marți, 16 septembrie 2014

debutul

Invitat CDPL – George Geacăr (despre debut)

frecventam cenaclul revistei amfiteatru condus de poeta Constanța Buzea. în paralel, îi duceam poetei grupaje pe care le citea pe loc, îmi spunea părerea ei și mi le așeza în sertarul biroului. după un timp, mi-a propus să citesc în cenaclu, toamna lui 1978. mă avertizase că dacă-mi vor lua capul, nu mi-l va putea pune ea la loc. am citit, nu mi-au luat capul, ba chiar mi-au lăudat unele texte. așa că am considerat că e timpul să ies mai în larg, să merg și la alte reviste. una dintre ele era luceafărul, săptămânal care publica multă poezie, și mai bună și mai proastă. și mai pe linia “patriotică”, cu partidul, cu patria, cu iubitul conducător adică. dar ce treabă am eu cu asta, mi-am zis. eu n-o să scriu de-astea. la luceafărul, pe holul casei scânteii, era o băncuță de lemn unde așteptau la coadă “pacienții”, tineri ca și mine, veniți la consult de talent. consultanții erau poeții Grigore Hagiu, Ion Gheorghe și Mircea Dinescu, depinde pe care îl nimereai de serviciu. eu l-am nimerit pe Grigore Hagiu. poetul stătea rezemat în scaun, privind cam dintr-o parte noul intrat în biroul lui. lua textele bătute la mașină, trăgând adânc din țigară, le așeza pe birou și le netezea cu stânga, în timp ce expira lent un nor de fum de țigară spre fereastra deschisă. le ridica foaie cu foaie spre ochi, le selecta apoi pe birou. alesese vreo cinci, exact cinci adică, s-a ridicat în picioare cât era de masiv, s-a aplecat peste birou și mi-a strâns mâna, “ești poet, a zis. altceva ce mai ești?”. i-am zis ce credeam eu că mai sunt. bine, poeziile vor apărea în revista noastră, e debut, nu?
grupajele au apărut în ianuarie 1979, mai întâi în luceafărul și apoi în amfiteatru.

vineri, 12 septembrie 2014

poemul de vineri

dacă e vineri, avem un poem de George Geacăr

jazzman
era unul papazian
pavel
jazzman desăvârșit
pianist
cum numai armenii și țiganii sunt
dar el voia să fie filosof.
papazian avea un covor
o avere ar lua pe el
dac-am trăi în altă țară
nu într-o țară comunistă. zicea
că numai din simpatie
vrea să mi-l vândă
mie anume. dar e vechi mister! ziceam
el zâmbea
ceva se încălzea în noi. dar e prea mare! de două ori
cât sufrageria apartamentului meu!
el murmura
despre atâtea lucruri mari care încap
în lucruri mici.
ce era să mai zic?
am lovit în covor cu piciorul
și a sărit în aer
o feerie irizată de becul din tavan. a!
mister
dacă lovește holera în oraș
de aici din apartamentul tău ne lovește 
cam asta e
cu mistă ppee pă zain grasul.
mi-a rămas de la el un duke ellington
original
și teroarea că-l văd
cu caietele groase de cugetări. a!
ar mai fi faza
papazian și nevasta lui tânără
despărțiți de ușa de la baie
ea în pat
el în cadă
ea bătea să spargă ușa de placaj
el continua să rămână în cadă
și sângele lui tot în cadă era

joi, 11 septembrie 2014

articolul lui khasis

”textele unui cititor despre poeziile unor autori”/ t.s.khasis despre “foarte foarte aproape” de George Geacăr

George Geacăr, FOARTE FOARTE APROAPE, casa de pariuri literare, 2014
sînt unul dintre imbecilii care cred că o carte poate schimba un om în bine, orice o fi însemnînd acest „bine“, ba mai mult, că un text poate fi un nou început. măcar pentru o oră să cîștigi convingerea asta și e sigur că n-o să mori prost, înseamnă că ai descoperit o ieșire secretă pe care o poți accesa la nivel cotidian. o oră pe zi ori mai multe vei încerca, lupta încărcat de acel reziduu afectiv care durează în plex după recviemul lui mozart chiar și într-un fuckin mega sau printre blocurile lui ceaușescu înțesate de bengoși, sfinți, buni, răi, zîmbăreți, triști, tabletari, tineri, bătrîni, sănătoși sau bolnavi. cam așa s-a încurajat pong într-o zi călduroasă de septembrie, cu aruncătorul de grenade îndreptat spre blocurile învecinate. din boxe von karajan își conducea trupa ca napoleon pe platourile de la austerlitz. pong are tupeu, nu glumă, din moment ce își imaginează un oraș în ruine, părăsit, iar el, unicul supraviețuitor, servindu-se fără rușine din buticuri & alimentare. dar lui pong îi trece repede, astăzi se simte adus la mal: a citit poezii de george geacăr. „aici nu ți se-ntâmplă nimic. fereastra de termopan / e blocată în caz c-ai / avea o idee.ușa e lângă asistente ș-oricum / dum vine cu pastile la șase./ busulfan.dum / nezeul din românia nu le are pe listă./ îmi lasă linia de pastile / pe care scrie ba în germană ba / în engleză / italiană / ce e de luat de dimineață / ce e de prânz și ce e seara cam un pumn de pastile / și doi litri de apă./ camerei de luat vederi nu-i pasă.te uiță urât / la ea și-a doua zi vine / psihologul. o doamnă. se așază pe scaun / oftează / și te întreabă exact ca în cărți. mi-a zis că / a citit de curând un roman. sunteți fericită vă-ntreb / zic și eu. dum s-a ridicat de pe scaun și n-a mai venit.// iau pastilele și mă gîndesc regulat la nimic. mă uitam / pe facebook și vedeam că oamenii se plictisesc. mă gîndesc cum / o să mă plictisesc și eu / când o să ies de la transplant medular. închid ochii / dar lumina albă nu mai sosește. dum / nu mai vrea să se bage. din oglindă se uită unul cu ochii goi./ ne cunoaștem.nu mă bag nici eu pentru el. mă uit mult timp / în oglindă / degeaba“. pong are un instinct ce aduce a ostap bender, mereu în poziția de start a atleților la 100m garduri. instinctul ăsta îi șoptește că are sub binoclu un canal de comunicare cu o forță superioară care, ca orice forță superioară, este veșnică și intangibilă. singura decență rămîne comunicarea. „vreau din toată inima să mă împrietenesc / cu el. / închid ochii și văd o lumină albă.// eu nu știu să mă rog nu cunosc / nici măcar un cuvânt.dar dacă ești / la spital de trei luni / de patru luni / de cinci luni./ așa stau față în față cu lumina aia / strălucitoare. nu-mi dau seama / dacă primește mesajul meu.// și ce are de gând“. nici papa de la roma nu știe, pong cu atît mai puțin. „sunt aici sunt / și acolo / unde mesajele ajung mai greu / curiozitatea este unidirecționată / ce mai faci / poate însemna orice / dar nu mă supăr / știu cum stau. poate va veni timpul meu / și timpul meu înseamnă / o plimbare cu costumul de vară / cu pălărie de vară și lentile heliomate./ celălalt timp al meu a fost / acum cinci ani la sighișoara când am trecut / câteva minute în țara luminii strălucitoare / și astă-toamnă / când am căzut pe scări“. în fața unei case despre care pretinde că nu știe mare lucru, deși îl bănuiesc de lașitate și minciună, pong își introduce mîinile în buzunarele de la pantaloni, desenează cu un vîrf puma în pietriș & nisip, face o mutră care ar trebui să transmită neutralitate și mormăie naiba știe ce, pare o înjurătură. de data asta nu-l mai scoate nici dum. e praf și pulbere. dinspre casa pe care o cercetăm ca doi idioți nu se aude nimic. silence. o gînganie care străbate undele de căldură e mișcarea decisivă: ceva pocnește în plexul lui pong, poate în gît, poate în cap, nu-mi pot da seama. „prospectele citostaticelor / declarațiile de accept / pentru perfuzii / pastile extrem de scumpe / periculoase coflecesc salonul / spitalul și părculețul din fața spitalului / toate gonflabile. asculți / dar nu mai auzi contrariile sunt / identice ești împins și te lași împins / înainte. înapoi nu ai unde. pensiunea nu mai e. ți-amintești / brutal unde ești / și de ce”. hai, man, hai să ne întoarcem, dar pong a înțepenit lîngă poartă, așa că sînt nevoit să îl iau de braț și să-i îndrug verzi și uscate de parcă ar conta cu-adevărat. „sunt vag. sunt doar o părere a cuiva / despre mine. știe câte ceva creierul meu despre asta. te uiți în / oglindă. sau mă uit / nu contează. vezi pe cineva / dar nu contează nu știi / pe cine.// să vă țineți de pat de pereți de tot ce pare solid / zilele astea / domnule geacăr. nu lunecați pe gresie / să vă găsim cu capul crăpat. chemați infirmierele să v-o scoată la baie / dacă e cazul. aveți alarma aici / să nu vă fie jenă. e mai bine să rămîneți / întreg. noi am văzut ce nu vreți să vedem. diaree / vomă febră frisoane – chemați / cu alarma“. am avut o bucurie indusă de aceste poezii: george geacăr există și scrie beton. mi-a plăcut elefantul, oare așa arată și dum?

miercuri, 10 septembrie 2014

in dilema veche

 
 
George GEACĂR | Poemul săptămînii
09 Septembrie 2014

religia pastile

acolo nu ţi se-ntîmplă nimic. fereastra de termopan
e blocată în caz c-ai
avea o idee. uşa e lîngă asistente ş-oricum
dum vine cu pastile la şase.
busulfan. dum
nezeul din românia nu le are pe listă.
îmi lasă linia de pastile
pe care scrie ba în germană ba
în engleză
italiană
ce e de luat dimineaţă
ce e de prînz şi ce e seara cam un pumn de pastile
şi doi litri de apă.
camerei de luat vederi nu-i pasă. te uiţi urît
la ea şi-a doua zi vineri psihologul. o doamnă. se aşază pe scaun
oftează
şi te întreabă exact ca în cărţi. mi-a zis că
a citit de curînd un roman. sînteţi fericită vă-ntreb
zic şi eu.
dum s-a ridicat de pe scaun n-a mai venit.
iau pastile şi mă gîndesc regulat la nimic. mă uitam
pe facebook şi vedeam că oamenii se plictisesc. mă gîndesc cum
o să mă plictisesc şi eu
cînd o să ies de la transplant medular. închid ochii
dar lumina albă nu mai soseşte. dum
nu mai vrea să se bage. din oglindă se uită unul cu ochii goi.
ne cunoaştem. nu mă bag nici eu pentru el. mă uit mult timp
în oglindă
degeaba
din volumul foarte foarte aproape, Casa de Pariuri Literare, 2014.
Citiţi aici recenzia cărţii.
 

marți, 9 septembrie 2014

viața pe scurt

Dicționar CDPL – George Geacăr
lucrurile nu sunt așa cum par și să n-ai încredere în nimeni sunt mesajele. sigur că amintirile sunt impresii consolidate, mineralizate, contradictorii. una auzeai într-un anume context social, la școală să zicem, la căminul cultural al comunei, un fost conac boieresc, la primărie unde era un avizier cu aspecte critice prezentate în versuri, alta în casă. tata și mama își pierduseră tinerețea din cauza războiului, dar de ce m-ar fi privit pe mine asta? mă privea, pentru că tata venise invalid din război și statul regal îi acordase o medalie și o pensie de invalid de război. statul comunist i-o tăiase, pentru c-a luptat doar în est. așa că familia nu avea nicio sursă de bani, ca să-mi cumpăr caiet și creion trebuia să mă duc cu ouă la magazinul sătesc. aveam de mâncare, laptele vacii adunat în oale de pământ la care, da, da, lucram cu lingura pe deasupra, ouăle găinilor prăjite în tigaie cu jumări de porc, mm, roșiile și castraveții din grădină, cartofii, porumbul fiert sau copt. aveam de mâncare și mi se părea normal să avem, aș fi putut să am o copilărie și fără mâncare, cum aveau alții, îmi dau seama acum, atunci nu apreciam suficient asta, nici chiar faptul că duminica mama tăia o găină sau prăjea pește adus de tata de la București. căci tata începuse să facă naveta la București, ca majoritatea bărbaților din sat care aveau un servici pe la balastiere sau pe șantierele de construcții. așa a trecut copilăria, stând singur acasă și citind, frații cu mult mai mari decât mine pe la școli, mama pe câmp, tata la lucru pe unde găsea. și așa au trecut anii de școală din Produlești, unde luam premii și recitam moartea căprioarei pe la serbări, anii de liceu și internat la Titu, în aceeași uniformă patru ani încât prinsese luciu de la călcat și cu același palton, pe care de fapt nici nu-l purtam fiind prea greu, îl duseseră la croitor să-l întoarcă pe dinăuntru, că era lung, ca să aibă apoi de unde-i da drumul în caz că mai cresc, și ani în care avusesem bursă de merit, așa încât ai mei nu-mi plăteau cazarea și masa. o problemă a intervenit cu facultatea, cine o să mă țină acolo? dacă vreau facultate, musai să iau cu bursă, altfel cum. soluția a fost că n-am luat deloc și am plecat la armată un an și patru luni. iar când m-am întors de la oaste a trebuit să muncesc ca să am bani și m-am angajat la o fabrică de frigidere din Găești ca muncitor necalificat, altceva ce puteai să faci? aș fi putut să suplinesc prin învățământ, dar nu-mi plăcea, mai bine băgam șuruburi în frigidere și făceam naveta acasă cu târâșul, un autobuz articulat plin de navetiști de la țară, ca mine. cum-necum, am făcut și facultatea de litere din bucurești și iacătă-mă-s profesor, mare scofală, eu aș fi vrut ziarist. m-am făcut și ziarist mai târziu, după 89, m-am făcut și activist civic în alianța civică, am luptat pentru democrație cu pana și cu fapta, am încercat și politica în partidul alianței civice, unde erau mulți scriitori dar și alți actuali politicieni, am fost candidat la parlament din partea Partidului Alianței Civice pe listele CDR, dar n-a fost să fie, ori eu pentru politică, ori politica pentru mine. și până la urmă am rămas în învățământ, ceea ce n-aș fi crezut la douăzeci de ani. dar, lucrurile nu sunt cum par, nu suntem deloc ce părem.