acumva (fragment)

altă dată, de la un punct aş fi perceput lipsa de conversaţie cu jenny ca o apăsare sau ca o jenă. ea nu prea mai deschide discuţii, a încercat o dată să-mi povestească ceva, impresiile ei dintr-o plimbare pe la o colegă de clasă. mi-a descris casa colegei, din întâmplare simpatia mea din clasa a noua, casa altui coleg care locuia şi el pe acolo, a făcut unele comparaţii care până la urmă m-au enervat. i-am zis că doar nu s-a dus ca să le evalueze casele. s-a supărat, şi şi-a cerut scuze, dar s-a închis în ea şi nu-mi mai povesteşte nimic, pt că se teme că spune lucruri care mă enervează, pe care nu le-ar putea evita, pt că ţin de cum vede ea viaţa.

e ca tine, gata, e ca tine, zice ea dacă vede că a zis ceva care mie mi-a picat rău.

acum, apăsarea nu apare deloc, scurta îmbrăţişare din camera de cămin e povestită încă de celulele epidermice, iar în ce mă priveşte cel puţin, şi de alte celule, mai din adânc.

facem paşi împreună, mergem ca pe la noi prin sate, căci am ieşit din zona cu trotuar şi asfalt. e un drum ca de ţară care merge printre porumburi şi la un moment dat o coteşte la stânga cu intenţia clară să iasă din nou la asfalt, la altă stradă însă, cea care merge spre bucureşti. când ne apropiem de gardurile din spatele curţilor, jenny lasă drumul şi o ia pe lângă garduri, între ele şi tarlalele de porumb e pământ nearat, o fâşie de iarbă colorată în tonuri de verde închis sau deschis, în funcţie de umbra de salcâmi aruncată pe ea.

mişto.

ne lăsăm jos pe iarbă, ne întindem pe spate să se disipeze căldura din epidermă, şi să intre răcoarea prin pori.

este linişte ca de sat, adică nu de tot, se aud cârcâituri de găini şi lătrat leneş de câine, dar ceva mai departe, astea sunt zgomote care fac parte din construcţia calmului de la ţară. unde ne-am aşezat noi, nu latră nici câini, nu cârcâiesc nici găini, se aud zgomote îndepărtate de muncă, bufnituri de lemn căzut la pământ, cuie bătute de ciocan, dar departe, în altă lume. probabil e atelierul de tâmplărie, da, asta trebuie să fie, după stivele de lemn pătrat pt boxpaleţi depozitate dincolo de gard. stivele alcătuiesc un ecran de lemn alb, prelucrat, care atenuează zgomotul lumii, dar noi nu ne uităm la ecran, e în spatele nostru, dac-am ţine ochii deschişi am vedea o pictură poantilistă în verde,  roşu, albastru, frunze, soare şi cer, dar nu-i ţinem deschişi.

jenny îmi atinge degetele mâinii stângi cu degetele ei şi apoi se retrage. cum stau pe spate, cu ochii închişi, zâmbesc şi caut degetele ei, dar nu le găsesc, deşi mi se păruse că le-am atins. mâna mea stângă explorează orbeşte prin iarbă, dă de degetele ei din nou, iar  le pierde. pleacă după ele, dar drumul se închide deasupra, e ceva mult mai mare şi cald decât nişte degete, care nu mă lasă să explorez mai departe. ridic palma cu totul,  să aproximez cam ce-ar fi şi palma mea prinde ceva moale şi ferm totuşi, e un sân.

deschid ochii, jenny e culcată pe partea ei dreaptă cu faţa la mine. e cu ochii deschişi, dar nu se uită la mine, ci la mâna mea de pe sânul ei, ca şi cum numai ea o interesează. o prinde de degete cu mâna ei dreaptă, o ridică de pe sân şi o aşează pe stângul, presând puţin mâna mea peste el. apoi o coboară pe panta abruptă şi o opreşte la poale cât să-i simt inima.

cuore matto, matto da legare

aşa îi bătea inima.

deci asta e. aşa se întâmplă.

îmi place să ating lucruri rotunde şi calde, întorc mâna pe sân şi îl strâng puţin prin sarafanul albastru. apoi trec de el spre spate şi o trag pe jenny spre mine cât să fim faţă în faţă. gura ei este întredeschisă, limba mea trece dincolo fără nicio reţinere, ca una de-a casei, şi se ascunde sub limba ei mângâind intens vasele acelea albastre de sânge ştiute de la anatomie. mâna mea dreaptă coboară pe spatele ei, corpul îi frisonează, şi se opreşte pe fund. o trag pe jenny spre mine, ea vine numai puţin, se opreşte apoi, aşa că mă apropii de ea, cât s-o acopăr cu corpul meu, parţial doar, peste sâni. îi simt sânii pe piept, îmi plăcuse chestia asta în camera de la cămin. limba ei cotrobăie prin gura mea, mă desprind puţin să respir, să-mi revin, jenny vine după mine expirând tot aerul din ea sacadat şi apoi trăgând altul la loc. eu rămân pe spate, ea se urcă pe mine cu picioarele depărtate şi se trage înapoi atingând umflătura de sub sliţul meu. eu nu mai pot urmări ce se întâmplă, din nou am erecţie îngrozitoare şi acum chiar că n-am cum să evit s-o simtă şi jenny. o simte desigur, căci se fixează pe ea şi eu mă întreb uluit ce se întâmplă, e varză în capul meu. penisul îmi zvâcneşte. jenny se freacă de mine în sus şi în jos, dar

apoi se opreşte brusc, cu capul pe umărul meu, răsuflă greu şi-mi spune printre răsuflări să nu mă uit înapoi.

să ne ridicăm amândoi o dată când zice ea şi să fugim.

de ce, zic eu.

sunt unii la gard, se uită la noi.

îmi dau seama cum pot că or fi muncitorii de la atelierul de tâmplărie. sigur că mulţi m-ar cunoaşte.

să nu ne vadă numerele matricole, zice jenny, dar asta e valabil doar pt ea, eu n-am număr matricol pe cămaşă, ca ea.

hai, zice jenny, şi chiar o luăm la fugă fără să ne uităm înapoi, dar sigur că auzim fluierături, râsete şi

voi sunteţi elevi, băăă! aţi venit aici la futut?

ne oprim la marginea lanului înalt de porumb. ne scuturăm cât de cât, dar cu feţele ce să facem? mă uit la jenny şi îmi dau seama cum trebuie să arăt şi eu, ca după o oră de sport, de alergare de rezistenţă.

jenny zice să plecăm de aici pe rând, să nu ne vadă cineva ieşind din porumb împreună. eu nu ştiu ce să zic, aprob prin tăcere. ea pleacă prima, eu rămân uitându-mă până când dispare la curba dinspre cămin. nu trece nimeni pe-aici. n-are cine să vadă ceva. mă dor rău testiculele, mă desfac la şliţ să urinez, poate se mai eliberează din tensiune ceva. glandul penisului e roşu aprins şi, înainte de a evacua urina, eliberează nişte picături uleioase, ultima dintre ele lăsând în urmă un fir prelung.

nu ştiu ce să zic, am capul golit.

când urc pasarela de peste linii, simt un fel de tangaj în aerul cald al după-amiezii, parc-aş fi pe vapor. mă opresc puţin să mă uit la peronul gării, la chioşcurile de ziare şi de ţigări, la chioşcul cu sticluţe din faţa restaurantului gării. nu se mai găsesc ţigări bune, au dispărut dintr-odată, dacă mai vrei kent, marlboro sau d-astea, cauţi la bişniţari. e douăşcinci un pachet, bineînţeles că n-am atâţia bani să fumez, mă mulţumesc cu carpaţi fără filtru sau mărăşeşti de sfântu gheorghe mai rar. dar nici pt astea nu prea am bani.

pe peron e puţină lume, îmi place f mult să mă uit la cei care pleacă.

cu coada ochiului am văzut că iese cineva de la secţia tf de miliţie, un miliţian, aştept să treacă pe sub pod, să-l văd la faţă o clipă. de sus pare o broască albastră înaintând cu labele din faţă în aer. îi ştiu labele. într-o seară frecam cu încă unul peronul gării, colegul de cameră la care-am fost astă-vară, aşteptam să apară cineva să punem mână de la mână pt un pachet de carpaţi fără filtru şi o sticluţă de brandy. nu apărea nici dracu şi râdeam ca tâmpiţii, nervoşi, din orice. când am trecut pe sub pod, în întunericul din preajma postului de miliţie tf, a ieşit ăsta în faţa noastră

ia veniţi încoace, mă, la lumină!

ne-a întrebat dacă avem buletinele de identitate la noi. n-avem.

ia poftiţi înăuntru!

înăuntru mai era încă unul la un birou. a ridicat nişte ochi bulbucaţi spre noi şi abia când i-a lăsat la loc pe hârtiile lui, a întrebat

ce e cu ăştia?

ăştia? ăştia nu ştiu cum îi cheamă, n-au acte.

a, n-au acte? păi să le scrii câte-un proced-verbal de amendă la fiecare.

dom plutoner, începu colegul.

ce e mă? ai prins grai?

da n-am făcut nimic, dom plutoner. ce-am făcut?

asta o să vedem acu, ce-aţi făcut. ia treceţi colea la birou, hai c-avem timp toată noaptea.

    simţeam c-am intrat în mecanism şi că n-avem nicio şansă, oricum o să pierdem. eram speriat, recunosc, pt că nu ştiam cât de mult o să pierdem. să-mi imaginez că ne ţin toată noaptea la miliţie şi dimineaţa cheamă directorul să ne ia în primire. faza cu menghina era în toi, asta ar fi picat la fix, ca o cireaşă. ce să fac, ca să ies din capcană.

dă-le câte o coală de hârtie să dea declaraţii, zise bulbucatul fără să se uite la noi.

daa. acum o să dăm cu subsemnatul şi o să spunem tot ce ştim. cine suntem, de unde suntem, ce căutam în seara zilei de,  pe peronul gării, tot.

şi atunci mi-a venit ideea să nu-mi dau numele real, să scriu că mă cheamă m. în rest, am pus domiciliul, ocupaţia, locul de muncă (studiu), am povestit ce căutam în seara zilei de, pe peron – pierdeam timpul – şi am aşteptat să termine şi colegul. şi reuşeam să fiu senin, liniştit. nici când plutonierul a luat declaraţiile şi s-a dus lângă telefon şi a zis

acum, să verificăăm!

nu m-am agitat. nici când mi-am dat seama, din discuţia la telefon a plutonierului cu şeful de post de pe uliţa mea, că mica mea schemă de inducere în eroare a fost dejucată. acum mi-era egal, zarurile erau aruncate, urmăream ca la televizor ce urmează.

cum ziseşi că te cheamă, domnu elev de liceu? mă întrebă plutonierul calm, de parcă mă anestezia pt palma fulgerătoare ce a urmat. parcă mă izbise o şipcă de gard în obraz. eram complet ieşit din context, nu realizam ce şi când s-a-ntâmplat, mă lovise în timp ce vorbea, eu îi urmărisem vorbele. era o paranteză deschisă şi închisă fulgerător şi în ea eu, stupid, bătut la miliţie de o broască albastră care avea de partea ei totul. am învăţat umilinţa pt tot restul vieţii, pt că n-am urlat să-mi apăr vreun drept, care drept?; n-am aruncat obiectele din birou de pereţi, nu l-am apucat de gât pe broscoi. a triumfat raţiunea măruntă poţi s-o încurci şi mai rău! care, cum se vede, mă ghidase din adânc toţi cei optişpe ani.

ce mai contează, dacă tot am desoperit că sunt laş. am dat declaraţia cu numele adevărat, bulbucatul ni le-a perforat şi le-a băgat în dosar, plutonierul stătea sprijinit într-o bucă de un birou şi ne-a avertizat că e ultima dată, dacă ne mai prinde fără buletin de identitate prin gară o belim. ne-a făcut semn că putem să plecăm, pe urmă s-a răzgândit şi a îndreptat arătătorul înspre noi

îmi spuneţi şi mie acum de ce râdeaţi ca proştii, ă? de cine râdeaţi,

şmecherii pulii mele?, mai auzim înainte de a se închide uşa în spatele nostru.