simt bine reprezentaţi de parlamentarii care boicotează puterea actuală. dacă ar fi putut s-o oprească să taie salariile, s-o oprească să dea legi proaste precum legea învăţământului sau codul muncii ar fi fost şi mai bine. dar milioanele de români aşteaptă ca opoziţia, o dată venită la putere, să abroge acele legi.

după socrate, diaconescu

ştiaţi că pp-dd (partidul lui dan diaconescu) are grup parlamentar? are. grupul e format din d-l oajdea, fostul pedelist excentric.
dar de grupul de intelectuali din staff-ul pp-dd ştiaţi? mă tem că nu. acest grup e format din scriitorul ioan buduca.
nu se putea potenţial viitor preşedinte fără intelectualul lui. d-l dd poate fi acum întrebat ce carte a citit în ultimii 5 ani.

ne uităm şi ne trece

a venit primăvara, s-a golit cămara!
dar camera video la ce e bună dacă nu să  resusciteze nostalgii?

damigenele cu vişinată, murată, afinată, nucată, etc-ată, începuseră să sufere de pe vremea aia, dar sucul de roşii,  gogoşarii, castraveciorii muraţi, borcanele cu zacuşti etc aşteptau.

eheu! fugit irreparabile tempus!

cald să fie, că merge şi-o bere.

ne trebuie un cancelar

după experienţa băsescu, românia ar trebui să treacă la sistemul politic parlamentar, cu preşedinte ales de parlament, preşedinte cu puteri limitate la reprezentarea statului şi alte oficii de gen.
puterea politică ar trebui exercitată de prim-ministrul decis de majoritatea parlamentară care rezultă din alegeri, sau din negocieri între partide.
experienţele noastre de până acum au arătat că niciun preşedinte nu se poate desprinde de partidul care l-a propulsat în funcţie, băsescu mai abitir, mai pe faţă şi mai sfidător decât toţi. niciun preşedinte nu a fost al tuturor românilor, ci doar al celor care l-au votat. iliescu a fost preşedintele celor care se temeau de capitalism (şi, după cum s-a văzut, nu se temeau degeaba!), dar şi al activiştilor şi securiştilor deveniţi patroni peste noapte. constantinescu a fost preşedintele unei românii abstracte, visate de el cu capul în nori (cum mi-l amintesc dintr-un poster electoral), băsescu este preşedintele genului de român oportunist, de stânga când e bine să fii de stânga, de dreapta când dă bine să fii de dreapta. pdl e un creuzet în care fierb la un loc fesenişti, punr-işti, prm-işti, liberali, alianţa civică şi-a dat mâna cu vatra românească şi cu virgil măgureanu, cristian preda cu igaş, monica macovei cu elena udrea şi elena băsescu. eterogenitatea pdl-lui pune mari semne de întrebare asupra supravieţuirii în opoziţie.
cu băsescu preşedinte în regim semiprezidenţial nu a fost bine nici când prim-ministrul a avut demnitatea funcţiei lui (tăriceanu), pt că pe vremea aia preşedintele se ocupa cu băgatul beţelor în roatele guvernului, nici când prim-ministrul a fost obedient (aici avem două variante, boc şi ungureanu), pt că băsescu i s-a substituit.
ideea de stat condus de un prim-ministru mi se pare mai aproape de democraţie, pt că el nu poate decide dimineaţa ce-i trece prin cap seara. depinde de prea mulţi şi multe, ca să poată face după bunul plac.

preşedintele ales prin vot universal, cum avem astăzi, contractează boala de altitudine, concurenţa cu zeii din cer. ar fi bine să nu mai dăm ocazia asta nimănui.

mi s-ar putea spune că şi monarhia constituţională e bună, dar aici totul devine complicat şi greu de realizat.

de kkt

sistemul care funcţionează în ţărişoara ce cu drag  locuim pune în orice plan de activitaţi rubrica cine răspunde. mi s-a părut întotdeauna că rubrica există pt ca să fie cineva pe care să se dea vina în caz că.
în cazul fetiţei care a murit la şcoala învecinată, cine o fi de vină?
directoarea şcolii, învăţătoarea?
profesorul de serviciu?
copiii?
comunitatea locală?
guvernul?
firma care a făcut lucrarea?
meseriaşii?
persoana care a făcut recepţia?
mecanicul şcolii?
trei fetiţe s-au jucat în pauză sărind pe nişte plăci de beton care acopereau fosa toaletei din curtea şcolii. o placă a sărit de la locul ei şi fetiţele au căzut în materiile fecale. una dintre ele, lovită poate de placa în cadere, nu s-a mai ridicat din mizerie. mecanicul care a intervenit le-a salvat numai pe cele două pe care le-a văzut.

să fim patetici, să spunem cum ar fi normal să fie în ţărişoară? la ce bun? ce mai e normal, ca să fie şi învăţământul? unde în ţărişoară se face ceva altfel decât cu nervi, în silă, de mântuială, pt bani obţinuţi repede, sau pt voturi?

domnul piţigoi

 dumnealui din cireşul vecinilor e d-l piţigoi, care, de dimineaţă, ne-a dat vestea cea bună. eu îl cred pe dumnealui mai abitir ca pe meteorologi.

era f vioi, sărea din creangă în caragiale... nu frate, asta e din alt text, sărea din creangă în crenguţă  ţi-ţi-vit, ţi-ţi-vit şi a plecat imediat să informeze şi pe alţii.
persoană ocupată, înţeleg.

merge şi aşa

tragedia de la coafor este un caz de cuplu la vârsta critică - 50 de ani - când ea (47 ani) este cea care tânjeşte la o nouă viaţă, nu el (53 ani), cum ne obişnuisem. va să zică au făcut bani împreună o viaţă, el este ceva pe la poliţie, şofer etc, suficient ca să se descurce şi pe alături de lege, ea este coafeză şi la serviciu şi acasă. au un apartament de 180 mp, trei maşini, terenuri şi case moştenite şi un credit de 45ooo euro, care pe alţii de vârsta lor i-ar îngrozi. dar ei nu trăiesc din salarii, ce naiba.
focalizarea presei se face pe el, despre ea abia dacă am auzit şoapta unei reporteriţe cum că ar fi avut un iubit.  a avut sau nu, ce contează! el, un malac cu ceafă groasă, obişnuit să se întâmple numai ce pofteşte rânza lui, nu înţelege cum se poate termina aşa prost totul. mai bine să moară toţi, decât să fie ea fericită cu altul!
de aia a şi tras trei gloanţe în casieră, o bănuia de intrigi cred, şi doar unul - în inimă - în soţie. de aia a tras şi în martorii nevinovaţi. să se înveţe minte, să ţină minte cine e el, el nu e fraierul nimănui. de-aia îşi cumpărase  pistol tare, să rupi ziduri cu el dacă vrei. bănuim ce însemna pistolul ăla pt el.

soţia făcuse o reclamaţie la poliţie, cred că asta i-a fost fatală. a grăbit execuţia şi a şi arătat că în ţărişoară nu funcţionează nici poliţia, cum nu funcţionează nicio instituţie - cu excepţia smurdului poate -  ceea ce cine nu ştia. în ţărişoară lucrurile se rezolvă de la sine cumva, în caz că trebuie neapărat o rezolvare. dar, de ce-ar trebui.

4 martie 1977

era cald, cu mult mai cald decât azi. afară nu era întuneric, dar nici lumină clară, să zicem amurg târziu, semiîntuneric. îmi făcusem baie şi mă culcasem. eram între vis, mai aproape de el, şi trezie, aşa că n-am dat atenţie micilor legănări ale patului în care dormeam, ori mintea relaxată le-a pus în legătură cu somnul. mama a strigat cutremur! din uşă şi mi-a zis să ies afară din casă. am ieşit nu f repede şi nu f uşor, căci mă loveam de orice îmi era în cale, masă, scaune, tocuri de uşi, iar picioarele călcau uneori în gol. eram confuz şi neîncrezător. ca orice individ care trăieşte ce n-a mai trăit până atunci. un cutremur e cam tot ce poate fi mai de neînţeles, dacă ai o grilă raţionalistă. afară, nu te puteai ţine în picioare, drept. m-am aplecat şi mă ţineam de gărduleţul grădiniţei de flori pe care îl au casele de la ţară. alternativa era să te trânteşti la pământ şi să te prosternezi, dar nu ştiam nicio rugăciune, în caz că mi-ar fi trecut prin cap să mă rog. pământul făcea valuri ca marea. valurile veneau de departe, aplecau zarzării din grădină cu crengile la pământ, cum zice poetul, apoi pomii se ridicau la loc, iar casa, căci îi venea rândul, zuruia din toate ale ei, cărămizi, ţigle şi geamuri, ca arca lui noe pe uscat. era însă un huruit mai grav şi mai adânc care, chiar dacă nu acoperea zgomotul casei, urletele animalelor din curte, cotcodăceli şi mugete, le făcea de percepţie minoră. huruitul ăla îţi inducea teama că pământul pe care îl ştii de atâta timp şi pe care te-ai simţit în siguranţă se poate despica, se poate rupe în bucăţi, se poate sfărâma. simţeai că n-ai unde să fugi. că n-are niciun rost să fugi, n-ai cum să scapi.
de fapt, lumina pe pământ era lumina lunii, nu era amurg. când şi mişcările verticale s-au liniştit, iar solul a redevenit cert, a rămas o lună însângerată deasupra lumii, veghind indiferentă, dar despre asta, culoarea de sânge a lunii, eu nu-mi mai amintesc, e din poveştile despre cutremur, fiecare avusese cutremurul lui, în toate istorisirile figurând luna plină de sânge.

ia te uită ce-a adus pisica!

de dimineaţă cutiile poştale de pe scara mea erau pline cu prostioare de-astea.







după-amiază, cam toate erau pe jos, călcate în picioare. am salvat eu una aici, şifonată un pic, ce-i drept.