marți, 17 aprilie 2012

la şpirong

apa e caldă deasupra, şi f sărată, probabil ca apa de mare, numai că eu n-am văzut marea. are şi valuri. te ţine la suprafaţă, dar tot trebuie să ştii să înoţi, am încercat eu să văd ce se
întâmplă dacă nu mai dai din mâini şi din picioare, ce să se întâmple, te duci la fund. lumea zice că are două sute de metri adâncime şpirongul. bine, n-are două sute, are numai cinzeci, care e diferenţa? m-am lăsat să mă scufund vertical, cum se zice că s-a dus sonda în pământ. am simţit sub stratul de apă încălzită de soare răceala de gheaţă a adâncului, parcă mă muşcase ceva de picioare. parcă mă atinsese un animal cu pielea groaznic de rece. am zvâcnit la suprafaţă, m-am liniştit când am văzut mulţimea de copii bălăcindu-se şi ţipând. era ciudat cum veselia inconştientă şi groaza erau aproape una de alta, lipite. am decis să ignor spaimele, să nu mai ating zona rece şi să dau ocazia creierului s-o ia razna.
şpirongul e ceea ce e şi se vede, n-are secrete decât în adânc. cât timp îmi trebuie să-l parcurg de la un mal la altul? ştiu să înot câineşte şi ca broasca, câineşte e greu, obosesc repede, ca broasca e mai sigur, deşi mai lent. am decis să înot ca broasca, cu mâinile în apă, o trag dedesubt şi bat din picioare puternic, sacadat, nu cu ambele picioare o dată. pe la jumătatea şpirongului m-am gândit ce-ar fi să mi se pună un cârcel ceva, sau să nu mai pot să înot pur şi simplu, de epuizare să zicem. aş începe să înghit la apă. aş striga. dar în şpirong toată lumea strigă, loveşte apa cu palma, se bagă unii pe alţii la fund, strigătul meu ar putea rămâne un strigăt între atâtea alte strigăte, fără ecou. între timp aş înghiţi la apă, aş înghiţi la apă şi mi-ar intra şi în plămâni apa, ar începe deja să mă tragă la fund. creierul şi-ar da seama că mă înec şi urmează să mor. ar fi un moment înspăimântător să ştiu că mor şi asta se va întâmpla în câteva clipe, imediat. am continuat să înot ca broasca, fără să mă grăbesc, când am ajuns aproape de malul opus mi s-a părut că mă speriasem degeaba.
am parcurs şpirongul şi înapoi, atent să nu mă epuizez, destul de îngrijorat totuşi, când am ajuns la mal, iar malul e abrupt ca un perete doar puţin înclinat, abia am urcat clătinându-mă pe picioare. am căzut pe noroiul ăla de sondă uscat, cald şi fin, şi mi-am dat seama că eram terminat fizic de mult, doar voinţa mă adusese la mal. îmi venea să mă întorc cu faţa spre apă, să văd cum mi-ar fi stat plutind cu burta umflată de apă în sus, în timp ce strigătul cuiva s-a înecat unu, băăî! atrăgea atenţia tuturor. se făcea linişte.
dar asta era numai în creierul meu. de fapt mă aflam pe pielea fină şi caldă de noroi uscat a pământului, iar legănarea ca apa a scoarţei terestre, ştiindu-mă în siguranţă acum, nu putea decât să-mi facă  plăcere.








4 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. l-au astupat.
      va fi într-o carte, dacă o s-o scriu.

      Ștergere
    2. Superb textul!
      Dar superb şi dialogul de la comentarii între înotătoarea amatoare candidă şi autor.

      Ștergere
    3. chiar mulţumesc pt apreciere.

      Ștergere